EXCLUSIV „Dedic golul iubitei. Știe ea de ce”. Drama din spatele unui gol celebru marcat în Champions League, mărturisită după 12 ani de atacantul lui Dan Petrescu

292 de meciuriși 46 de goluri are Marius Onofraș în Liga 1 pentru FC Brașov, Poli Iași Unirea Urziceni și Steaua

Stelist de mic, ieșeanul Marius Onofraș și-a văzut visul cu ochii în 2010, când echipa finanțată de George Becali - pe atunci înscrisă sub numele Steaua - l-a transferat de la Unirea Urziceni, la pachet cu alți colegi. Adus fără ca Becali să-l dorească, atacantul și-a pierdut repede sprijinul atunci când Ilie Dumitrescu a plecat. În scurt timp, avea să înceapă un calvar despre care Onofraș a acceptat să vorbească în premieră la GSP Live. 

Drama din spatele unui gol celebru marcat în Champions League, mărturisită după 12 ani

- Marius, mai joci fotbal? Erai ultima dată la Bradu Borca, în Liga 4 din Neamț… 
- Am și promovat în Liga 3, dar am retrogradat înapoi. Încercam să mă duc numai la meciuri. Aveam permisiunea de a face antrenamente la Poli Iași cu echipa mare, am reușit oarecum să mă mențin fizic. Zic că nu m-am făcut de râs. Am jucat acolo cu Bîlbă, cu Adrian Ilie, cu alți jucători care au mai fost pe la Ceahlăul în Liga 1.

- Practic ai retrogradat cu două echipe într-un sezon. Cu Poli Iași, ca team manager, și cu Bradu, ca jucător. 
- (Râde) Da. Dar la Bradu am retrogradat că nu am mai avut sprijin financiar. Nu am făcut niciun antrenament acolo. Ne mai vedeam seara înainte de meciuri, stăteam de vorbă, dar nu era chestiune ca între profesioniști. În Liga 4 a fost ușor, la Liga 3 am trecut la alt nivel și se simțea diferența. Oricum, voi mai încerca să joc. Am ceva oferte din zona Iașiului, de la Liga 4, Liga 3. Voi vedea cum voi avea timp

- Povestește-ne o anecdotă din perioada Borca. 
- Aș scrie o cărticică cu ele. Aveam meci la ora 11, duminica, când lumea era încă la biserică. A venit căpitanul echipei adverse la mine să mă roage să fac o poză cu băiatul lui. La 11 fără douăzeci, căpitanul era puțin mușcat de șarpe.

- Era beat? 
- Era împărtășit bine, să zic așa. A fost un șoc. Era și cu copilul de 7-8 ani, era foarte efervescent. Mi-am zis că trebuie să am mare grijă să nu mă duc pe partea lui că cine știe ce se întâmplă. Dar la meciurile astea era o bucurie mare în tribune, era o stare de spirit incredibilă. Am reușit chiar să-i aduc pe Trică și pe Zmeu la Borca, au jucat pentru noi cu Cimentul Bicaz. Trică a și dat o pasă de gol.

GSP LIVE

„Mă simțeam ca într-o cușcă, beam zilnic două sticle de vin, dar nu caut scuze” » Marius Onofraș, dezvăluiri brutale din perioada FCSB

Marius Onofraș la GSP Live: „Nu am mai avut putere să mă lupt cu Bucșaru”

- De ce a retrogradat Iași? 
- E o întrebare grea. Nu-mi vine să cred nici acum. Probabil, e consecința a ceea ce s-a întâmplat de câțiva ani. Ușor, ușor, problemele s-au acutizat. Au fost probleme financiare, decizii greșite din partea tuturor. S-au luat decizii total invers. Tot timpul s-a spus că e timp și ne vom reveni, dar la fotbal nu prea e timp. Bulgărele începuse să crească. Am avut și ghinion, probleme de vestiar. Au fost multe lucruri negative adunate. La un moment dat, eram numai noi la televizor. Am trăit eu niște lucruri pe care nu credeam că o să le trăiesc la fotbal.

