Articol de Costin Ștucan - Publicat luni, 10 ianuarie 2022 13:55 / Actualizat miercuri, 18 ianuarie 2023 17:08
Gogu Tonca și Andrei Stocker au fost probabil cei mai duri fundași din istoria primei ligi de fotbal din România, dar puțini mai știu legenda lor.
Cei doi au lăsat în urmă adversari îngroziți și multe istorisiri, unele dure, altele amuzante, dar și o Cupă a României câștigată cu Jiul în 1974. Gazeta le reconstituie azi povestea
DIN CUPRINS
- Cum au făcut cuplu de fundași fiul unui sas deportat de sovietici după război și un boxer din București
- Trucurile murdare și poveștile durităților din teren. Plus rugămintea comico-amenințătoare a lui Tonca
- De ce se dădea drumul la termocentrala de lângă stadion când Jiul avea nevoie de ajutor
- Bătăile primite de coechipieri în vestiar, când lucrurile mergeau prost
- Cum au sărit cei mai duri fundași din Liga 1 în foc, la propriu, când stadionul a ars
- Suspiciunile care au dus la destrămarea cuplului Tonca-Stocker
- Cum a emigrat Stocker în Suedia. Povetea vieții lui de după fotbal, despre care nu a mai știut nimeni din România
„Nu pot să alerg, nu pot să pasez, nu pot să fac un tackling, nu pot să șutez, dar sunt încă aici”, spunea în 1997 Vinnie Jones, poate cel mai dur fotbalist din istoria planetei. Câștigător de Cupa Angliei cu Wimbledon, galezul a devenit faimos mai degrabă pentru intrările criminale la genunchi sau la glezne, în plină viteză, uneori chiar în secunda trei a meciurilor, gesturi violente făcute cu scopul de a-și intimida adversarii.
Eliminat de 13 ori în carieră, Jones a ajuns rapid personaj de cult în fotbalul britanic. Apoi s-a mutat la Hollywood unde rolurile de băiat rău din filmele lui Guy Ritchie i-au adus mai multe trofee ca actor decât ca fotbalist.
Născut în 1965, Jones era doar un preșcolar inocent din Watford atunci când într-un orășel minieresc gri de dincoace de Cortina de Fier se construia mitul unui cuplu de fundași feroce, Tonca și Stocker. Reputația de duri a lui Gogu Tonca și Andrei Stocker n-a depășit niciodată granița, dar a supraviețuit în România aproape două decenii după retragerea lor.
La finalul anilor 90, ziariștii de sport aflați în pragul pensionării încă le mai invocau numele, cu un zâmbet plin de subînțeles. Apoi, legenda celor doi s-a stins treptat, iar astăzi puțini își mai aduc aminte de fundașii centrali ai Jiului care îi făceau pe adversari să tremure de frică la gândul întâlnirii pe un teren desfundat din Petroșani.
Marcel Răducanu, probabil cel mai tehnic fotbalist român din istorie, era unul dintre clienții lor: „În nouă ani cât am jucat la Steaua, am făcut deplasarea la Petroșani doar de vreo cinci ori. Mă dădeam accidentat special ca să nu merg să joc acolo”.
Alexandru Boc, fost fundaș cu peste 200 de meciuri în Divizia A, admite că „Tonca și Stocker erau rupători, deși eram prieten cu ei”, în timp ce Cornel Dinu - nici el un sfânt pe gazon - spune că „la Petroșani era îngrozitor. Se puneau tălpi, erau nenorociri mari”.
Coleg la Jiul cu cei doi fundași la începutul anilor ’70, actualul antrenor Gabi Stan explică: „Jucau dur, dar nu se ajungea la accidentări grave. Nu era nevoie pentru că unii adversari erau atât de speriați că nici nu atingeau mingea de patru ori pe meci. Doar că băgau piciorul mai tare la minge”.
Din numeroase mărturii exclusive, plus altele preluate din arhivă, Gazeta a reconstituit povestea lui Tonca și Stocker și o redă astăzi publicului care nu a apucat să-i cunoască pe probabil cei mai temuți fundași centrali din istoria fotbalului românesc.
