Articol de Andrei Crăiţoiu, Vlad Nedelea, Iosif Popescu (video) - Publicat joi, 09 februarie 2023 23:30 / Actualizat vineri, 10 februarie 2023 09:54
Mircea Tutovan a revoluționat voleiul din România prin puterea serviciului său. E câștigător al Cupei Campionilor Europeni și a 10 titluri de campion național la Dinamo.
- Ajuns la 70 de ani, Mircea Tutovan a acceptat să vorbească în premieră pentru cititorii GSP despre depresie, problemele cu alcoolul, dar și despre tragedia care a încercat-o pe soția sa;
- Fostul voleibalist a strâns o mulțime de povești în cufărul cu amintiri, după ce-a scris istorie în voleiul românesc jucând pentru Dinamo, Șimleu Silvaniei, Elcond Zalău, Gloria Bistrița și „Petru Groza", plus peste 300 de meciuri în tricoul echipei naționale.
Ninge fără oprire de mai bine de o zi. Copacii sunt pudrați de zăpadă. Fumul iese hotărât din hornurile caselor vechi ale satelor transilvănene.
Termometrul arată -7 grade, deși e miezul zilei și soarele se chinuie să zâmbească. Drumul e lung până la Biușa. Un sat din județul Sălaj cu mai puțin de 500 de locuitori. Printre ei, și unul dintre cei mai valoroși voleibaliști români din istorie: Mircea Tutovan.
Pe 9 martie face 50 de ani de căsătorie, iar o săptămână mai târziu, pe 13, împlinește 71 de ani de viață. Bătrânul înalt și încă bine făcut care a scris istorie la Dinamo, dar și la echipa națională, a lăsta în urmă gălăgia orașelor și s-a retras la țară. Satul are o singură stradă, iar noi ne oprim la numărul 74.
Tutovan ne așteaptă la geamul căsuței sale. "Hai, mă, copii! Nu mai ajungeați?!". Și pornește, grăbit parcă, să descarce poveștile unei vieți de om. A celui supranumit "Tunarul Europei".
- Domnule Tutovan, de ce ați decis să vă mutați la țară, aici, la Biușa?
- Am revenit la origini, că de la țară am plecat. Pe lângă problemele pe care le am cu soția mea, am și îmbătrânit. E mai liniște aici.
- Ce-a pățit soția dumneavoastră?
- Un accident vascular cerebral acum 11 ani. Partea dreaptă nu și-o mai simte deloc... Am preferat să stăm la aer curat, că oricum era greu cu plimbările în cărucior prin Zalău, unde bordurile aveau 40 de centimetri. Bine, ea voia mai mult la cumpărături decât la aer curat. Dar de unde aer curat în Zalău, că e jale? Și copiii mi-au recomandat să mă mut la țară. Așa că am făcut-o.
- E liniște.
- Am găsit căsuța asta aici, la Biușa, și ne-am mutat. M-a încântat mult că are gaz și apă. Nu mai am puterea să tai lemne la vârsta asta. Mă pricep eu la grădinărit, dar mai mult nu merge.
- Vă lipsește ceva aici?
- Poate câțiva prieteni. Îmi mai plăcea să beau o bere, două, să stau la un șpriț cu ei. Sunt și p-aici unii care merg la câte o bere și vor să stea la povești, dar acum suntem într-o zonă de tatonare. Eu m-am acomodat foarte repede aici. În primăvară o să înceapă să-i placă și soției. Singura problemă e cu apa, că-i foarte calcaroasă. La ciorbă, la mâncare folosim apă de la bidon de la magazin. Și fiu-miu pe lângă Zalău are problema asta. E meseriaș, sculptează în piatră.
- N-a mers pe urmele tatălui.
- A vrut, dar a dat de ce nu trebuie. De domnișoare, de țigări, de băutură... A fost unul dintre cei mai talentați juniori la categoria lui de vârstă. Era stilul meu, mai “cioban”, mai trosnitor. Apoi și-a găsit greu calea.
Mircea Tutovan: „Mi-am cernut prietenii, mă uitam cu lupa după ei”
- Porecla de "Tunarul Europei" cine v-a dat-o, vă mai amintiți?
- În '77, în Finlanda, am luat locul trei la Europene cu naționala. Atunci s-a făcut echipa Europei și eu am fost ales în ea. Alături de doi ruși, doi polonezi și un ungur. Am făcut un campionat extraordinar! Păcat că în loc să ne batem cu rușii pentru aur, ne-am bătut cu maghiarii pentru bronz.