 - Ce anume? 
- (Oftează) Sunt multe lucruri. Un exemplu. Să mergi într-o deplasare cu doar 13 jucători. Să nu-ți iei banii pentru o perioadă foarte lungă… Sunt multe, multe. Nu vreau să mai vorbesc despre ele.

- În carieră, ai avut o altă povestea cu bani pierduți. La Urziceni, Bucșaru ți-a dat o casă în loc de primă la contract, dar casa ți-a fost luată de creditorii lui Bucșaru. Erai la un moment dat în proces cu el, ce ai mai făcut? 
- Am muncit și trebuia să fiu răsplătit. Am fost foarte naiv pentru că am lăsat să treacă timpul. Dar nu credeam că voi ajunge să fiu păcălit în halul ăsta. Nu am mai avut nici puterea psihică, nici puterea financiară să mă lupt cu ei și mi-am dat seama că nu am nicio șansă dacă merg mai departe. Am trecut totul la pierderi, deși mă doare. A fost munca mea. Sunt frustrat pentru că mi-am făcut familia să sufere. Au fost lucruri care nu trebuiau să se întâmple pentru că la Urziceni se petrecuseră niște lucruri incredibile din punct de vedere fotbalistic.

- Câți bani estimezi că ai pierdut din povestea asta? 
- Îmi vine să și râd. Am investit ceva bani în casă, îmi făcusem interiorul. La un moment dat, mi-a venit o hârtie în care eram înștiințat că aveam de plată 120.000 de euro despăgubiri. Am rămas blocat. Până la urmă, am decis să dau casa. Sunt foarte înfierbântat pe situația asta încât nu vreau să spun vreo prostie. Se spune că sportivii câștigă ușor bani mulți, dar e total neadevărat. E foarte multă muncă și e păcat ca, după mulți ani în care ai dat tot ce ai mai bun din tine fizic și psihic, să știi că nu primești ce te-ai înțeles să primești.

- Dacă te-ai întâlni cu Bucșaru pe stradă, ce i-ai spune? 
- Să fie sănătos! Să aibă tot binele din lume. Eu sunt oarecum împăcat. Caracterul meu nu-mi dă voie să reacționez. E vina mea. Fraier nu e ăla care cere, ci ăla care dă. Timpul le spală pe toate, chiar dacă am rămas cu frustrarea.

Sfatul meu pentru jucătorii tineri este să fie foarte atenți când semnează un contract nou. Să consulte pe cineva înainte să semneze, cineva care cunoaște legile
- Marius Onofraș

Titlul cu Urziceni și superstițiile lui Dan Petrescu 

- Povestește-ne ceva din anul câștigării campionatului cu Unirea? 
- O să încep cu ce ne-a spus Dan Petrescu. “Dacă veți câștiga campionatul, nu vă veți da seama imediat. O să vedeți peste ani”. Chiar așa s-a întâmplat, pe moment nu realizam. Toată lumea te respectă acum. A fost o perioadă senzațională. Campionatul nu l-am câștigat în anul ăla, ci în cei doi ani de dinainte de a-l câștiga. Au fost ani de muncă, de sacrificii, ani în care am învățat, ne-am călit psihic. E greu să explic sentimentul de a câștiga un trofeu.

- Ai fost golgeterul echipei în anul ăla. 
- Da, dar am fost sută la sută doar în tur. În retur, am avut o accidentare dubioasă, niște dureri puternice de genunchi. Se chema sindromul genunchiului alergătorului. Era o chestie de postură a corpului. Am muncit mult la mobilitate, stretching, masaje. Asta a fost durerea mea, că nu am apucat să iau parte sută la sută și în retur. Nu m-am simțit împlinit că am făcut totul pentru titlu.

-  În timp ce vorbim văd o poză cu Todoran…Acum e antrenorul lui FCSB. 
- Da, Dinuțu e un băiat extraordinar. Toți au fost incredibili, nu am nimic de rău de spus despre niciunul. Acum, Dinuțu e pe cai mari, îi urez baftă.