Se crease legenda lui Tonca și Stocker și aveam un avantaj psihologic, e clar. Psihoza asta le diminua mult randamentul tuturor adversarilor.
- Gabi Stan, fost jucător la Jiul
Fiul de miner deportat și boxerul de București
Înalt, cu „fizic de baschetbalist”, cum îl descriau jurnaliștii vremii, Andrei Stocker era „Keke” sau „Momârlanul” pentru colegii din vestiar. S-a născut în noiembrie 1942, în plin război mondial, într-o familie de sași mineri din Aninoasa. Din cauza originii germane, tatăl său, Johan, și mama sa au fost deportați de sovietici în 1945 și duși la muncă forțată în bazinul minieresc Donbas.
La nici trei ani, Andrei a rămas fără părinți. El și sora sa au fost crescuți de rude. „Bunica a venit mai repede acasă, dar bunicul a fost ținut acolo șapte ani. Când s-a întors, a refuzat să mai vorbească germana în casă. Cânta însă foarte frumos la vioară”, povestește fiul lui Andrei Stocker, Cristian, stabilit în Suedia cu familia încă din anii ’80.
Expus unei vieți grele încă din copilărie, fiul de sas a fost salvat de pasiunea pentru fotbal de la o existență întunecată în mine. A început să joace la Minerul Aninoasa, iar în vara lui 1965 antrenorul Jiului Petrila (viitoarea Jiul Petroșeni sau Petroșani), Eugen Mladin, l-a remarcat în timpul unei partide în care, culmea, fotbalistul de 1,95 metri a fost eliminat pentru un atac dur asupra unui adversar.
Transferat imediat la Jiul, Stocker a făcut parte din echipa care obținea promovarea un an mai târziu. În august 1966, debuta la 24 de ani în Divizia A într-o victorie neverosimilă, 7-0 cu Steagul Roșu, iar șutul său violent respins de Adamache în debutul meciului ducea la golul prin care Casandra deschidea scorul. Folosit inițial „half dreapta” - un fel de mijlocaș în sistemul 4-2-4 - , Stocker a fost mutat în etapa a 12-a în centrul apărării și acolo a rămas meci de meci.
În acea toamnă, într-o înfrângere la București cu Dinamo (0-1), în echipă apărea un puști pe nume Gogu Tonca. Născut la București în 1947, cu cinci mai mic decât viitorul său partner din apărare, Tonca era un pic mai scund, mai bine făcut și mai rudimentar decât Stocker.
După ce și-a încercat talentul în box - „avea și nas de boxer”, își amintește fostul său antrenor Jackie Ionescu - , adolescentul bucureștean a ajuns la juniorii Stelei, iar stagiul militar ca pompier l-a adus la Petroșani.
În imaginile din primul său an în Valea Jiului, Tonca apare tuns aproape zero. Avea 19 ani, iar antrenorul Ștefan Coidum îl folosea doar atunci când apăreau accidentări. Abia la începutul anilor ’70, după câteva sezoane în care a jucat puțin, iar când a făcut-o a fost ba fundaș stânga, ba fundaș dreapta, Tonca avea să devină titular în centrul defensivei, lângă Stocker.
Deplasarea în Valea Jiului, coșmarul fotbalistului de Divizia A
Până la consolidarea cuplului Stocker-Tonca, Jiul și-a consolidat în forță reputația în Divizia A. Cu o echipă aspră în care strălucea conducătorul de joc Petre Libardi - liderul dur din teren „care ar fi putut juca la orice club”, cum îl descrie jurnalistul Dumitru Graur - , echipa își câștiga majoritatea meciurilor de acasă, dar aducea puține puncte din deplasare. An de an, Jiul naviga la jumătatea clasamentului.
Adversarele veneau cu teamă la Petroșani, într-o zonă a țării defavorizată. „Plecai la 10 seara cu trenul de la București și ajungeai la 6 în Petroșani. Rămâneam în vagon până pe la 9 când ne duceam la un hotel care era un fel de castel al fantomelor. Era mereu frig, nu se închideau geamurile”, rememorează Cornel Dinu, căpitanul-luptător al lui Dinamo.