- Aveți o carieră impresionantă, cu zece titluri la Dinamo, câștigător al Cupei Campionilor Europeni...
- Opriți-vă că mi se face pielea de găină și mă năpădesc amintirile! Ce viață frumoasă am avut și s-a terminat al dracu' de urât. Când mi-am rupt umărul și totul s-a dus... Offf, Doamne! De la 90 de kilograme am ajuns la 75. Vă dați seama cât am fost de afectat?! Am intrat într-o depresie... Nu-mi venea să cred că nu mai pot să dau în minge. Problema a fost alta.
- Care?
- Nimeni nu mi-a întins vreo mână! Nimeni, deși puteau! Am rămas singur cu nevasta și copiii. Pe 9 martie fac 50 de ani de căsnicie. Atunci am încercat să găsesc o modalitate mai frumoasă să mă sinucid! O luasem pe ulei... Dar ușor, ușor mi-am revenit. Atunci mi-am cernut prietenii și nu prea au rămas mulți. Mă uitam cu lupa după ei. Mulți puteau să mă ajute, dar...
Căderea lui Mircea Tutovan: „O luasem razna și băgam numai tărie"
- Chiar v-au trecut gânduri de sinucidere?
- Pe cuvânt! Nu mai puteam. Nu mai suportam nimic.
- Și ce-ați făcut?
- M-am refugiat în alcool! Eu beam și înainte, dar ca un om normal, n-am avut probleme. Dar în perioada aia o luasem razna și băgam numai tărie. Acum nu mai beau pic de tărie de zeci de ani. Deloc, deloc!
- Și cum ați ieșit din depresie?
- Ușor. Am stat să mă gândesc ce fac... Am mai avut vreo trei luni grele când soția a făcut accidentul vascular. Atunci am decis să-mi iau o casă mică și să nu mai am nevoie de bani, de nimic.
- Alte probleme din carieră...
- Pe lângă retragerea mea mai am un moment neplăcut. Înainte de Jocurile Olimpice de la Moscova am fost dat afară din lot.
- De ce? Ce-ați făcut?
- Eh! A fost o treabă cu gagici, nu mai e bine să vorbim acum. Pe vremea aia te băgau la viață imorală, acum ăștia se laudă cu asta. În fine... Chiar și acum sunt nopți în care visez momentul ăla. Mă trezesc transpirat... Nevasta știe și îmi zice instant: "Iar te-au dat afară din echipă?".
- Nu vă e dor de sală, de meciuri?
- Mă duc la sală, dar când mă enervez mă îmbrac și-am plecat. Mai am și problemele mele cardiace.
- Dar de ce vă enervați?
- Fac ăștia niște prostii... Eu dacă le făceam mă împușcam singur! Sunt anumite treburi pe care n-au voie să le greșească. Nivelul e scăzut! Ei s-au bucurat că naționala s-a calificat la Europene. Păi, pe noi, dacă nu ne calificam, ne dădeau afară! Eram obligați să terminăm în primele 3, altfel aveam probleme mari.
- Punea regimul presiune?
- Atunci trebuia să faci performanță și luai banii. Acum e invers! Eu am luat bani mulți de tot, am fost cel mai bine plătit, dar făceam treabă înainte.
2 medalii de bronza câștigat Tutovan în tricoul echipei naționale de volei la Campionatele Europene din 1971 și 1977
„După meciuri beam și-o ladă de bere”
- Cea mai frumoasă perioadă e câștigarea Cupei Campionilor Europeni?
- În tricoul lui Dinamo, am bătut la Palma de Mallorca, pe 19 februarie 1981. Dramatic, cu 3-2, pe ŢSKA Moscova. Am condus cu 2-0, aveam 15-11 în setul trei și serviciul și ne-au egalat ăia. Dar am câștigat decisivul cu 15-6! După meci, bucurie mare de tot!
- Chefuri erau și pe vremea aia după meciuri?
- Aoleu! Când terminam meciul, eu beam chiar și o ladă de bere! În rest, mă țineam de antrenamentele mele. Când am ajuns la 30 și ceva de ani lucram mai mult decât ăia tineri pentru că trebuia să-mi apăr numele. Nu mergea așa ușor...
- După victoria cu rușii ați și plecat la Şimleu Silvaniei.
- Am luat 120.000 de lei doar că m-am dus acolo, în 1981. Salariul era 3.000 de lei pe lună! Nu erau bani buni?