- Ai vrea să fii pe caii mari ai lui Dinuțu?
- (Râde) De ce nu?! E antrenor la FCSB. 

 - Și să-ți sune telefonul? 
- De ce mă stârniți?! La un moment dat, eu și Dinu nu jucam și mai ieșeam înainte de meciuri. Povesteam, mai bârfeam pe unul, pe altul, că meritam să jucăm noi. Nu câștigaserăm vreo două meciuri și Dan Petrescu l-a întrebat pe Dinu: “De ce crezi că n-am câștigat meciul?”. Și Dinu i-a zis: “Din cauză că nu a jucat Onofraș”. Nu mă așteptam să spună vreun jucător vreodată că nu am câștigat un meci pentru că n-am jucat eu. A rămas în sufletul meu un respect maxim pentru Todoran.

- Și Petrescu cum a reacționat? 
- A zis că o să joc data viitoare. Și am jucat.

- E dificil să lucrezi cu Petrescu? 
- Da și nu. Credeți că e lapte și miere cu el tot timpul? Nu e. E foarte multă muncă, sunt foarte multe momente tensionate, el fiind un tip foarte impulsiv. Vrea să țină absolut tot sub control. La el, cele mai mici detalii erau cele mai importante. Cum mergi pe stradă, cum faci lucruri. Avea o chestie. Din modul în care mergeai cu apa plată în mână, el îți spunea dacă o să joci bine. Ce ghete ai în picioare, cum vorbeai, toate erau foarte importante. Când am ajuns la Urziceni, două luni am fost debusolat total. Era alt stil de pregătire, totul era diferit. Nu oricine poate lucra cu el. Jucătorilor cu personalitate foarte, foarte mare le e dificil să lucreze cu Petrescu. Și el are personalitate foarte mare și e inevitabil să apară mici conflicte, cel puțin verbale.

- Din ce am înțeles, la el era și o formă de superstiție. Dar și tu aveai asta. Ai plecat la Liverpool fără ghetele tale norocoase și le-ai primit a doua zi pe avion. 
- Am uitat să le iau pe alea cu care mă simțeam eu puternic. Știu că sunt slăbiciuni, dar fiecare sportiv cred că are câte o superstiție. Sunt cumva inevitabile, te ajută să depășești stările de emoție. Mai aveam un prosop care trebuia să fie pus de magaziner într-un anumit loc în vestiar. Nu aveam liniște dacă nu era acolo. Și acum, la Liga 4, mai fac lucruri. Îmi pun jambierele și apărătorilor cumva.

- Ai văzut vreo superstiție bizară în jurul tău, în vestiarele în care ai intrat? 
- Eu și Valerică Bordeianu făceam o tură a noastră pe gazon când ieșeam să inspectăm terenul. Era superstiția noastră, mergeam amândoi. La un moment dat, ne-am certat în dimineața meciului și băieții văzuseră. Dar noi credeam că nu vom câștiga dacă nu facem tura aia. Și am făcut tura supărați unul pe altul, nu ne vorbeam, stăteam cu capul aplecat. Râdeau toți de noi. Acum mă amuză, atunci eram un pic penibili.

Suvenirurile dispărute la meciul cu Inter 

-Spune-ne povestea golului din Champions League, cu Glasgow Rangers.
- În viață, nimic nu e întâmplător. Iubita mea era însărcinată în luna a treia. Cu o zi înainte de meci, am plecat de la Urziceni spre hotelul din București. La 7:30 dimineața m-a sunat iubita plângând. “Marius, am pierdut sarcina!”. Primul impuls a fost să mă dau jos din autocar, să plec. Ea m-a liniștit și mi-a zis: “Nu ai tu ce să faci, fă-ți treaba și vorbim după meci!”. Am dat gol a doua zi.

- Tu ai spus că dedici golul iubitei și că știe ea de ce. Presa a crezut că e o dedicație cu un substrat amuzant. 
- Nu am vrut să vorbesc despre asta. Acum vă zic vouă. Probabil, aș fi renunțat cu mare drag la gol dar să fie ea ok cu sarcina. A stat o săptămână în spital, fătul era mort de două săptămâni. Ne-am întâlnim după o săptămână, am încercat să trecem peste. Eram mai tineri, mai puternici din punct de vedere psihic. Așa a vrut Dumnezeu, le-am luat ca atare.