Fostul stelist mingicar Marcel Răducanu îl completează: „Cred că Gambrinus se chema hotelul. Iarna era ca în frigider, nu se închideau bine ferestrele”. „O dărăpănătură”, spune și Dumitru Graur.
La Petroșani, era mult fum, era mizerie, blocurile erau insalubre, oamenii se formau dur, radical. Singura lor bucurie era fotbalul.
- Jackie Ionescu, fostul antrenor la Jiul în anii ’70.
Obosiți și înfrigurați, oaspeții așteptau după-amiaza pentru a merge la vechiul stadion din Petroșani pentru meciul care, spune Dinu, era de cele mai multe ori „un turnir. Atmosfera era una ca în Țara Galilor pe la 1890. Vestiarele erau mici, iar gazonul practic nu exista. Dacă ningea sau ploua, era mlaștină, iar vara era pământ gol”.
Deși jurnaliștii se temeau să scrie tot ce vedeau, mai existau excepții. Dumitru Graur, redactor la Sportul în acei ani, povestește: „Jucătorii Jiului dădeau incredibil la picioare. Era o înțelegere tacită cu arbitrii, nu se prea fluiera la Petroșani. Vreo 20 de minute îi lăsau să joace cum voiau. Era o anumită violență, viața era grea în Vale. Statul accepta ca minerii să aibă o bucurie, fotbalul”.
În aprilie 1968, după un Jiul - Vagonul Arad 1-1, ziaristul Cristian Mantu scria: „În jocul Jiului, n-am remarcat decât duritățile fundașilor și ale lui Libardi, îndeosebi. De altfel, această manieră de joc pare să confirme veștile proaste ce ne sosesc din Valea Jiului”. O lună mai târziu, Tonca și Stocker jucau pentru prima dată împreună în centrul apărării, într-o deplasare la Brașov, într-un 2-3 cu Steagul Roșu.
Jiul făcea un upgrade unei defensive și așa foarte dure care avea să o ducă spre două finale de Cupa României în 1972 și 1974. În scurt timp, numele lui Tonca și Stocker aveau să inspire teamă.
Tonca și amenințarea celor patru copii de acasă
„Când intrai pe gazon la vechiul stadion, coborai printr-un tunel întunecat de ziceai că intri în mină”, spune Dinu. Pe tunel, jucătorii Jiului așteptau să le facă viața un iad adversarilor. Marcel Răduceanu: „Ne luau la înjurături de pe tunel. Tonca și Stocker ne dădeau palme și șuturi pe întuneric”.
Apoi, urma ritualul comico-amenințător al lui Tonca, devenit celebru printre adversari. Vasile Șoșu, fost jucător la Dinamo Bacău, a povestit acum câțiva ani: „Tonca avea o situaţie specială, pe care ţi-o prezenta limpede înainte de meci, la intrarea pe gazon. «Bă, băiatu’, lasă-mă să-mi câştig pâinea. Am patru guri de hrănit acasă». Fost antrenor la Jiul, profesorul Ion „Jackie” Ionescu confirmă: „Pe tunelul întunecat, Tonca spunea: «Am patru fete acasă și vă ia mama dracu' azi!».
Gyuri Vaczi II a debutat în Divizia A la mijlocul anilor ’70, într-un meci Jiul - U Cluj. Avea 17 ani și a auzit și el amenințarea lui Tonca: „M-a luat deoparte: «Puștiule, am patru copii acasă și nu am ce să le dau de mâncare dacă nu câștigăm. Poate vrei să te murdărești prin noroiul ăsta…»”.
Sandu Boc susține că Tonca adapta uneori mesajul: „Mi-a zis: «Știi cum mă așteaptă ăia patru mici la geam? Ca porumbeii. Sper să nu mă duc la ei cu mâna goală»”.
În minutul 87, Mulțescu a dat la poartă, mingea a ieșit afară și, din zăpadă, a intrat din nou în teren, de unde Roznay a băgat-o în poartă! Căpitanul nostru, Dan Anca, a încercat să meargă la arbitru, dar când l-au luat cei de la Jiul în primire, a zis că e gol valabil.
