SPECIAL GSP Legenda rock-ului Cristi Minculescu face astăzi 59 de ani. Un interviu monumental despre cum l-a ținut Craiova în viață, cum a fost lovit cu o gradenă și când a spus prima dată "Bună seara, prieteni!"

• Cristi Minculescu, legendarul solist vocal al trupei Iris, împlinește astăzi 59 de ani. GSP republică integral un interviu excepțional, din 2010, despre marile pasiuni ale artistului.

"Campioana unei mari iubiri" nu e doar o idee, o expresie poetică. Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe Cristi Minculescu!  În discuţia purtată la Cluj, a doua zi după concertul susţinut în clubul "My Way", Minculescu a redat în detaliu goluri şi faze din istoria tumultuoasă a Universităţii Craiova. Cînd a zărit privirea nedumerită a fotoreporterului, s-a ridicat de la masă pentru a-i arăta mai clar cum a lovit Crişan transversala în blestematul meci cu Benfica. "Jucătorii Craiovei m-au ţinut în viaţă". Ştiţi vreo declaraţie de dragoste mai frumoasă decît cea rostită de Cristi, la primul concert de după operaţia din Germania? Iris a scos un nou album, "12 Porţi". De pe CD nu putea lipsi o melodie dedicată Craiovei."Piesa «Cît aş vrea să zbor» Click AICI pentru a asculta melodia! e pentru ei, aşa-i văd. Sper ca la anul să înceapă zborul".

- Cînd aţi spus prima dată "Bună seara, prieteni"?
- Prima dată a fost în faţa unei audienţe foarte reduse, în august 1979, la un concert cu "Harap Alb", trupa la care eram atunci. Apoi, în faţa unui public numeros, la debutul la Iris, pe 5 februarie 1980, la "Clubul de la ora 7", actualul sediu al Teatrului Mundi. Am spus aşa, deoarece m-am gîndit că, dacă a venit atîta lume pentru Iris, înseamnă că sînt prietenii formaţiei. Nici nu intuiam că salutul va deveni o marcă a grupului Iris. Aşa am simţit eu.

- Şi cînd aţi spus prima oară "Hai, Craiova"?
- E o poveste veche. În 1964, cînd au intrat în Divizia A, aveam cinci ani şi jumătate. Eram cu unchiul meu, Puiu Gabroveanu, majoritatea băieţilor din Craiova Maxima îl ştiu. Eu îl întrebam de ce ţipă lumea, de ce se bucură. Mi-a zis că a intrat Craiova în Divizia A. Era o bucurie ca la cinci ani să văd atîta nebunie frumoasă pe stradă. Este o poveste irepetabilă, asta e opinia mea în legătură cu Universitatea Craiova, şi nu sînt subiectiv.

"Utopiile pot deveni realitate"

- Iris a fost considerată o trupă a rezistenţei. Putem face o paralelă cu Universitatea, un club ce se mîndreşte că a fost neafiliat?
- Păstrînd proporţiile. Noi nu o să avem niciodată la fiecare concert 30.000-40.000 de spectatori! Băieţii aveau şi să dea Dumnezeu ca şi actuala echipă să aibă atîţia spectatori. Fotbalul, ca şi fenomen social, nu poate fi învins de nimic. În fotbal şi în muzica rock utopiile pot deveni realitate. Asta e o chestie foarte frumoasă.

- Cum era Cristi Minculescu la miuţele cu prietenii?
- Jucam lîngă Şcoala "Obedeanu", la trei cornere-careu. Mergeam apoi la ştrand în staţiunea Victoria de lîngă Craiova. Mi se spunea "Parana". Venise la Craiova o echipă din Brazilia, Atletico Mineiro. Aveau o extremă dreapta, gen Garrincha, un pic şchiop, slăbuţ. Mi-au spus că seamăn cu el, cum spun şi eu în glumă că am trecut norul vulcanic.

- Era un stadion prea mic pentru echipa Craiovei.
- Impactul maxim era la meciurile "Ştiinţei", cînd trebuia să arăţi biletul, să ţii mîna ridicată, să cobori pe lîngă Colegiul "Carol", să treci de nu ştiu cîte filtre ca să ajungi la stadion. Mai ales pe vremea Craiovei Maxima era o extensie, ca nebunie frumoasă, a perioadei lui Nelu Oblemenco. Într-un fel, copilăria mea a fost un fel de paralelă la romanul lui Molnar Ferenc, "Băieţii din strada Pal", mai puţin sfîrşitul, pentru că n-a murit nimeni în povestea asta.

