Articol de Maria Andrieş, Cristi Preda (foto) - Publicat joi, 30 septembrie 2010 00:00
E doar una dintre reacţiile la "Marţi, după Crăciun", care va apărea în decembrie, cu Gazeta Sporturilor.
I-a provocat pe români să lase deoparte inhibiţiile şi să-şi privească viaţa cu ochii larg, deschişi. Lucru rar pentru filmele româneşti, "Marţi, după Crăciun" pune probleme personale: sexualitate, cuplu, familie. "Fac filme pentru oameni ca mine!", spune Radu Muntean.
Îşi "parchează" bicicleta în faţa redacţiei, îşi scoate casca. "Viaţa e prea scurtă ca să pierzi o oră şi jumătate la un film american prost. Sau privind un meci din Liga 1". Sau în trafic.
- De ce crezi că sexualitatea e un subiect tabu pentru români?
- E o moştenire din perioada comunistă. Mai durează puţin să se schimbe lucrurile. Cred că prima generaţie o să fie asta a copiilor noştri. Noi, părinţii, am apucat să ne dăm seama că n-a fost OK felul în care am fost crescuţi la vîrsta adolescenţei. În următorii ani, după Revoluţie, cumva, oamenii au perceput sexul altfel decît pînă atunci. Dar am trecut direct la un tip de percepţie comercială.
- Se aplică şi la film?
- Eu am citit ieri un fel de cronică, să zic, pe un blog la "Marţi, după Crăciun". Proprietarul blogului spunea că el a crezut că a intrat la un film de artă şi a văzut la începutul filmului o secvenţă cu doi dezbrăcaţi în pat.
- Ce fel de blog era?
- Deci, atenţie! Pe poza blogului era o chitară. Omul era rocker, nu era un student la filologie care a fost ofensat. Dom'le, el a intrat la un film de artă şi ăia erau dezbracaţi! A crezut că a intrat la un film porno şi, ca să fie foarte sincer cu noi, cititorii blogului, el nici măcar n-a avut erecţie! Ceea ce, zice el, "bănuiesc c-a vrut regizorul". De parcă singura intenţie pe care-aş fi vrut s-o am filmînd o secvenţă cu oameni dezbrăcaţi ar fi fost asta: să-i produc erecţie chitaristului respectiv. Sau altora ca el.
- E prima dată cînd întîlneşti astfel de reacţii?
- Nu, dar sînt foarte surprins de ele. Nu mă mai aştept la genul ăsta de pudibonderie. De fapt, nu e pudibonderie, e o confuzie: sexul în film este comercial şi nu poate fi văzut altfel! Nu poţi fi bănuit tu, ca autor, că ai putea avea alt program, alt interes, alt plan. Dacă arăţi oameni dezbrăcaţi e clar, vrei să aduci spectatori sau vrei să faci un film sexy, asta vrei. Altfel de ce să-i dezbraci? N-ai avea nici un motiv. Cred ca asta încă persistă. Am rămas la nivelul ăsta, de site-uri porno.
"Sînii şi fundurile cădeau la montaj"
- Crezi că e un efect întîrziat al cenzurii dinainte de '89?
- Înainte, secvenţele cu oameni dezbrăcaţi se tăiau pur şi simplu, la masa de montaj. Şi ai mei, dar nu numai ai mei, cred că toţi părinţii copiilor din perioada aia care aveau video, procedau asa. Vedeam cîte-un film şi, unde apare un sîn sau un fund, imediat se punea mîna pe telecomandă şi dădeau pe fast-forward secvenţa aia. Era un gest reflex. Chiar dacă noi chiuleam de la şcoală şi făceam rost de casete porno şi le vedeam cînd nu ştiau părinţii... Ei imediat cum vedeau cea mai mică urmă de sexualitate, apăsau telecomanda!
- Acum e mai greu de controlat, sînt la tot pasul astfel de imagini.
- Da, dar le împărţim la fel: filmele cu oameni dezbrăcaţi sînt într-un sertar şi filmele de artă - în altul. Nu se amestecă, păi, ce facem? Că ne confuzăm! Dacă vedem oameni dezbrăcaţi în filme de artă deja sînt probleme!