- Gyuri Vaczi II, despre meciul său de debut, Jiul - U Cluj
Dacă se întâmpla să uite de copii, Tonca mai avea o replică în repertoriu. Florin Manea, fiul regretatului Nae Manea, spune că „Marcel Răducanu i-a povestit lui tata că Tonca i-a zis: «Marcele, te rog eu frumos! E păcat să-ți lași talentul pe aici! Nu mai dribla!»”.
Odată început meciul, Tonca și Stocker făceau ce știau mai bine. Explică Jackie Ionescu: „Stocker era mai sobru, mai liniștit, mai reținut. Tonca era mai expansiv, eufemistic vorbind. Amândoi știau fotbal, dar jucau în spiritul Jiului”.
Tonca era în prima linie, punând la bătaie picioarele, capul, coatele și pumnii, plus toate trucurile posibile. „Uneori, scotea niște zgomote de animal sălbatic pentru a intimida atacanții”, povestește fiul lui Stocker, Cristian.
Andrei Stocker juca la câțiva metri în spatele lui Tonca, măturând ce apuca să treacă, minge sau adversar. Fiul său își amintește primul sfat dat de tată atunci când s-a apucat de fotbal: „Cristi, bagă-te și curentează-l un pic! Îl sperii, nu-l lovești tare”. Colegul cuplului de duri, Gabi Stan, confirmă: „Stocker punea și el piciorul în joc, dar mai dur era Gogu”.
„Tonca era criminal, mânca copii cruzi”, își amintește Marcel Răducanu. Băcăuanul Șoșu a simțit pe propria piele tratamentul: „Gogu te curăţa de tot. Dădea ca la Miliţie, fără să se cunoască”.
Gabi Stan vede, însă, și latura amuzantă: „Radu Nunweiller, un super fotbalist, venea prin minutul doi din meci, se punea lângă Tonca și îi spunea: «Gogule, fii atent! Eu mă trag aici spre partea dreaptă, nu vă fac nimic, dar să nu mă lovești»”.
Tot amuzantă e și istorioara fostului jucător de la Rapid, Victor Roșca: „Jucam la Petroșani, iar în ultimul minut Nae Manea, care era de-o seama cu mine, avea vreo 17 ani atunci, a scăpat singur de pe aripa stângă. Tonca și Stocker nu l-au mai prins, s-au aruncat să-l cosească, dar n-au putut, iar din colțul careului Nae a tras la colțul lung, mingea a șters bara și a ieșit afară. Mi-a spus Nae după meci: «A venit Gogu Tonca și m-a luat pe după umeri: Puștiule, cu șutul ăsta ți-ai salvat viața!»”
Stocker dădea bine cu capul. Tonca dădea bine și cu pumnul.
- Dumitru Graur, jurnalist
Tălpi, capete și fum de termocentrală
Coșmarul adversarilor Jiului era întregit de căpitanul Libardi, „stăpânul vestiarului”, cum îl descrie Jackie Ionescu. Tehnic și lucid la construcție, colegul lui Tonca și Stocker participa și el la treburile murdare din teren. Gabi Stan rememorează un meci cu Dinamo jucat pe o mocirlă îngrozitoare:
„Dinu a căzut pe spate după un duel. Dinamo venise cu niște tricouri albe impecabile. Se juca pe atunci cu crampoane de piele, se băteau cu ciocanul. Libardi, care era un fotbalist adevărat, s-a dus cu piciorul pe pieptul lui Dinu și a mai și întors puțin din gleznă. A țâșnit sângele. Așa ceva nu am văzut niciodată, vă dau cuvântul meu. Nu l-a eliminat arbitrul pe Libardi, doar l-a atenționat. Fusese un gest intențional, de roșu. Dinu striga de jos la ai lui: «Lașilor, nenorociților, mă lăsați să mă omoare ăștia! Vă dați la o parte»”.
Dinu neagă episodul: „Stan a văzut alt meci. Nu puteam eu să cad din picioare. Dar, da, ne băteam cu ei, e adevărat. Eu ca eu, dar să vedeți Mopsu' (n.r. - Florea Dumitrache avea să se transfere la Jiul în 1975) ce căpățâni le dădea, ce tălpi le punea. La un moment dat, Mulțescu a început să strige la ai lui: «Băi, scoateți săbiile!». I-am zis: «Du-te, bă, în p**** mă-tii! Ce, sunteți la scrimă?!»”.