- Te întreabă un privitor dacă regreți momentul în care l-ai accidentat pe Mihai Neșu în 2006, într-un meci cu Steaua. 
- Am avut multe clinciuri sportive cu Mihai, el era fundaș stânga, eu mijlocaș dreapta. Credeți-mă că nu era foarte ortodox pe gazon. Era foarte rău, am avut și eu puțin de suferit. Lucruri sportive, normale. Nu am crezut că o să-l lovesc așa, îmi pare rău. Am vrut să dau la poartă din alunecare, el a ciupit mingea și s-a nimerit să-l prind. I-am cerut scuze după, important e că nu a avut probleme mai grave. Cu ieșirea lui de pe teren, am reușit să egalăm.

- Erau niște polițe de plătit între voi? 
- Dacă v-aș spune că în prima repriză m-a lovit din toate colțurile…?! Nu-mi pusesem în cap să-l lovesc în momentul ăla, dar așa s-a nimerit. După meci, nea Popică (n.r. - Ionuț Popa) mi-a și zis: “Marius, ce ai vrut să faci? Ai vrut să dai cu el la poartă?!”. I-am explicat și lui.

- Ce-ți mai amintești de la meciurile cu Inter din cupele europene?
- La Brașov, am avut o ocazie mare, am ratat singur cu Toldo. Regret și acum că n-am dat gol. În tur, s-a jucat la Trieste. Eram îmbrăcați în costume, cu o emblemă foarte mare a lui FC Brașov pusă pe piept. Eram foarte încântați de ținuta noastră. Când am ieșit să vedem terenul, au ieșit cei de la Inter în trening și a venit eclipsa peste noi. Ni s-a făcut rușine. Noi arătam de parcă eram gardieni publici și aveam grijă de ei. Ei arătau în trening mult mai bine decât noi în costume. Aveau o prestanță incredibilă, îți venea să furi de la ei până și mersul. Eram mici din toate punctele de vedere.

- De la retur ce-ți mai amintești? 
- Ne-am dus la încălzire, noi ne încălzeam singuri, iar Seedorf, Ronaldo și alții se încălzeau cu preparator. Noi nici nu ne mai încălzeam, ne uitam la ei. Am intrat pe teren în a doua repriză, în același timp cu Seedorf. M-am uitat la fizicul lui apoi la al meu și mi-am zis: “Ai șanse mari să te lași în jumătate de an!”. Era ca și cum mă uitam la filme cu zei.

- Probabil, toți ochii voștri erau pe Ronaldo.
- În tur, la Trieste, el venea după accidentarea aia la genunchi. Nu erau mulți spectatori, dar acustica era incredibilă. Când și-a dat jos bluza de trening, a înnebunit stadionul. A fost pentru prima dată când am simțit o emoție maximă ca fotbalist, deși stăteam pe bancă. A intrat și când se urca pe “bicicleta” aia a lui era greu să-l mai oprești. Spre final, mai erau cinci minute din meci, dar pe mine nu mă mai interesa partida. M-am dus pe tunel și am zis că îi iau tricoul primului jucător de la Inter care vine. L-am luat pe al lui Guglielminpietro. S-a uitat la mine, nici n-a vrut tricoul meu.

- Erai tânăr, tricourile importante au fost luate de veterani. 
- Buta a făcut un sprint de 80 de metri să-i ia tricoul lui Ronaldo. I l-a luat, nu putea nimeni să-l mai oprească. Când am intrat în vestiar, pe locul fiecăruia dintre noi erau mici suveniruri. Un ceas, o insignă, un fanion. Cei care au intrat primii au luat câte două. Cei care au intrat mai târziu nu au mai prins nimic.