- Grave?
- Nu-i grav. Dar cred că se pot trage nişte concluzii asupra unei categorii de indivizi, în genul chitaristului blogger. Avem moştenirea asta a perioadei comuniste de care ne e greu să ne dezbărăm.
"Fotbalul românesc e alt sport!"
- Ai vrut să te faci fotbalist?
- N-am fost destul de talentat niciodată. Am fost portar cînd eram în generală şi în liceu. Eram destul de bun, eram genul de portar inconştient, care se aruncă, nu se uită, se face praf, mîinile, picioarele...
- Gen Lobonţ, gen Tătăruşanu?
- Genul Ţeţe Moraru, ăla care apăra mingi imposibile şi lua goluri printre craci foarte multe. Uitam cum stau cu picioarele.
- Ţineai cu vreo echipă?
- Da, pe hîrtie sînt dinamovist de mic. Doar pe hîrtie, că de cîţiva ani de zile nu mă mai uit la campionatul romanesc, mi se pare o ţurcă...
- Ce-ai alege să vezi: un film american de serie sau un meci din campionatul nostru?
- Amîndouă mi se par un fel de comedii, nu ştiu... Nu mă mai uit la campionatul nostru. Nici nu mă mai distrează. Mă distrează cînd aflu rezultatele. De exemplu, conducea Dinamo cu 1-0, cu Vaslui, am plecat şi mi-a zis tata c-a luat-o Dinamo cu 2-1, m-a distrat foarte tare.
- Dar la meciurile din Liga Campionilor te uiţi?
- Da, acolo mă uit, acolo mă uit. Nu pierd nici o parte din meci.
- Real sau Barca?
- Eu sînt cu Barcelona sută la sută, taică-meu e cu Real şi avem ocazia să ne tachinăm. Deşi am impresia că lui îi place mai mult Barcelona, dar numai aşa, ca să avem un conflict în familie, continuă să ţina cu Realul.
- Ai avut eroi personali dintre fotbalişti?
- Eroi cred că e mult spus. Au fost fotbalişti care mi-au plăcut la ora respectivă. Pe vremuri, chiar eram dinamovist şi mă implicam în derbyuri. Îmi plăcea Orac foarte tare. Apăruse în aceeaşi perioadă cu Hagi. Iar eu întotdeauna am avut tentaţia să ţin cu ăia mai sărmani, ăia despre care nu se vorbea atît de mult, ţineam cu indienii, nu cu cowboyi, ţineam cu ăia mai săraci care luptau cu ăia mai bogaţi, aşa... Mi se părea că se vorbeşte foarte mult de Hagi şi nu de Orac, care era talentat, tehnic. Îmi plăcea foarte tare de el.
- Cum ţi se par fotbaliştii români, profesionişti sau amatori?
- Era Barcelona - Atletico pe un program şi Dinamo - Vaslui pe alt program. Tata se chinuia să mă convingă să dăm şi la Dinamo, să vedem ce face. Şi mi se părea efectiv că s-a schimbat o viteză sau două, că ăia joacă mai lent. Ce se-ntîmplă? Au filmat cu mai multe fotograme, ca să dea efectul de slow-motion? Cîteodată mi se pare că fotbalul românesc e alt sport!
"Naţionala e o adunătură de băieţi!"
- Cu "naţionala" ţii?
- "Naţionala"? Şi aia mă distrează. Chiar nu mă mai interesează, nu mi se mai pare că merită să ţii cu o echipă doar pentru că poartă tricolorul. Pur şi simplu, nu mă reprezintă, în nici un fel, nimeni din echipa aia. Nici antrenorul, nici jucătorii.
- Nici măcar de formă, că e selecţionata ţării tale?
- Nu mai sînt de ceva vreme patriot, să fiu sincer! Pentru mine ţara înseamnă familia, un grup de prieteni, un grup din ce în ce mai restrîns de oameni pe care-i respect şi nişte locuri în care-am copilărit. În principiu, astea sînt motivele pentru care nu plec din ţară. Dar sînt şi motivele pentru care nu mai ţin cu "naţionala".