- Erau, dar înseamnă că și dumneavoastră erați foarte bun.
- Cel mai bun din țară! Eu m-am dus la Șimleu având dezlegare în alb de la Dinamo. Adică să plec unde vreau eu! I-am luat de pe ultimul loc și i-am dus pe locul 3. Clasamentul a fost Dinamo, Steaua și Șimleu Silvaniei. Dacă mai luam unul, doi jucători mă băteam cu oricine! Aveam o trupă de puști și chiar și așa am luat cu ei Cupa Balcanică.
„I-am bătut pe Dinamo că nu m-a salutat unu' înainte de meci”
- V-ați transferat în plină glorie. Cum erau meciurile la Șimleu?
- Aoleuu! Când jucam cu Zalăul era sala plină cu o oră înainte. Se închideau ușile! Toată lumea stătea în picioare, nu pe scaune ca ăștia. Mulți nu mai intrau, stăteau și se uitau pe geam. Era nenorocire! Iarna nu exista niciun pic de căldură în sală, apă caldă ciuciu! Era un condens de mergeai pe parchet ca pe patine. Aduceau sacâz de vioară și ne dădeam pe tălpi să nu alunecăm.
- După ce-ați plecat de la Dinamo, e adevărat că ați avut interzis să jucați contra lor?
- Când am ajuns la Elcond Dinamo. Era sora mai mare a echipei din București. Era o înțelegere, dar nu puteam să o respectăm, că ne sărea lumea în cap dacă nu jucam eu. Ca să nu avem probleme, mai serveam pe afară. La ce tehnică aveam, dădeam mingea unde voiam eu. Dacă voiam să o dau afară, afară era. Nu puteau să mă fure tușierii să o bage în teren, că atunci nu era cu VAR. „Dacă o dau afară, afară să rămână!", le spuneam. Și ne băteau dinamoviștii mereu cu 3-2. Doar o dată i-am bătut, că nu m-a salutat cineva.
- Serios?
- Pe cuvânt, da! Înainte de un meci mi-am scos o țigară. Eu intram ultimul în sală. Era și chestie de marketing să se ridice toată lumea în picioare, eram cel mai bun. Atunci, Marius Căta-Chițiga, care era puști față de mine și cu care jucasem puțin la Dinamo, a trecut pe lângă mine fără să mă salute. Atunci m-am enervat rău! Băieții mei erau la încălzire. Le-am zis direct: "Azi avem voie să-i batem p-ăștia! Să le sune apa în cap". Am făcut 2-0 la seturi de nici nu și-au dat seama. 3-1 la final. I-am liniștit!
- Și la retur?
- M-a așteptat de mi-a deschis și ușa! „Poftiți!", așa mi-a zis Chițiga.
„Sunt un pic dus, dar la volei mă pricep"
- Ați avut grad la Dinamo, nu?
- Sigur. M-am pensionat maior. Bine, m-au dat afară, dar povestea e lungă. Aveam cam 37 de ani și nu prea mai aveam chef de volei. Voiam să mai stau deoparte și m-a sunat cineva de la Bistrița. „Nu veniți la noi?". „Nu discut la telefon așa ceva". „Unde ne vedem?". „La crâșmă, unde să ne vedem?!".
300 de partidea jucat Mircea Tutovan la echipa naţională de volei masculin a României
- Încercau un transfer-surpriză.
- Da, voiau să mă ia la Bistrița. "Vin doar pentru un an de zile ca să vă bag în divizie", le-am zis. "Ce pretenții aveți, să spun la conducere?". "Casă la curte, că altfel nu discut, plus o sută și ceva de mii, plus o aprobare de ARO". Au fost de acord cu totul. Toată treaba a durat jumătate de oră. Am semnat. I-am promovat!
- Și care a fost problema cu datul afară?
- Păi, l-am anunțat pe inspector că plec la Bistrița, dar mi-a spus: "Vezi că nu te mai primim înapoi!". "Cum adică?". "Ți-a venit hârtia de mutare, dar e definitivă". După Revoluție, mi-a venit ordinul că sunt trecut în rezervă. M-au pus să fac un raport că vreau să rămân în minister. N-am acceptat! Am plecat cu totul și m-am dus la "Petru Groza" (n.r. acum Ştei, din județul Bihor).
- Aveți povești și de acolo?