“Beam după fiecare antrenament la Steaua. Eram ca într-o cușcă”

- Ai spus la un moment dat că ai pierdut 50.000 de euro în urma transferului la Steaua. Ce s-a întâmplat? 
- Mă gândeam că nu mă mai întrebi. Îmi reproșez maxim și chestia asta. Ăsta a fost visul meu, să joc la Steaua. Am ținut de mic cu Steaua pentru că idolul meu a fost și este Marius Lăcătuș. Ulterior, el a devenit nașul meu în ambele căsnicii și mi-a botezat și copilul. Transferul la Steaua a fost neașteptat. La Unirea, toți își căutau echipe. Aveam 50.000 de euro de luat de la Urziceni și am renunțat la bani. Trebuia să mai semnez o hârtie că voi lua suma după cum ne înțelegeam. Nu m-am gândit că o să rămân fără ei. După ce am semnat cu Steaua, am sunat și am întrebat de bani. Mi s-a răspuns: “Ce bani? Mai ai tu de luat ceva?”. Dar am trecut și peste asta. Poate nici n-ar trebui să povestesc, nu e de laudă. Dar o spun pentru că poate un copil sau doi ascultă ce spun.

Lăcătuș e un om blând în viața de zi cu zi, nu ar face rău nimănui. Dar privirea lui când intra în vestiar te pătrundea, te citea. Nu puteai să-l minți. Ajunsesem să joc numai pentru el. Când bătea cuba cu tine, simțeai o energie fantastică
- Marius Onofraș

- Ce mai simți acum când te gândești la Steaua?
- În momentul ăsta, nu mai simt lucruri intens. Am ajuns să apreciez toate lucrurile bune din fotbal. Apreciez galeria Rapidului, apreciez performanțele CFR-ului, apreciez un stadion frumos. Eu am avut norocul să prind echipa în Ghencea.

- Ai jucat pentru clubul lui Becali, dar Steaua din Ghencea e în Liga 2. Cu cine te identifici?
- Ce întrebare grea! Să vă dau un exemplu. Dacă Iașiul nu ar mai juca de acum în dealul Copoului ceva moare. Îți pierzi identitatea. Nu ai cum să-ți muți locul de naștere. Dacă m-am născut în Iași nu pot să spun că sunt născut în Brașov. Pot să mă mut în Brașov, dar sunt ieșean. Nu vreau să spun altceva. Ceva să supere pe cineva. E păcat că s-a ajuns la situația FCSB contra Steaua. Sunt lupte prostești, dar astea sunt timpurile în care trăim.

- Ce înseamnă pentru un atacant din echipa lui Gigi Becali să fie tot timpul sub presiunea unei posibile ieșiri critice la televizor a patronului?
- Nu am fost dorit de domnul Gigi Becali, am aflat după aia. El îl voia pe Rusescu și Ilie Dumitrescu mă voia pe mine. La momentul ăla, antrenorul decidea. Am avut onoarea și mândria să ajung la Steaua. Imediat a venit meciul Unirea Urziceni - Steaua (n.r. - 1-0 pentru Unirea) în care toți cei plecați de la Unirea jucam împotriva celor rămași. Nu se punea problema să luăm bătaie vreodată, ei aveau mulți copii. Am luat bătaie și din momentul ăla a început iureșul la Steaua pentru mine.

 - De ce? 
- Când am fost înlocuit, scorul era încă 0-0. Îmi reproșez că nu am reușit să marchez. Apoi, a venit meciul cu Astra în care am făcut 0-0 și a plecat Ilie Dumitrescu. Am rămas fără sprijin, el era sprijinul meu. Din momentul ăla a început o dezamăgire incredibilă. La următorul meci de la Galați nu am prins lotul. Țin minte că mă uitam la meci la televizor și se vorbea numai de mine. Eram vinovat de tot ce se întâmpla negativ la club în momentul ăla.

- Cum te duci la antrenament a doua zi după ce patronul spune că ești slab?
- Haideți să vă zic ceva ce nu știe nimeni. Ajunsesem după fiecare antrenament să beau câte două beri și două sticle de vin. În fiecare zi, aproape trei luni. Așa de încărcat ajunsesem. Nu mai reușeam să mă descarc, deși era soția cu mine. Era greu să te duci la antrenament fără să te bage cineva în seamă.