În mod deloc surprinzător, nu doar adversarii simțeau asprimea lui Tonca. „Când striga la noi, înghețam!”, spune Gabi Stan. „Ne mai articula. Dacă ne conducea adversarul, Gogu stătea după ușa vestiarului și ne lovea. Aveam un fundaș, Onuțan (n.r. - Onuțan Karoly, decedat în noiembrie anul trecut), a comis-o cu FC Argeș. A intrat râzând în vestiar la pauză. Când i-a dat Gogu un pumn, l-au ținut doi colegi între ei să nu cadă. Jucam de frica lui în repriza a doua”.
În cazul în care nici pumnii lui Tonca nu trezeau echipa la viață, conducătorii Jiului mai aveau un as în mânecă. „Dacă lucrurile nu mergeau bine, se dădea drumul la fum. Era o termocentrală chiar lângă stadionul vechi și cei de acolo o porneau. Se făcea fum pe o parte din teren. Când se risipea fumul, era 1-0 pentru noi”, povestește amuzat Jackie Ionescu. Cornel Dinu și Marcel Răducanu confirmă și ei trucul industrial folosit fix în timpul meciurilor.
Gabi Stan susține că termocentrala a fost pornită chiar și la meciul cu Dundee United din Cupa Cupelor, în toamna lui 1974. „Am pierdut în tur cu 3-0, iar în retur am fost aproape să-i întoarcem. Am avut 2-0 la pauză. S-a dat drumul la termocentrală, nu se mai vedea nimic. Scoțienii nu înțelegeau ce se întâmplă”.
Zmeii de la Petroșani se făceau miei la București
Fumul și intrările dure de la Petroșani nu erau însă singurele arme ale Jiului. Jucând mai mult în deplasare sau pe terenuri neutre, echipa a reușit în două sezoane să ajungă până în finala Cupei României. În 1972, a scos-o Steaua în semifinale, la Pitești, dar a pierdut cu Rapid, 0-2, pe stadionul „23 August”.
Doi ani mai târziu, antrenată de Traian Ivănescu - fost coleg cu Stocker în liga a doua în 1965 - , Jiul a trecut de Dinamo într-o semifinală dramatică în care Stocker a fost eliminat în minutul 117 pentru înjurături aduse arbitrului. În finala de pe stadionul Republicii, Stocker a reintrat în echipă, iar Jiul a învins-o pe Poli Timișoara cu 4-2. Trofeul câștigat cu Tonca și Stocker în centrul apărării rămâne cea mai mare performanță din istoria Jiului.
În campionat, însă, zmeii de la Petroșani se transformau atunci când mergeau în deplasăre. Acolo, adversarilor nu le mai era frică de durii din Vale, iar cei doi fundași centrali începeau să aibă propriile temeri. „Când jucam la București, Marcel Răducanu îi dribla pe ăștia ai noștri câte patru-cinci, apoi se întoarcea și îi mai dribla o dată până îi arunca în groapa de nisip pentru sărituri”, povestește Gabi Stan.
Marcel Răducanu râde: „Le dădeam numai câte șase la București. Se rugau de mine: «Marcele, nu te întoarce! Marcele, nu trage!» Îi driblam de ajungeau să se ia în brațe între ei”. Florin Manea are și el un mic episod povestit de tatăl său: „Ca să nu-i mai dribleze, i-au strigat o dată lui Marcel! «Șut, șut!»”. A tras Marcel direct în vinclu, gol! La care, Tonca și Stocker: «Nu așa, Marcele!»”.
Mai erau duri în Divizia A. Costică Zamfir mi-a zis odată: «Auzi, vrei să faci Revelionul acasă sau la spital?» Mai era Bădin. Cică: «Tu ești Răducanu? Am o stimă deosebită pentru tine, dar vezi că te arunc pe culoarul șase de alergare». Dar Tonca și Stocker erau ceva special”
- Marcel Răducanu, fost atacant la Steaua
Practic, fără valul de adrenalină venit de la minerii din tribune, cei doi fundași centrali erau alți oameni, mai aproape de starea lor naturală. Foștii colegi îl descriu și acum pe gigantul Stocker ca fiind de fapt un „tip de foarte mare sensibilitate”. Fiul său, Cristian, confirmă: „Tata era într-adevăr sensibil. Nu a ridicat niciodată mâna la mine sau la fratele meu, era foarte blând. Era opusul a ceea ce făcea pe teren”.