- Era un respect deosebit pentru șefii de sector, pentru directori. Ei erau mineri. A venit șeful de sector, unul Câmpeanu, țăpănos. El era obișnuit cu ăia ai lui, care erau în poziția ghiocel. M-a luat tare: "Vreți să jucați aici? Să dați probă de volei". "Eu? Nici n-am echipament". "Vă aduc băieții". "Lasă că dau așa, în blugi". "Mă iei la mișto?". "Nu! Oricum nu-mi găsiți adidași că eu port 47. Mă suflec la pantaloni și dau așa". S-a enervat și a plecat.
- Și ce s-a întâmplat?
- S-a amânat totul pentru a doua zi, când m-am întâlnit cu directorul. M-a întrebat: "Ce vrei să faci aici?". "Ce să vreau? Să intrăm în divizie, că nu vin să mă joc". "Când? În doi, trei ani?". "Anul ăsta!". "Nu ești sănătos la cap!". "Sunt un pic dus, dar la volei mă pricep". Eu am ales mereu cluburile care aveau bani și voiau performanță. Așa a fost și aici. Au mai adus jucători de valoare, inclusiv unii buni dintr-un detașament de pedeapsă! Erau gagicari, șprițari. Eu le-am zis că tragem cot la cot, trebuie să facă toți ca mine. Chiar dacă erau derbedei, erau jucători buni de tot. Evident că am promovat în acel an.
„Făceam antrenamente cu mingea de baschet, acum își rup mâna. Fiul meu a dat medaliile pe iepuri"
- S-a scris că ați fost primul voleibalist care a inventat serviciul în săritură.
- Nu știu cum a apărut nebunia asta. Era un maghiar care a făcut asta, nu eu. Eu aveam alte calități pe care mi le asum. Eram singurul în lume care aveam serviciul în forță, dar nu săream! Doar mă desprindeam puțin. Eu antrenamentele le făceam cu mingea de baschet. Dacă-i dau unuia mingea de baschet s-o dea peste fileul de volei își rupe mâna. Când mă apucau dracii, dădeam mingea de ieșea din sală. Eu în campionat mă jucam cu ei.
- N-ați avut șansa să jucați în străinătate?
- A fost o nebunie la un moment dat cu ăștia de la federație. Nevastă-mea avea un unchi legionar cu care mai coresponda. Dinamo mă controla la tot și m-au întrebat de ce nu le-am zis. „Păi, ce, eu când am luat-o pe nevastă-mea am întrebat-o ce unchi are?! Am luat-o de nevastă, voi trebuia să-mi spuneți că-i belea!". Unchiul era șmecher mare în Legiune și a apărut la un moment dat: "Hai, te așteaptă mașina! O tăiem". Venise din Suedia să mă ia. Aveam copii, fratele la facultate, n-aveam cum să plec. Deveneam dezertor.
- Deci nu v-ați gândit să rămâneți afară?
- Niciodată! Mai mult de zece zile nu puteam să stau singur. Să vă zic un moment de belea maximă. Eram în Franța pentru meciul din Cupa Campionilor Europeni. Stăteam la o pensiune, seara aveam masa, dar am întârziat vreo trei ore. Eram cu șeful clubului, unul Fane, securist! Se lăuda că știe franceză, dar lumea nu înțelegea nimic din ce vorbea el. Am ajuns într-un târziu la hotel, toți ne așteptau în hol. "Ați văzut, mă, că nu rămâne ăsta...".
- Și altă dată?
- În Belgia, după ce-am luat Cupa Cupelor, mi se oferea tot ce-mi doream eu. Era o familie cu doi gemeni, inclusiv acum țin legătura cu ei. Familia aia se tot ținea după mine să rămân acolo. Le-am cerut două condiții ca să rămân. "Vreau vin de Sâmburești și mici!", le-am spus. Vinul mi-l aduceam pe care-l voiam eu, dar ăștiade la mine din echipă nu știau să-i traducă lu' ăla mici. „Vezi că n-au?! La revedere, am plecat".
41 de anieste vârsta la care Tutovan s-a retras oficial din cariera de profesionist, după o accidentare la umăr
„Am văzut live atentatele de la Munchen din '72"
- Presa din Zalău scria că v-ați vândut medaliile câștigate...
