Articol de GSP - Publicat miercuri, 07 martie 2012 00:00 / Actualizat miercuri, 07 martie 2012 10:53
Dezafilierea Universităţii s-a produs în urmă cu aproape un an, însă oltenii resimt lovitura ca şi cînd ar fi fost primită ieri. Suporterii "Campioanei unei mari iubiri" nu uită, nu au cum. Orice subiect legat de fotbal le redeschide rana şi doare. Microbiştii ştiu că e chinuitor fiecare eşec. Fiecare umilinţă îndurată pe terenurile de fotbal e o mică dramă, dar ce faci cînd, dintr-o dată, rămîi fără marea iubire? Fanii craioveni nu renunţă la "Ştiinţa" şi nu contenesc să spere că vor merge din nou pe stadion la un moment dat cu fularul alb-albastru la gît.
Ovidiu Ioaniţoaia a scris ieri un editorial despre simbolul Rapidului, Daniel Pancu. Printre zecile de mesaje postate de fani se numără şi cel al unui fan al Craiovei, Cristian. Un mesaj emoţionant. Nu despre Pancu, despre Universitatea.
O poveste anonima care reflecta drama suporterului oltean:
Vin de la lucru, alta zi grea. A naiba criza, ca nu se mai termina…Descui usa, imi imbratisez nevasta si copilul, ne povestim ce am mai facut fiecare in ziua curenta…chestii obisnuite. Ma pun in pat pentru cateva minute, pana se incalzeste mancarea. Usa se deschide incet, deja stiu cine este..E fiul meu, tocmai voiam sa-l strig. Are patru ani si nimic nu e mai revigorant decat sa ma joc cu el, sa-l simt aproape. Rasul lui imi da putere, ma face sa uit de tot. Azi mi se pare putin trist. Inevitabil il intreb:
- Te doare ceva, tati?
- Nu, raspunde el, pastrandu-si mina cumva preocupata.
- Dar cine-mi supara mie baiatul? Mami?
- Nu, din nou.
- Atunci…?
Ridica ochii din pamant si ma intreaba:
- Tati, noi cu ce echipa mai tinem?
- Cum, tati “mai tinem”? Nu se stie? Cu Universitatea Craiova, cu Stiinta. Nu asta strigam noi amandoi cand vrem sa-i facem galagie lui mami?
- Tati, au ras copiii de mine la gradinita. Imi spun ca nu mai exista Craiova.
Se uita intrebator la mine, asteapta o explicatie. Simt ca l-a durut ca au ras ceilalti de el, ca n-a stiut sa-i contracareze cumva si parca asteapta sa-i spun eu cum s-o faca. Dar eu am un nod in gat, nu pot sa-i zic nimic pentru ca…nu stiu ce sa-i zic. Stie ca de-o perioada nu ne mai uitam la meciuri, nu mai sarim la goluri, nu mai agitam fularele alb-albastre in fata televizorului. Dupa o scurta perioada de tacere ii zic:
- Lasa ,tati, nu fi suparat, ca fotbalul e doar un joc!
Raspunsul asta al meu nu l-a multumit. Cum doar un joc? E fotbal. Nu zice nimic, dar ar fi fost mult mai impacat daca-i ziceam o echipa cu care sa tina in continuare. Da sa plece, il prind de manuta si-l trag la pieptul meu, si-i zic:
- Tati, tu poti sa tii cu ce echipa vrei tu, te las sa-ti alegi singur.
- Si o sa tii si tu cu ea? O sa ne uitam iar la meciuri?
- O sa ne uitam daca vrei tu, dar tati nu poate sa tina cu alta echipa. O sa ma bucur insa pentru tine daca echipa ta bate.
- De ce nu poti sa tii cu alta echipa?
- Pentru ca, la fel ca si echipele de fotbal, sunt multi copii, dar eu te iubesc numai pe tine, pentru ca esti al meu si pentru mine esti cel mai bun copil din lume.
Simt iarasi un nod in gat si ochii mi se umezesc. N-am stiut cat de mult imi lipseste Craiova. Daca fotbalul e doar un joc, de ce ma simt ca si cand am pierdut pe cineva drag langa care am trait o viata? Incerc un sentiment de frustrare, amestecat cu unul de revolta, dar nici macar nu stiu incotro sa le indrept. Imi vin in cap drumurile la Craiova impreuna cu prietenii, cum am intrat printr-o spartura in gard la un meci cu Steaua, ca nu se mai putea intra din cauza ca era prea plin stadionul, cum mergeam cu tata si cu vecinii sa vedem pe Stiinta la barul din sat, cum traiesc oamenii aia simpli un meci al Craiovei si multe altele…
Imi strang fiul in brate iar el… incepe sa cante refrenul de la “Oltenia, eterna Terra Nova”. Cant si eu cu el, desi nodul din gat parca s-a mutat in piept. Plecam spre bucatarie, dar in drum, ma refugiez in baie…sa plang.”
Un mesaj impresionant din partea unui suporter oltean…
)
)
)
)
)
)
)