- Aţi prins momentele care au născut legenda "Ştiinţei".
- Ca punct de referinţă e 1974, primul titlu, luat la Ploieşti, cînd a debutat Negrilă fundaş dreapta. N-am uitat amărăciunea titlului pierdut cu un an înainte, la golaveraj, la Arad, unde a şi murit un băiat din galerie. Cînd am fost prima dată pe "Central", aveam senzaţia că acolo începe şi se termină fotbalul. Se termină stadionul şi e bulevardul, Lunca Jiului, un spaţiu foarte deschis, ai impresia că e marginea lumii. Să nu vă zic ce era cînd ieşea Nelu Oblemenco prin oraş, mergeam 200-300 de copii după el. Dacă dau filmul în urmă, mi se pare că a trecut foarte mult timp, parcă nici nu e vorba de noi. A fost frumos şi, din păcate, irepetabil. E o lege a firii pe care trebuie să o accept, n-am ce să fac.

"Nici nu ştiu cît bine mi-au făcut"

- Cum vă tolerează colegii din trupă şi familia pasiunea pentru Universitatea?
- Mă interiorizez foarte bine. Cel mai rău e cînd pierd băieţii şi trebuie să intru în spectacol. În funcţie de rezultat, am şi eu o stare. Îmi mai arată scorul impresarul, Cosmin,  dacă se joacă în timpul concertului, i-am zis să nu mă menajeze. Nu e o boală, dar e cu încărcătură emoţională foarte mare.

- Colegii sînt microbişti?
- Da, dar nu ca mine. Nelu Dumitrescu ţine cu Rapid. Restul nu sînt microbişti. Sper să-i trag spre mine, să am şi motive să-i trag spre Craiova.

- La primul spectacol după operaţie aţi spus că "jucătorii Craiovei m-au ţinut în viaţă şi le voi mulţumi pînă la moarte". Aşa a fost?
- Da, aşa a fost. Eram în Germania, aşteptînd intervenţia chirurgicală de anul trecut, cînd au avut seria fantastică: 3-0 cu Farul, 4-1 cu CFR, 2-0 cu Oţelul, 2-0 cu Dinamo. Apoi, la Timişoara, a ratat Dorel un "11" metri. În ţară, înainte de operaţie, am prins doar meciul cu Farul. Urmăream pe internet şi, de exemplu, Marius Tucă m-a anunţat aproape minut cu minut evoluţia scorului cu CFR Cluj. Aveam prieteni din Craiova care-i dădeau sms-uri soţiei, Rodica. A fost o infuzie de optimism, nu mi-a mai trebuit nici un medicament, vorba vine, dar mi-au creat o aşa stare că, mai mult ca sigur, şi pilulele şi-au făcut efectul mai mult de sută la sută. Ei nici nu ştiu cît bine mi-au făcut.

Lovit cu o gradenă la Piteşti

- Iris a fost numită "Naţionala de rock a României". Naţionala de fotbal este rock?
- Dacă e să extrapolăm, rockul nu e născut în ţările de gintă latină, este adaptat. Sînt două aspecte, cel obiectiv, în urmă căruia reacţionezi faţă de naţională în funcţie de rezultate, şi cel subiectiv, cînd spui că pe naţională nu te poţi supăra niciodată fiindcă te reprezintă, reprezintă ţara. Eu aleg varianta a doua, cu toate că mulţi sînt la mijloc. E o perioadă de căutări şi trebuie să acceptăm că nu putem avea tot timpul rezultate.

- Povestea Ilie Balaci că într-un meci la Piteşti aţi fost lovit în buza de jos.
- Da, a fost pe 19 noiembrie 1973, era turul ediţiei în care am ieşit prima oară campioni. Aveam 14 ani. Sînt născut la Piteşti, dar am fost botezat la "Madona Dudu" în Craiova. Debutase Ilie Balaci şi a dat cel mai rapid gol din campionat. A început Piteştiul, erau Dobrin cu Mustăţea la centrul terenului. Au pierdut mingea, a luat-o Ilie, l-a deschis pe Ţarălungă, auzeam cum Balaci îi striga "Teo, te ajut!", alerga paralel cu el. Ţarălungă l-a făcut pe unul cu "sania", a centrat la căciulă, la 16 metri, Ilie a venit lansat şi a lovit-o din semidrop şi s-a dus la vinclu. Minoiu nici nu dăduse legătura radio la Piteşti pentru primele informaţii. Atîta doar că am luat bătaie în acel meci.

- Şi cum v-au lovit?
- Unchiul meu mi-a spus să nu mă ridic, că avem probleme. Eu m-am ridicat cu mîinile sus cînd a înscris Balaci şi au început să arunce cu gradenele. Am rămas la meci, mi-am pus o batistă peste buză. Am pierdut cu 2-1, cînd a căzut Boc, involuntar, cu mîna pe minge şi s-a dat penalty. Ţin minte că era pe locul doi ASA, la cinci puncte de noi, şi a pierdut la Farul. A zis Minoiu că Universitatea n-a pierdut nimic, fiindcă şi ASA a fost învinsă.