- Minciună! Eu nu prea am strâns medaliile din păcate. Iar ziarelor le-am dat foc. La Zalău, pe vremuri, aveam sobă de teracotă. Aveam ziare multe ținute de nevastă-mea, cu articole despre mine. Stăteam cu un vecin la un vin și am început să mă uit peste ele. Și pac, le aruncam în sobă! Așa am scăpat de toate, dar acum îmi pare rău. Iar singura medalie pe care o mai am e cea de la Cupa Campionilor.
- Și restul medaliilor?
- La Șimleu aveam un vecin cu iepuri. La un moment dat, am văzut că au început să-mi dispară medaliile. Nu înțelegeam. Până m-am prins că fiu-miu dădea medaliile mele pentru iepuri! Ha, ha, ha!
- Ați prins și Jocurile Olimpice din 1972, de la Munchen. Cu tot cu atacul grupării teroriste palestiniene asupra delegației sportive israeliene.
- Am jucat puțin acolo, dar am văzut totul live. I-am văzut cum urcau ăia pe frânghie, zici că erau păienjeni! Atunci a murit și un român. Am văzut tot ce s-a întâmplat, atunci ne-au închis pe toți în bloc ca să nu ieșim de acolo. Eu nici acum nu știu cum au putut să intre ăia în Satul Olimpic, pentru că era totul extrem de strict. Nu puteai să umbli hai-hui.
„Alergam mai repede ca telefericul"
- Cel mai mare regret al carierei?
- Îi mai aud pe marii sportivi că tot același lucru l-ar face. Du-te, bă, d-aici! Niciodată! Ce amintiri am eu din cantonamente....
- Ne spuneți una?
- Păi, eu alergam mai repede ca telefericul. Să mor dacă mint! Era zăpadă imensă, iar sâmbăta ne scoteau la Clăbucet, la Predeal. Alergam o tură jumătate pe sub teleferic și o făceam mai repede decât el. Făceau și mișto de noi trecătorii: "N-aveți bani să mergeți cu telefericul?". Plecam câte 25-26 de oameni în pregătire și la final rămâneau 16. Mulți se accidentau intenționat ca să plece acasă.
- Condițiile de atunci nu mai sunt și acum.
- Atunci, ca să ne trezească dimineața, doar deschideau geamurile. Era groaznic! Era exterminare! Acolo eram doar noi și urșii. Îi mai păcăleam pe bucătari la ceai dimineața, că-l făceau în oală d-aia mare și cotizam să băgăm sticle de rom. Dacă i-aș pune p-ăștia din ziua de azi să facă așa ceva.... Acum e boierie! Mi-e jenă când îi văd la televizor pe puștii din ziua de azi.
- Credeți că ați greșit undeva în carieră?
- Îmi pare rău că n-am făcut școală. Dar nu eram chiar prost! Am fost singurul ofițer de la echipa de volei care n-a avut liceul. Totuși, dacă nu mă duceam la Dinamo ajungeam un derbedeu mare! Acolo m-au acceptat foarte repede, iar marele meu noroc a fost că citeam foarte mult. Și m-au acceptat pe chestia asta. Domnule, pe vremuri n-aveai ce să faci când mergeai în cantonamente, trebuia să citești. Nu existau televiziuni, internet. La zece seara, salut! Aveai două antrenamente și apoi citeai. Plus că dacă miroseai a băutură la Dinamo, prima oară te ierta, a doua oară nu mai apucai să-ți spună. Erai liber!
"Revoluția m-a prins la Bistrița. Fusesem la Tihuța în pregătire și când am ieșit afară era plin de ruși. Cârciumarul meu mi-a zis direct: «Nu ne prinde anul nou cu Ceaușescu!». Eu am crezut că mi-a băgat-o să mă verifice. Noi n-am avut nicio armă, ni le-au luat pe toate și le-au închis sub cheie"
Mircea Tutovan
"Când eram antrenor la Slatina, am avut jucători care mi-au venit băuți la antrenament chiar dacă mă știau de frică. «Hai, nea Mircea, că și mata mai veneai așa». Eu niciodată n-am venit băut la antrenament! Eu beam când eram în timpul liber"
Mircea Tutovan
"Când jucam la Dinamo, am avut un antrenor care mi-a tăiat indemnizația, că m-a prins fumând. Îmi zicea «Mai bine îți dau o sticlă de vin decât să fumezi». Și mare dreptate a avut! Eu am fumat 41 de ani, ajunsesem și la trei pachete pe zi! M-am lăsat, am 12 ani de când n-am mai fumat deloc"
Mircea Tutovan
CITEȘTE ȘI:
)
)
)
)
)
)
)
