Lucian Boia scrie cărţi care spun lucruri incomode despre România şi despre români: "Pe cine să punem lîngă Nadia, Năstase şi Hagi? Poate doar pe Brâncuşi"

Ştie toate lucrurile astea, dar e hotărît să meargă mai departe, fiindcă are încredere în documentarea şi sinceritatea mesajului pe care îl transmite. Istoricul nu crede în mitul sportivului român dominat de complexe de inferioritate. Şi o dă ca exemplu pe Simona Halep.

Lucian Boia mi-a propus ca loc de întîlnire librăria Humanitas de lîngă Cişmigiu. Sau de lîngă berăria Gambrinus, depinde de perspectivă. Acceptase ideea interviului, avertizîndu-mă însă că sportul nu este domeniul în care se simte cel mai familiar. A respectat ora stabilită cu precizia omului pentru care fiecare secundă este preţioasă. Tocmai îşi făcuse încălzirea de dimineaţă. Cîteva ore de studiu la Biblioteca Centrală Universitară şi o porţie de mers pe jos de cîţiva kilometri.

- Domnule profesor, aş vrea să pornim dialogul nostru cu un pasaj din cartea dumneavoastră "Sfîrşitul Occidentului? Spre lumea de mîine".
- V-am mărturisit deja că eu nu am multă atingere cu sportul.

"Nu avem o problemă de ordin psihic, ci una de natură culturală. Deci nu avem mentalitate de pierzători"

- Rîndurile următoare mi-a spus totuşi altceva. "Oricine poate distinge, nu doar prin aspect, ci şi prin temperament, un italian de un suedez, se pare însă că nu mai poate distinge, sau nu mai este convenabil să o facă, un african de un european. Poate doar privind cursa de 100 de metri: negrii sînt în faţă, vin şi albii din urmă, dar ceva mai încet. Să fie doar o chestiune de cultură?".
- Era un capitol ironic al cărţii, "Dispariţii - femeia şi rasele".

- Bineînţeles, dar cu umor spuneaţi ceva important. De ce credeţi că "negrii" aleargă totuşi mai repede decît "albii"?
- Atleţii negri sînt imbatabili la sprint, asta-i cert. Nu ştiu dacă aici este doar o chestiune culturală. Este şi ceva care ţine de fizic, de biologie, de agilitate. E o problemă delicată fiindcă este greu de definit aici cît este natură şi cît este cultură.

"Cei care vorbesc despre cărţile mele sînt mult mai numeroşi decît cei care le-au cumpărat şi le-au şi citit"

 - Sportivii de culoare sînt foarte buni atleţi, însă nu şi foarte buni înotători. Aveţi o explicaţie?
- Nu neapărat, nu m-am gîndit. Poate că africanii mai mult alergau decît înotau. Ştiu însă că nu este o erezie să observăm şi natura biologică a oamenilor.

Mentalitatea de cîştigător, o chestiune care se dobîndeşte

- Aţi explicat într-o carte de ce este România altfel. Sînt şi sportivii români altfel decît adversarii lor? Au un psihic labil, le lipseşte mentalitatea de învingători?
- Nu există o psihologie înnăscută a popoarelor, imuabilă. Nu cred în psihologia poporului român pentru că nu cred în psihologia popoarelor. O spun cu toată convingerea. Există însă atitudini şi mentalităţi caracteristice unui anumit moment istoric.

- Deci nu arătăm noi, românii, într-un anumit fel, care ne-ar împiedica să ajungem la performanţe înalte?
- V-am spus, e posibilă doar o imagine de sinteză la un moment dat. Popoarele se schimbă în timp. Românii de astăzi sînt diferiţi de românii din perioada comunistă, după cum românii din comunism erau alţii decît cei din perioada interbelică. Românii înşişi sînt diferiţi între ei. Unul e ţăranul român, altul e orăşeanul, altul intelectualul.

- Cum rămîne atunci cu sportivii noştri, au un deficit psihologic?
- Pot să acţioneze aici anumite complexe de inferioritate, dar am observat că sînt şi români în sport care au dovedit că au mentalitate de cîştigător. Dacă ne uităm la evenimentele cele mai recente, Halep dovedeşte că are o asemenea mentalitate. Avem campioni care la timpul lor au impresionat lumea, ca Nadia Comăneci, ca Năstase.

"Eminescu este un mit doar pentru noi!"