- Miliţienii n-au intervenit cînd aţi fost lovit?
- Nu. Porţiunea dintre tunel şi gazon era plină cu praz şi spre galeria Universităţii se aruncau gradene şi fructe. Miliţienii se făceau că nu văd.

"Păunescu ne-a salvat"

- Ce amintiri aveţi legate de Adrian Păunescu?
- Dînsul ne-a simpatizat şi ne-a iubit foarte mult. Probabil pentru că aveam spiritul acesta de frondă şi încercam să fim un fel de rezistenţă, o supapă pentru public. O supapă din realitatea concretă într-o realitate virtuală pe care şi-o dorea fiecare. Dînsul a vrut să ne ia şi înainte de 1982, dar, într-un fel, i s-a impus să nu ne ia, au ajuns tot felul de zvonuri despre noi. Ne-a luat la Cenaclu în iulie 1982 şi a început o poveste foarte frumoasă.

- Au fost şi momente grele în povestea asta?
- Îmi aduc aminte că, după amărăciunea aia a pierderii calificării în finala Cupei UEFA, imediat după meci am fost pe stadionul Tineretului unde au venit şi jucătorii. A ieşit un spectacol senzaţional, cu fotbaliştii cîntînd la o oră şi ceva după nenorocirea aia de meci. Ţicleanu n-a ştiut că are om lîngă el, a fost ceva sinistru. Conduceam cu 1-0 după ce Balaci îl bătuse pe Bento din lovitură liberă. I-am spus lui Ilie că golul a fost dat prea devreme. Ţineţi cont că, în finala cu Anderlecht, returul l-am fi jucat acasă.  

- Ce au cîntat fotbaliştii?
- Au cîntat imnul echipei. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost un al doilea tată, e o pierdere, nu ştiu ce să spun. Oricît aş vorbi, aş spune foarte puţin. Dînsul s-a şi apropiat de mine, fiindcă ştia că murise tata. În inima mea are un loc foarte special, dacă mai adăugaţi şi simpatia faţă de Iris, simpatia faţă de Universitatea Craiova şi simpatia faţă de mine, ca dovadă că eu am cîntat şi fără Iris. Cum am văzut pe scroll la Antena 2, la emisiunea lui Mihai Morar, am rămas mai flămînzi în suflet şi mai goi în priviri. Aşa este.

- Cum v-a ajutat Păunescu?
- Noi am renăscut la Cenaclu, Adrian Păunescu ne-a salvat de oprimarea regimului. Ne-a adus de la căminul cultural cu 200 de locuri la stadioane cu 30.000 de spectatori. Era o expunere fantastică. În ultimul timp rămîn afectiv-emoţional din ce în ce mai singur. Adrian Pintea, Moţu' Pittiş, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică. Toţi au avut ceva titanic, se spune că titanii sînt superiori zeilor. Nu ştiu ce să zic, Aline, ştii cum e, cînd te tai nu te doare imediat.

"Sînt viu!"

- Cum staţi cu sănătatea?
- Cum glumesc eu, sînt viu! Nu mai pot fi cum eram, văd normalitatea altfel de atunci. Singura certitudine e că nu mai sînt acelaşi, nu în sensul rău. Sînt diferit, mi-am schimbat priorităţile. E foarte clar, dacă nu era Rodi, soţia mea, nu mai stăteam acum de vorbă. Ea a crezut foarte mult, nu ştia că e compatibilă. Aşa a vrut Dumnezeu! Şi, că iar glumesc, în afară de faptul că iau cîte zece pastile zilnic, în rest, sînt în regulă. N-am restricţii foarte mari, dar la aproape 52 de ani trebuie să am mare grijă.

- V-am văzut fumînd. Aveţi voie?
- Nu, doar mă prostesc. Nu trag în piept.

- Nu era mai simplu cu o ţigară electronică?
- Nu, trebuie să simt şi eu izul. Pot garanta că nu trag în piept. Mi s-a explicat că ar fi mare păcat de succesul intervenţiei. Mă mai prostesc aşa, după cum ai văzut. Nu se pune problema, nu sînt inconştient.