- Dar la victorii nu te bucuri?
- Daca România cîştigă la fotbal, n-am nici un fel de vibraţie. Am ţinut cu Spania la Mondial. Aş fi putut să fiu suporterul Spaniei, acolo, pe stadion şi să le fac galerie. Îmi plăcea cum joacă. Nu mai cred în asta, că echipa României poartă vreun stindard sau mă reprezintă în vreun fel.
- Te-ai recunoscut vreodată în "naţională"?
- Eu nu mă mai recunosc foarte tare în ţara asta şi atunci... Ştiu, aparţin ţării ăsteia, am şi multe dintre defectele poporului ăstuia, dar nu înseamnă neaparat că-mi place chestia asta. Cu atît mai puţin mă recunosc în "naţională", o adunătură de băieţi care se chinuie să joace fotbal. Le pasă sau nu le pasă, mai trag pe nas, mai chiulesc de la antrenamente şi se duc în nu ştiu ce bar, cu nu ştiu ce piţipoance. În ce fel aş putea eu să fiu suporterul acestor indivizi?
- Crezi că sînt toţi aşa?
- Doi-trei probabil sînt băieţi buni şi au ceva în cap, dar în rest nu avem absolut nimic în comun. Sînt convins că nici ei n-ar veni să-mi vadă mie filmele, tot aşa nu mă uit nici eu la meciuri. Prefer să văd Barcelona sau Spania cum joacă.
"Românii misogini? Mai degrabă, lipsiţi de educaţie"
- "Marţi, după Crăciun" e un film cu femei. Crezi că românii sint misogini?
- E o chestiune de educaţie şi asta. Există puţin respect faţă de femei. Cred că la noi, mai mult decît în altă parte, sînt pipăite femeile pe stradă şi în troleibuz.
- Numai la noi sau şi în alte părţi?
- S-ar putea să mă înşel, dar nu cred că peste tot în lumea asta se organizează petreceri la care vine o vedeta din asta, de emisiune de OTV, care se dezbracă pe un podium, îşi bagă tot felul de chestii în ea. Iar în jurul ei, vreo două sute de puşti între 15 şi 25 de ani o pipăie şi-i fac poze cu telefonul din toate unghiurile. Nu cred că în multe locuri din lume se întîmplă chestii de genul ăsta. De aici, de fapt, porneşte genul ăla de comportament deviant. Din cauza acestor lucruri, nu poate o fată să meargă pe bicicletă sau pe stradă, fără să fie fluierată, pipăită sau abuzată într-un fel sau altul.
- Şi totuşi, cînd vine vorba de scene nud în filme, românii sînt pudibonzi.
- Nu vreau să generalizez. Eu nu sînt în nici un caz un pudibond, n-am chestii de genul ăsta. Băieţii ăia care au fost la petrecerea aia, dacă tratează o femeie în felul asta, ajung să trateze la fel pe oricine de pe stradă. Adică au impresia că e OK să pună mîna pe fund unei fete pe stradă sau să pună piedică, să vadă ce frumos cade, dacă e pe tocuri. Cred că de-aici pornesc multe lucruri!
- Să fie puştii ăştia generaţia în care ne punem mari speranţe?
- Nu, eu îmi pun mari speranţe în generaţia copiilor mei, generaţia mai mică. Ăştia crescuţi imediat după '90, în perioada aia confuză complet, sînt după părerea mea mai năpăstuiţi decît am fost noi. În perioada aia, oamenii alergau să parvină, aveau pretenţuia să se schimbe lucrurile automat.
"Am vrut să mă bat cu teroriştii!"
- E România "ţară de rahat", cum se tot spune?
- N-aş merge chiar pînă acolo. Mi se pare aşa, ca să-l citez pe Cornel Dinu, că "avem o problemă de mentalitate". Dinu sau unul din ei a spus-o, un bătrîn înţelept din fotbal.
- De cînd avem problema asta?
- Eu la Revoluţie voiam să trag, să mă duc să mă bat cu teroriştii, chiar aş fi luptat pentru o cauză atunci, eram în faza aia şi probabil că mi s-a dărîmat castelul de nisip...
