Articol de Daniel Nanu - Publicat sambata, 16 noiembrie 2013 00:00 / Actualizat vineri, 15 noiembrie 2013 23:33
Jos, la "Acropole", se vorbeşte româneşte. Mai mult ca oricînd. Cîteva mii de turişti se uită la Partenon. E plin de fulare şi steaguri tricolore
E una din zilele şi deplasările cînd, şi ca ziarist, şi ca orice, îţi umfli pieptul. "Ce faci, tată?”. Întrebarea se repetă. Întorc capul mai mult instinctiv. E Gino Piţurcă, fratele selecţionerului!
"Am emoţii, tată". Îl întreb cînd a venit. "Aseară, cu un microbuz, cu mai mulţi prieteni de la Craiova". Fac ochii mari. Cum, fratele lui Victor Piţurcă, merge la Atena cu microbuzul? Avionul cu care a ajuns echipa naţională a fost plin de atîrnători federali. Aceiaşi de vreo două decenii, cel puţin. "M-a invitat, tată, Piţi şi pe mine, mi-a dat şi bilet la oficială, dar am vrut să vin cu fraţii mei şi să stau în peluză, unde se simte cu adevărat un meci".
"Dacă nu ai emoţii, ai murit"
Am coborît de pe Acropole. Gino Piţurcă era la umbra unor măslini. Se ferea de soare şi de emoţii. În holul hotelului, Emil Grădinescu îşi face ordine în hîrtii. Acum exact 20 de ani a comentat pentru TVR marele meci de la Cardiff, acel 2-1 cu Ţara Galilor, noaptea în care s-a născut echipa de care ne-am îndrăgostit cu toţii sub numele "Generaţia de Aur".
Apare şi Viorel Moldovan, se sudează cuplul care a comentat pentru România TV. "Emoţii?". Întrebarea era pentru Moldo-gol. De răspuns răspunde primul Grădinescu. "Emoţii, moşule...". Păi, la Cardiff? "La Cardiff aveam o echipă mare". Răspunde şi Moldovan. E la primul meci pe care îl comentează. "Destule emoţii... Aşa era şi cînd jucam. La urma urmei, dacă nu ai emoţii, trebuie să mergi la doctor. Înseamnă că ai murit". Ce frumos gîndeşte şi vorbeşte omul atîtor meciuri şi goluri mari din viaţa "naţionalei"!
Printre atîtea goluri mari...
Grădinescu mai face apel la memorie. "Ştii, Vio, că am comentat ultimul gol marcat la Mondiale de echipa naţională?". Moldo-gol ridică sprîncenele. "Care a fost?". Răspunsul lui Emil îl lasă fără replică, pentru prima oară. "Al tău, cu Tunisia, în '98, pe Stade de France"!
Una din zilele acelea
La staţia de metrou Monastiraki peronul se colorează deja în alb şi albastru. Oamenii au steagul pictat pe faţă. Un tip sărit de 60 de ani bate cu putere într-o tobă. Pe faţa lui se citeşte toată viaţa sa de suporter al Greciei. La Kallithea apar, răzleţe, tricourile tricolore. În Piata Syntagma, peste zi, am auzit "Deşteaptă-te, române!". Da, una din zilele în care eşti mîndru din toţi porii că eşti român.
Starea fără egal
"Maţele" roşii din beton în care e îmbrăcat stadionul Karaiskakis sînt elegante în bătaia reflectoarelor. Sînt mii de drapele greceşti la tarabe. Se vînd în draci kebab, sandvişuri, sucuri, seminţe, alune cu sare şi fără. Şi bere, destulă bere.
Arena e full. Numai naivii se puteau bucura că biletele grecilor nu se vînd. Pedro Proenca se uită la ceas. Duce fluierul la gură, dar nu apucă să dea startul. Din tribunele cu mii de români, un sunet ciudat care parcă aproape se vede: strigă sau le bat inimile ciudat de repede şi de împreună?
Jos, la "Acropole", se vorbeşte româneşte. Mai mult ca oricînd. Cîteva mii de turişti se uită la Partenon. E plin de fulare şi steaguri tricolore
E una din zilele şi deplasările cînd, şi ca ziarist, şi ca orice, îţi umfli pieptul. "Ce faci, tată?”. Întrebarea se repetă. Întorc capul mai mult instinctiv. E Gino Piţurcă, fratele selecţionerului!
"Am emoţii, tată". Îl întreb cînd a venit. "Aseară, cu un microbuz, cu mai mulţi prieteni de la Craiova". Fac ochii mari. Cum, fratele lui Victor Piţurcă, merge la Atena cu microbuzul? Avionul cu care a ajuns echipa naţională a fost plin de atîrnători federali. Aceiaşi de vreo două decenii, cel puţin. "M-a invitat, tată, Piţi şi pe mine, mi-a dat şi bilet la oficială, dar am vrut să vin cu fraţii mei şi să stau în peluză, unde se simte cu adevărat un meci".
"Dacă nu ai emoţii, ai murit"
Am coborît de pe Acropole. Gino Piţurcă era la umbra unor măslini. Se ferea de soare şi de emoţii. În holul hotelului, Emil Grădinescu îşi face ordine în hîrtii. Acum exact 20 de ani a comentat pentru TVR marele meci de la Cardiff, acel 2-1 cu Ţara Galilor, noaptea în care s-a născut echipa de care ne-am îndrăgostit cu toţii sub numele "Generaţia de Aur".
Apare şi Viorel Moldovan, se sudează cuplul care a comentat pentru România TV. "Emoţii?". Întrebarea era pentru Moldo-gol. De răspuns răspunde primul Grădinescu. "Emoţii, moşule...". Păi, la Cardiff? "La Cardiff aveam o echipă mare". Răspunde şi Moldovan. E la primul meci pe care îl comentează. "Destule emoţii... Aşa era şi cînd jucam. La urma urmei, dacă nu ai emoţii, trebuie să mergi la doctor. Înseamnă că ai murit". Ce frumos gîndeşte şi vorbeşte omul atîtor meciuri şi goluri mari din viaţa "naţionalei"!
Printre atîtea goluri mari...
Grădinescu mai face apel la memorie. "Ştii, Vio, că am comentat ultimul gol marcat la Mondiale de echipa naţională?". Moldo-gol ridică sprîncenele. "Care a fost?". Răspunsul lui Emil îl lasă fără replică, pentru prima oară. "Al tău, cu Tunisia, în '98, pe Stade de France"!
Una din zilele acelea
La staţia de metrou Monastiraki peronul se colorează deja în alb şi albastru. Oamenii au steagul pictat pe faţă. Un tip sărit de 60 de ani bate cu putere într-o tobă. Pe faţa lui se citeşte toată viaţa sa de suporter al Greciei. La Kallithea apar, răzleţe, tricourile tricolore. În Piata Syntagma, peste zi, am auzit "Deşteaptă-te, române!". Da, una din zilele în care eşti mîndru din toţi porii că eşti român.
Starea fără egal
"Maţele" roşii din beton în care e îmbrăcat stadionul Karaiskakis sînt elegante în bătaia reflectoarelor. Sînt mii de drapele greceşti la tarabe. Se vînd în draci kebab, sandvişuri, sucuri, seminţe, alune cu sare şi fără. Şi bere, destulă bere.
Arena e full. Numai naivii se puteau bucura că biletele grecilor nu se vînd. Pedro Proenca se uită la ceas. Duce fluierul la gură, dar nu apucă să dea startul. Din tribunele cu mii de români, un sunet ciudat care parcă aproape se vede: strigă sau le bat inimile ciudat de repede şi de împreună?
)
)
)
)
)
)
)
)