- Se spune obsedant că sportivii noştri sînt cei mai buni ambasadori ai României. Nu este exagerat? Sau un clişeu?
- În lumea în care trăim, percepţia e mai importantă decît realitatea. Iar percepţia oamenilor este aceea că sportivii reprezintă tot ce este mai bun într-o naţiune.

- Cu atît mai mult la noi?
- Da, la noi se întîmplă aşa fiindcă România nu este în general o ţară prea performantă. Dacă este să ne aliniem gloriile naţionale, observăm că sînt personalităţi care sînt mari pentru noi, dar prea puţin cunoscute afară.

- De exemplu?
- Eminescu este un mit pentru noi. În afară este un mit care nu funcţionează în nici un fel. Există oameni de ştiinţă români apreciabili, însă în galeria marilor personalităţi ale lumii nu sînt nici ei vizibili.Nu vedeţi ce nume apar atunci cînd se vorbeşte despre culorile României?

"Mi se pare că românul este mai tentat de sportul urmărit la televizor decît să ducă el însuşi o viaţă sportivă"

- Ce nume?
- Nadia, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi. Simona Halep mai recent. Am înşirat deja patru nume mari, toate din sport. Păi, nu ştiu pe cine am putea pune alături ca notorietate internaţională comparabilă din alte domenii.

- Pe cine?
- Poate doar pe Brâncuşi. De aceea dacă pentru toată lumea sportul se dovedeşte un reper de promovare a imaginii, a naţiunii, la noi se dovedeşte şi mai mult dată fiind existenţa mult mai discretă a altor valori.

Societatea spectacolului, spectacolul sportului

- Este sportul o formă de cultură? Sau este altceva?
- Sportul este o formă de cultură, chiar dacă unii consideră exagerat asta. Sau că i se acordă o atenţie prea mare în raport cu cartea să zicem.

- Se poate schimba ceva?
- Lucrurile sînt aşa cum sînt, nu ne putem război cu istoria, cu lumea reală. Trăim într-o societate de spectacol, nu numai sportul a beneficiat de asta, ci şi muzica, într-un fel. Şi dintre sporturi unele au parte de o atenţie mai mare. Fotbalul, tenisul.

- Este nedrept?
- Repet, sîntem o societate de spectacol. Şi în politică, tot spectacolul este pus în vedetă. Aproape că şi în cultura tradiţională, a cărţii, se întîmplă tot aşa.

- Explicaţi-mi, sună foarte interesant!
- Eu public cărţi, dar pe de altă parte sînt obligat să mă pun în vedetă, în stil de spectacol. Sînt presat să particip la tot felul de emisiuni televizate, să dau interviuri. Şi eu ce am făcut, în fond? Am scris nişte cărţi. Normal ar fi doar să mi se citească aceste cărţi, să fiu judecat pentru ce am scris acolo.

"Nu eu defăimez România. Cei care fac rău României trăiesc în altă epocă, în altă lume şi merg înainte cu stindardul unui naţionalism de secol 19"

- Poate că se întîmplă aşa şi pentru că sînteţi un autor de succes. Vi se vînd bine cărţile, faceţi audienţă, iar asta este o raritate pentru un intelectual, pentru un istoric.
- Da, dar încă nu s-au vîndut atît de bine pe cît de mare a fost audienţa. A precumpănit partea de spectacol anexată cărţilor mele. Cei care m-au privit şi m-au ascultat în diferite emisiuni sînt mult mai numeroşi decît cei care mi-au cumpărat şi mi-au citit cărţile.

- Credeţi că este un fenomen mai larg?
- În general, despre cărţi se vorbeşte mai mult decît sînt citite. Vedeţi, dacă spectacolul a intrat şi pe teritoriul acesta al unei culturi de tip clasic, nu trebuie să ne mai mirăm de sport.

"Cum o fi să pregăteşti un best seller?"

- Cînd scrieţi o carte, vă gîndiţi şi la cît de bine se va vinde? Ori la ecoul pe care îl va avea?
- Nu mi-e indiferent dacă ceea ce scriu eu se vinde sau nu, dacă lucrările mele au succes sau nu. Şi îmi doresc să fie citite, mă bucur dacă o carte de-ale mele are un succes notabil. Asta înseamnă că trebuie să se şi vîndă.