- Cînd s-a dărîmat?
- S-a dărîmat destul de repede. Mă gîndesc că probabil cu toţii am păţit chestia asta, cînd am aflat, de fapt, ce-a fost, că n-au prins ăştia nici un terorist. Am fost într-un fel sau altul manipulaţi, nu se ştie de cine, nici nu mă mai preocupă în momentul de faţă, dar cert e că nu mă mai las aşa usor prins într-o acţiune din asta în curînd.
- Nu te mai revoltă nimic?
- Ma revoltă cîteodată foarte tare. Mă revoltă şi oamenii din jur. Pînă la urmă, îmi dau seama că e utopic să aştepţi de la politicieni ceea ce nu găseşti la oamenii de pe stradă. Nu există în ţara asta, cred, pentru nimeni un plan măcar pe termen mediu, nu pe termen lung. Noi nu ştim ce-o să facem decît mîine şi-atît. Şi asta nu ne va duce nicaieri. În plus, după părerea mea, sînt probleme mari care pleacă de la sistemul de educaţie.
- Care crezi că e problema cu educaţia?
- Se bombardează copilul cu informaţii care nu-i folosesc la absolut nimic. Sistemul nostru de educaţie nu te face să gîndeşti, dimpotrivă, îţi dă în cap. Sistemul occidental te provoacă să-ţi descoperi personalitatea, să-ţi dezvolţi aptitudinile. De aici, din diferenţa asta, pornesc toate problemele noastre.
"Imediat a ieşit Doroftei să pună o umbră"
- Care e ultimul lucru care te-a impresionat în sport?
- Vrînd-nevrînd, ajung la ce se întîmplă aici, la noi. A fost un interviu cu Nadal, după ce-a cîştigat US Open. Se tot fac comparaţii şi speculaţii care-i mai tare, Nadal, Federer... Şi a fost întrebat omul: tu crezi că eşti mai bun decît Federer? Ceva de genul ăsta l-au întrebat. A dat un răspuns, nu-mi dau seama dacă a fost doar diplomatic sau a crezut, dar cred că, pînă la urmă, e şi o chestie de educaţie. A spus că pentru el Federer e un idol, că a învăţat şi continuă să înveţe de la el şi că nu se pune problema comparaţiei dintre ei.
- Nu ţi se pare că a evitat răspunsul?
- Nu, mi-am adus atunci aminte de momentul în care a cîştigat Bute titlul mondial şi imediat a venit Doroftei şi a declarat că titlul ăla mondial nu e aşa important şi că i-a aranjat nu ştiu cine nu ştiu ce meci. A pus o umbră asupra performanţei celuilalt. Ei, chestia asta, nu-mi dau seama, poate se întîmpă şi-n alte ţări, dar parcă la noi se întîmplă mai des.
- De ce?
- Lipsa de educaţie, în primul rînd. În momentul în care ieşi public, după ce unul tocmai a cîştigat şi tu tocmai te-au retras, invidia devine extrem de transparentă. Invidia şi sentimentul ăsta că numai eu sînt important... Pe mine întotdeauna mă emoţionează declaraţiile de tipul celei făcute de Nadal. Tipul ăsta de sportivitate mi se pare că ar trebui să fie mai prezent la noi şi nu numai în fotbal, şi în artă, şi în cinema. Ar trebui să învăţăm cumva să ne respectăm mai mult unii pe alţii, să apreciem performanţele pe care le facem, dacă le facem, în orice domeniu.
"Nu ştim să jucăm după reguli!"
- De ce crezi că sînt interesaţi românii mai mult de fotbal, nu de alte sporturi?
- E şi un soi de inerţie, e şi din spirit de turmă. Pe stadioane, pot să înjure oricînd, pe oricine. Şi au şi instrumentele astea mai noi de comunicare, site-urile, blogurile. Pot să se exprime, să-şi dea cu părerea. Eu cred foarte tare că la noi în ţară sindromul şahiştilor din Cismigiu e foarte răspîndit. Toată lumea se pricepe la toate şi la nimic.
- Există vreo "genă naţională" pentru sport?