Gabi Stan spune că „și Tonca avea un suflet mare. Prin Petroșani, se mai întâmplau lucruri, se mai luau oamenii de noi. Venea mereu și să băga pentru noi. Odată, s-au luat unii de soția unui coleg, la Casa de Cultură. L-au anunțat pe Gogu care a venit de acasă, i-a aliniat pe indivizi și i-a bătut de nu și-au revenit o oră. Ne iubea pe toți, iar noi țineam enorm la el”.
Umbrele din spatele retragerii
Capabil să sară în foc pentru colegi, Gogu Tonca s-a aruncat la propriu în flăcări în mai 1975, în timpul meciului Jiul - Poli Iași. În minutul 14, tribuna veche de lemn a început să ardă din cauza unei țigări aruncate în pătura de coji de semințe. „Gogu Tonca, Petre Libardi și Stocker erau jucătorii care făcuseră armata la pompieri și au intervenit prompt la stingerea incendiului. Au muncit cot la cot cu pompierii. Meciul s-a întrerupt atunci și s-a rejucat a doua zi. Iașiul a câștigat cu 1-0 și s-a salvat de la retrogradare”, a povestit acum câțiva ani Stelian Homan, fost fotbalist de la Jiul.
Vechiul stadion s-a făcut scrum, dar nimeni nu a fost rănit. Ca un semn premonitoriu, cei trei fotbaliști care au încercat să oprească distrugerea arenei aveau să plece în următorul an. Tonca și Stocker au jucat pentru ultima dată împreună în etapa finală a sezonului 1975-1976, într-un dezastruos Sportul - Jiul 6-1.
Jiul schimba liniile, sub suspiciunea că vechii jucători nu-și apărau mereu corect șansele. Jackie Ionescu își amintește: „Am avut de-a lungul timpului și discuții mai dure cu ei. Eu nu aveam ce pierde. I-am și zis lui Tonca: «Gogule, mie nu mi-e frică de faptul că o să mă schimbați cum ați făcut cu Titus Ozon». Se proceda, îi făceau antrenorului un rezultat invers”.
Fostul băcăuan Vasile Șoșu întărește teoria: „Cele mai multe blaturi le-am făcut cu Jiul Petroşani. Aranjam meciurile la scoruri spectaculoase, fără să ne accidentăm. Vreo două sezoane a venit la noi şi un jucător de la ei, Bădin”.
Împins de conducere spre ușă după 11 ani în care a devenit fotbalistul Jiului cu cele mai multe meciuri din Divizia A (record rămas în picioare până astăzi), Stocker a mers pentru un sezon la Minerul Lupeni, apoi a intrat în arbitraj. Avea 35 de ani. „Tata s-a simțit îndepărtat, a fost dezamăgit”, spune fiul său.
Gogu Tonca s-a transferat în vara lui 1976 la Corvinul și a mai jucat fotbal doar două sezoane: unul la Hunedoara, în Divizia A, și unul la Minerul Lupeni, în Divizia B.
Intrat în antrenorat, fostul fundaș central a fost mai întâi secundul lui Petre Libardi la Jiul, apoi a preluat echipa ca principal de două ori. A mai antrenat și Minerul Lupeni, dar rezultatele nu au fost niciodată extraordinare, deși spiritul dur a rămas.
Fostul său jucător, Benone Popescu, povestește: „A fost un meci în care am jucat la Petroșani cu Sportul Studenţesc. Gică Hagi atunci era la Sportul, noi eram cu Gogu Tonca antrenor şi mi-a trasat o sarcină: «Hagi să nu joace!». Eu mi-am achitat datoria şi am câştigat cu 1-0”.