- Dar?
- Dar nu am scris niciodată o carte gîndindu-mă la impactul ei comercial, pot să spun asta cu mîna pe inimă. Mai auzi cîteodată despre cutare scriitor că pregăteşte un best seller. Cum o mai fi şi asta?! Eu nu sînt specializat în best seller-uri! (Rîde cu poftă, este prima oară de cînd ne-am întîlnit)

- De ce şi pentru ce aţi scris toate cărţile astea, atît de multe şi de diferite ca tematică?
- Le-am scris pentru că m-au pasionat şi m-au obsedat chiar anumite subiecte. Am vrut să rezolv subiectul din punctul meu de vedere.

- Aţi scris despre imaginar, aţi publicat chiar un volum despre Jules Verne. Aţi scris cărţi în franceză pe care ulterior vi le-aţi tradus în româneşte.
- Sînt preocupări pe care publicul larg nu le cunoaşte şi poate le apreciază mai puţin. Cititorii se obişnuiesc cu un anumit tip de autor şi privesc cu uimire, dacă nu cu neîncredere dacă schimbi registrul.

- Unii vă reproşează tocmai succesul cărţilor, audienţa mare a acestora, văzînd aici tocmai o lipsă a anvergurii academice. Iar în accesibilitatea cărţilor, un semn al superficialităţii.
- Dacă o operă academică trebuie să fie cît mai greu de citit şi cît mai plicticoasă, atunci eu nu scriu academic. Ţin să precizez însă că lucrările mele se bazează pe o cercetare aplicată, serioasă. Profesionistă.

- Există şi altceva totuşi în scrierile lui Lucian Boia.
- Am încercat să scriu limpede, într-un stil cît mai direct. De fapt, nu am încercat, nu am făcut nici un efort. Aşa sînt eu. Cred că un lucru, oricît ar fi de alambicat, se poate explica în termeni simpli, agreabili pentru cititor.

- Eu zic că aţi şi reuşit.
- Mulţumesc! Ştiţi ce mai cred? Cine scrie încîlcit, abscons nu ştie prea bine să scrie în fond. Nu o face pentru că ar fi mai profund. Încă o dată. Simplu, direct, agreabil. Poate şi cu ceva calităţi literare, nu sînt eu în măsură să spun asta.

"Fără critici, ar însemna că scriu doar nişte banalităţi"

- Vi se reproşează că defăimaţi România, că "i-aţi dat picioare-n gură".
- Asta este o prostie, cei care fac rău României sînt rămaşi în altă epocă, în altă lume şi merg înainte cu stindardul unui naţionalism de secol XIX. În timp ce noi trăim într-o epocă a interdependenţelor, multiculturală.

- Știţi că sînteţi contestat şi controversat. Unii vă urăsc pur şi simplu. Cum vă simţiţi fiind conştient de toate astea?
- Ştiu că sînt în schimb şi mulţi cititori care îmi apreciază lucrările. Nu mă deranjează că unii au altă părere decît mine, mă deranjează nespus falsificarea celor spuse sau scrise de mine. Am fost acuzat nu o dată pentru lucruri pe care nu le-am spus niciodată. Ori nu am fost citit, şi doar şi-au închipuit că aş fi scris nu ştiu ce grozăvii.

"Percepţia oamenilor este că sportivii reprezintă tot ce este mai bun într-o naţiune. La români cu atît mai mult, noi nefiind o ţară foarte performantă"

- Cum convieţuiţi totuşi cu contestările?
- M-am obişnuit şi cu contestaţiile, şi cu laudele. Mi se pare însă că cei care sînt alături de mine reprezintă o parte mai consistentă.

- Iar cei care vă atacă?
- Cei care lansează atacurile sînt întotdeauna mai prezenţi, sînt mai vocali. Ei se manifestă, ei sînt mai duşmănoşi. Trebuie să fie şi oameni împotrivă.

- Ca exerciţiu democratic?
- Dacă toată lumea ar fi de acord cu ce spui şi ce scrii, înseamnă că ceea ce scrii nu are nici o valoare. Că, în fond, nu sînt decît nişte banalităţi la care nimeni nu are obiecţii.

Lucian Boia, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atît prin lucrări privitoare la istorie, "România, ţară de frontieră a Europei", "De ce este România altfel", "Cum s-a românizat România", cît şi la imaginar - "Pentru o istorie a imaginarului", "Jules Verne, paradoxurile unui mit"