 - Te făcea să uiți? 
- Haideți să vă zic ceva ce nu știe nimeni. Ajunsesem după fiecare antrenament să beau câte două beri și două sticle de vin. În fiecare zi, aproape trei luni. Așa de încărcat ajunsesem. Nu mai reușeam să mă descarc, deși era soția cu mine. Era greu să te duci la antrenament fără să te bage cineva în seamă.-

- Cum ai reușit să te aduni? 
- Am reușit până la urmă să joc câteva meciuri pe final de sezon, am câștigat și Cupa României. Poate dacă mai rămânea domnul Olăroiu, rămâneam. Dar eu voiam să joc, mă simțeam ca într-o cușcă. Nu mai eram eu. Dar eu sunt singurul vinovat că nu am reușit să mă impun. Nu caut scuze. Mi-am îndeplinit un vis să ajung la Steaua, dar regret că nu am reușit să mă impun.

“Mi s-au propus 10.000 de euro să nu dau gol”

- E ăsta cel mai greu moment din cariera ta? 
- Unul dintre. A fost o cumpănă, dar am mai avut un moment greu, la Iași. Am promovat în Liga 1, în 2014, și mi s-a spus că sunt prea bătrân și că nu mai fac parte din lot. La 34 de ani, cu un copil acasă, a trebuit să o iau la drum în altă parte. Am jucat la Brăila. Regret că n-am reușit să mă retrag la Iași. Aveam o țintă, voiam să joc 300 de meciuri în Liga 1 (n.r. - Onofraș a rămas cu 292 de meciuri). Ar fi fost o mândrie.

 - Nu ai vorbit foarte mult despre faptul că ai făcut judo în copilărie. Tatăl tău era antrenor de judo, exact ca în familia lui Marius Niculae. 
- Am făcut 14 ani de judo, până la 18 ani, dar poate că nu am fost la fel de talentat ca Marius. Am făcut în paralel judo, karate și fotbal, toate la nivel de performanță. La karate, am ajuns la centura maro, la judo aproape de centura neagră, la fotbal centura… (râde) portocalie. E numai meritul tatălui meu. Mi-a zis că până la 18 ani fac ce vrea el, apoi plec pe drumul meu. Pe moment nu înțelegeam, dar mi-am dat seama pe parcurs că fără judo nu reușeam să ajung aici.

- Marius, ai prins perioada Cooperativei. Ai jucat în vreun meci trucat? 
- (Râde) Eu n-am știut niciodată. Nu cred că am jucat în vreun meci. Îmi puneți întrebări la care n-aș vrea să răspund. 

- Ai simțit la vreun meci că e aranjat? 
- Am simțit, da. Dar nu mă puneți să spun meciul.

- Din ce ai simțit?
-  Mi s-a spus înainte de meci că trebuie să pierdem. Și că va fi foarte bine. A fost bine că am câștigat. Așa a fost să fie. Și mai e un episod. Am primit o singură dată un telefon cu două zile înainte de un meci. Mi s-au oferit 10.000 de euro ca să nu dau gol. Era un intermediar al cuiva. Le-am zis că, dacă pot să le dau zece goluri, zece le dau. Apoi am comunicat mai departe. Lucrurile s-au liniștit, am bătut și a trecut totul. Nu am dat gol, dar am dat pasă de gol. Cazul nu a fost făcut niciodată public.

Când eram mai tânăr, am avut niște nebunii. Mi-am pus cercel când eram la Brașov. Mi-am făcut un tatuaj, apoi am purtat niște inele recomandate de o clarvăzătoare, Maria, Mariana. Le primeai prin poștă dacă luai o revistă, cică îți ridică nivelul de energie. (râde. Mi l-a ridicat de tot, mi-a luat nu știu câți bani
- Marius Onofraș

VEZI AICI EMISIUNEA INTEGRALĂ GSP LIVE CU MARIUS ONOFRAȘ