La finalul unui meci cu Minerul Lupeni, am ieşit din vestiar şi am văzut cum antrenorul gazdelor, Gogu Tonca îşi aştepta jucătorii şi-i „altoia” cu palme-n ceafă şi picioare în fund, zicându-le: „Ăştia au venit pe jos de la Cluj, voi vă lăfăiţi în Dacii şi a fost nevoie să-i batem cu ajutorul arbitrilor!
- Iosif Câmpan, fost jucător la Electrometal Cluj, în Divizia C
Bolnav de diabet, Tonca a murit în finalul lui octombrie 2010, la 63 de ani. „Gogu bea mult ca fotbalist. La un moment dat, m-am întâlnit cu el și se lăsase complet. Era curat ca lacrima. Am auzit, însă, că a recăzut și la scurt timp s-a încheiat totul”, povestește Jackie Ionescu, în vârstă acum de 85 de ani.
„Gogu s-a dus, Stocker e prin Suedia. Nu mai știe nimeni nimic de el”, spune Gabi Stan.
Gazeta a reușit, însă, să afle povestea de după fotbal a fundașului cu cele mai multe meciuri din istoria Jiului Petroșani.
Stocker, arbitrajul și viața din Suedia
După retragere, Stocker s-a apucat de cursurile de arbitraj. A pornit de la județ, a arbitrat la centru în Divizia C și a ajuns tușier la Divizia B și A. În decembrie 1983, însă, soția sa și fiul cel mare, Cristian, au plecat în Suedia la rude și au rămas acolo. Fostul fotbalist garantase că se vor întoarce și risca să aibă probleme. „Nu știu dacă tata a avut de suferit din cauza noastră, dar știu că a venit și el cu frati-miu în Suedia în 1986, după doi ani și ceva”, își amintește Cristian Stocker.
Ajuns dintr-o țară comunistă în Malmo, al treilea oraș al Suediei, fostul fundaș a vrut să lucreze chiar dacă nu știa limba. S-a angajat inițial la un hotel unde muncea în tura de noapte. „Făcea curățenie. Apoi, a început să lucreze într-o fabrică de mezeluri și a acolo l-a prins pensia”, spune fiul său.
Stocker a rămas cu o pasiune uriașă pentru fotbal. „Deși era un tip comod, tata m-a dus la meciuri la Malmo, am fost și în Germania, la partide din Bundeliga. Era foarte încântat de naționala României când juca Hagi, dar după retragerea lui a rămas dezamăgit. Din păcate, deși vedea jocul foarte bine, nu a vrut niciodată să se facă antrenor aici, în Suedia”.
Andrei Stocker nu a revenit niciodată în România în cei 35 de ani scurși de la stabilirea în Suedia și nu a ținut legătura cu foștii colegi. Are acum 79 de ani și locuiește într-un azil. „A fost bine până vara trecută. Are Alzheimer, iar starea lui s-a înrăutățit în ultimul an. Am fost obligați să-l ducem la azil. Fizic e bine, dar cu mintea e în lumea lui”, explică Cristian Stocker.
În Suedia, azilul pentru bătrâni este de fapt o clinică unde fiecare pacient are propriul apartament, pe care îl poate mobila cum dorește. „Sunt 8 bolnavi pe etaj. Au o bucătărie și un living comune, mari. Are parte de îngrijire nonstop, e pus să facă diverse activități. Am observat că e un pic mai clar la cap de când are mintea stimulată de doctori”.
Pentru a ilustra povestea celor doi fundași duri ai Jiului, Gazeta a realizat două fotografii asemănătoare abțibildurilor Panini și le-a trimis familiei Stocker. Fiului fostului fotbalist i le-a dus tatălui: „I le-am arătat lui tata. S-a uitat întâi la poza lui Tonca și m-a întrebat. «Cine e?». Tonca, i-am zis. A stat un pic apoi a zis: «Aaaa, Tonca». Apoi i-am arătat poza cu el. S-a uitat și m-a întrebat: «Tu ești? Tu mai mergi la fotbal?». În lumea lui, e undeva în anii 80”.
Tata a fost dezamăgit că stadionului din Petroșani i-a fost pus numele lui Libardi. Mama i-a explicat, însă, că e logic. Libardi a fost căpitanul, a fost starul echipei.
- Cristian Stocker, fiul lui Andrei Stocker