Theodor Jumătate despre ruşinea naţionalei de tineret: "Un mare fotbalist aproape plîngea pe bancă în loc să-i trezească pe adormiţi!"

Cît timp să ai mai multe scandaluri şi evadări din cantonament decît goluri? Şi cum e să fii coleg cu Totti la Roma şi să-i spui că ai pierdut cu 8-0 un meci la "naţionala" U21 şi tu n-ai făcut nimic?
Nu mai pot. Nu mai suport. Pierdem cu 8-0 în Germania şi tot încercăm să-i protejăm. Să nu-i criticăm, să nu-i certăm prea tare, să nu sufere săracii vreo depresie, să nu le stricăm viitorul puştilor noştri hipertalentaţi. Doar sînt "eroii" care au întors Muntenegru de la 1-3 la 4-3, însă un Muntenegru învins marţi în Feroe!!!

"Trebuie să o iei de la capăt, să te încarci după asemenea înfrîngeri", spune Hagi. Nu, cred că, mai mult decît atît, trebuie să-ţi fie ruşine. De ce faci, de cum joci, de cum te porţi, de cum vorbeşti. De cîte ori fugi din cantonament, de cîte nopţi petreci în discoteci, înainte şi după meciuri, de atîtea scandaluri, mereu mai multe decît golurile.

Şi nu e vorba doar de el, de Iancu, marele căpitan, căruia i-a fost înfăşurată banderola pe braţ pentru a fi responsabilizat - niciodată, o bucată de cîrpă elastică nu te maturizează, nu e suficient! Mă refer la toţi aceşti "copii" care nu mai sînt copii de mult, dar al căror orizont nu depăşeşte faza facebook&selfie. Sînt toţi la fel, nu e nici o diferenţă între ei. Asta a fost cauza dezastrului de la Magdeburg: diferenţa de caracter faţă de nemţi, nu de vîrstă.

Intri pe teren şi, cazul Bălaşa, în loc să-ţi aminteşti că eşti coleg cu Totti la Roma, că ai jucat lîngă un fotbalist uriaş în turneul de vară al Romei în State şi să mănînci gazonul cu nemţi cu tot, priveşti pasiv ce se întîmplă în jurul tău ca şi cum tu n-ai fi fotbalist.

Nu exişti, te driblează toţi adversarii, şi pe tine, şi pe coechipierii tăi. Te îngenunchează, marchează opt goluri - putea fi şi 0-10, 0-12, 0-14 -, se amuză, rîd de un meci mai slab decît un antrenament, rîd de tine. Şi tu, român U21, nu te înfurii, nu vrei să te ridici şi să le arăţi ce poţi (sau nu poţi?), accepţi umilinţa pînă la capăt. Pentru că n-ai onoare, n-ai mîndrie.

Şi acum vin scuzele lui Moldovan. Şi acele cuvinte stupefiante: "Mă rugam la Dumnezeu să se termine acest coşmar". Un mare fotbalist care aproape plîngea pe bancă în loc să-i trezească pe adormiţi. Nu aştept scuze, explicaţii, aştept o reacţie, cuvinte dure care să-i facă să înţeleagă ce înseamnă un sportiv.
"Serve fame, non fama", le-a spus Conte internaţionalilor italieni, seniorilor, atenţie! "E nevoie de foame, nu de faimă". Asta ar fi trebuit să le zică şi Moldovan lui Iancu, Puşcaş, Bumba şi Brănescu. Pentru că nu e totul să fii noaptea în oraş şi să te întreci în numărul de halbe date peste cap. De fapt, nu înseamnă nimic. E drumul greşit, care nu se încheie niciodată la Real, United sau Ajax. Ci undeva pierdut în mediocritatea ligii noastre cea de toate zilele.