- Pînă la intervenţia din Germania, aţi conştientizat vreodată că sînteţi atît de iubit?
- Nici nu ştiu cum aş putea să le mulţumesc celor care şi-au reglat pulsul cu al meu şi al Rodicăi atunci, pe 24 martie 2009. Ţin minte că este ziua de naştere a surorii mele, e şi Buna Vestire în calendarul ortodox. O să rîzi, dar, după Dumnezeu şi Rodica, a contat mult solidaritatea românilor. Nu-mi venea să cred că, la vremurile alea grele, lumea mai are timp să se gîndească şi la altcineva. Afectiv emoţional, pe lîngă bucuria reuşitei intervenţiei, primul şoc a fost cu Gheorghe Dinică, a murit acum un an, pe 10 noiembrie. Acum, cu maestrul Păunescu. Mi-e greu să spun cît mă doare. Au dispărut oameni foarte speciali pentru mine, s-au dus în pulberea de stele, cum spunea Adrian Pintea.

"Craiova e o echipă greu de iubit, dar, dacă ajungi să o iubeşti, nu-ţi mai iese din suflet. Mă bucur că întotdeauna a fost altceva"

"Să spun sincer, mi-a fost frică de retrogradare şi în campionatul trecut, mai ales după ce ne-a bătut Urziceniul cu 4-1"

"Voi fi acolo cînd Universitatea va lua un trofeu"

"M-a durut foarte mult cînd a plecat Claudiu Niculescu, l-am iubit enorm şi îl iubesc şi acum"

"Pe Gică Popescu nu pot să fiu supărat niciodată"

Soţia i-a donat o parte din ficat
Cristi Minculescu (51 de ani) a fost diagnosticat cu o boală rară, polichistică hepato-renală, moştenită de la tatăl său, care se caracterizează prin apariţia în ficat şi rinichi a unor chisturi ce pot afecta funcţiile organelor. Solistul a fost operat pe 24 martie 2009 la Regensburg (Germania), unde i s-a transplantat o parte din ficatul soţiei. Costurile, în valoare de 47.000 de euro, au fost suportate de statul român prin Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate. În momentul operaţiei, ficatul lui Minculescu avea 20 de kilograme. Un ficat normal cîntăreşte 2 kilograme. Solistul urmează în prezent un tratament cu medicamente pentru a-şi păstra imunitatea scăzută, astfel încît organismul să nu-şi creeze anticorpi şi să respingă ficatul primit în urma transplantului.

Găman şi Florin Costea
Solistul îi simpatizează pe Găman şi Florin Costea, dar nu are un jucător preferat. "Îmi place foarte mult Walter, cum îi spun eu lui Valerică Găman. Îmi place şi Florin Costea. Aştepţi şi tu de la jucătorii de la care şi colegii aşteaptă ceva. Trebuie să-i spun pe toţi, n-ar fi corect altfel. E vorba de Universitatea Craiova, nu joacă unii cu alţii. Tot din acest motiv nu pot să aleg nici un 11 ideal". Cristi a mai spus că i s-a rupt sufletul cînd a auzit că Florin Costea şi Crăciun s-au accidentat grav.

Şocul retrogradării
Retrogradarea din 2005 l-a răvăşit pe Cristi Minculescu. "M-a durut că au plecat foarte mulţi jucători. Eu am avut un şoc foarte mare, treceam printr-o perioadă foarte grea, îmi murise mama, era şi tensiunea realizării albumului «Iris Maxima». La un moment dat, m-am trezit după amărăciune şi am zis că asta e, vom juca un an în Divizia B, cu toate că nu-mi venea să cred. Am simţit că se va termina prost. La începutul returului crescuse ecartul, m-am gîndit că nu mai e timp să mai refacem diferenţa. Din păcate, aşa s-a întîmplat. Am căzut aproape matematic la Timişoara, unde era Olăroiu antrenor, şi matematic am retrogradat cînd ne-a bătut Braşovul acasă".

"Mititelu vine dintre suporteri"
Patronul Universităţii este apreciat de solist: "Adrian Mititelu este un om extraordinar de ataşat de Universitatea şi cu atît mai mult este admirat, fiindcă în aceste vremuri ţine foarte aproape de echipă. Dacă adăugaţi şi faptul că vine dintre suporteri, asta contează cel mai mult".

CV - Vocea Irisului
Cristi Minculescu a debutat la trupa "Harap Alb". La Iris a ajuns în 1980 şi a rămas pînă în 1982, cînd împreună cu chitaristul Adrian Ilie au înfiinţat trupa "Voltaj". Locul său la Iris a fost luat atunci de Dan Bittman. Voltaj, o formaţie cu personalitate prea puternică pentru acele vremuri, s-a desfiinţat în 1983. Pînă la revenirea la Iris, în 1985, Minculescu a cîntat alături de Andrei şi Ioana Păunescu în trupa "Totuşi", la Cenaclul "Flacăra". Formula actuală a formaţiei Iris, fondată în 1977, rezistă de 24 de ani: Valter Popa (chitară), Doru Borobeică (bas), Nelu Dumitrescu (baterie), Cristi Minculescu (voce). Din 2002 li s-a alăturat şi Relu Marin (clape).