- Nu cred în clişee de genul ăsta. Nu cred că românul e mai ospitalier decît congolezul sau francezul. Ori că s-a născut poet. Sîntem oameni diferiţi şi mediul în care am crescut ne-a modelat. Am învăţat cumva să ne-adaptăm la realitaţile sociale şi politice ale momentului. În patruzeci şi ceva de ani de comunism, ne-am adaptat. Fiecare avea ceva de pus pe masă, deşi nu se găsea nimic în magazine. Fiecare avea o mătuşă şi un naş la ţară, care-i trimitea porcul, un vecin care lucra la Casa de comenzi...
- Înseamnă că sîntem un popor descurcăreţ?
- Da, dar tipul ăsta de descurcăreală cred că ne încurcă în momentul de faţă. A venit momentul să jucăm după nişte reguli şi ne e greu. Ne e foarte, foarte greu. Asta ne e caracteristic, dar nu prin gene, se transmite prin educaţie. Vreau să trăiesc momentul ăla în care să mă duc la doctor şi să nu fie nevoie să cunosc pe cineva care la rîndul lui să-l cunoască pe doctorul respectiv. Vreau să plătesc, dar nu în buzunarul asistentei, ca să beneficiez de servicii decente. Acum, nu putem scăpa de asta, ne descurcăm, cunoaştem pe cineva. Românii cunosc pe cineva.
"N-avem cola, dar aveam savarine!"
- Cum e să faci parte dintr-o generaţie "ruptă" la mijloc de Revoluţie?
- Eu unul mă consider norocos că am trăit în ambele lumi, lumi foarte diferite. Am învăţat să apreciez nişte lucruri pe care cei care nu au apucat vremea aia tind să le ia de-a gata acuma. Am mai discutat asta cu prieteni de-ai mei şi există şi teoria că eu nu am altă şansă decît să mă consider norocos că am prins şi perioada aia. Dar sincer cred că mi-a folosit, pot să-mi cresc mai bine copiii şi mai în cunoştinţă de cauză.
- În ce sens?
- Pot să-mi educ copilul să aibă altă percepţie despre sexualitate, despre corpul lui, să-ncerc să-i dau mai multă încredere. Eu nu sînt printre cei care au avut o copilărie tristă pe vremea lui Ceauşescu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinţii noştri au avut probleme şi pe umerii lor era toată presiunea. Pentru mine, că stăteam cîteva ore cu bunicul meu la coadă la zahăr sau la ulei era "fun".
- Dar n-aveai desene animate, de exemplu.
- Nu, dar mă jucam cu alţi copii. Faptul că n-aveam cola sau dulciuri nu era neaparat o problemă! Aveam savarine de la blocul-turn şi mi se păreau cel puţin la fel de bune. Chiar n-am fost un copil frustrat, deloc. Am trecut prin toate fazele prin care trebuie să treacă un copil.
- Erai obligat sa nu te simţi frustrat.
- E posibil, poate şi pentru că n-aveam la ce să mă raportez. Eu am văzut prima ţară străină la 19 ani. Copiii mei deja au zece ţări prin care-au fost la patru ani.
"Vedeam filme, jucam fotbal, chiuleam"
- De ce te-ai făcut regizor?
- Nu mi s-a arătat o luminiţă că trebuie să fac chestia asta. Pur şi simplu nu aveam nimic în cap în clasa a unşpea, în afară de faptul că-mi plăcea să văd filme pe VHS şi ce mai prindeam pe casete la video. Nu-mi plăcea nimic, nici o materie la şcoală şi poate că e într-un fel vina sistemului că nu a descoperit ce m-ar interesa, ceva mai devreme. Pur şi simplu, nu mă interesa nimic. Jucam fotbal pe teren şi chiuleam, stăteam cu băieţii prin bodegi, poate nu chiar aşa... Eram un copil pseudocuminte. La un moment dat, s-a pus problema ce vreau să fac. Nu am vrut să dau nici la ASE, nici la Medicină, eu leşin cînd văd sînge...
- Mai era Politehnica, inginerii erau la modă.
- Nu-s deloc un individ tehnic, n-am schimbat siguranţe cu liţă niciodată, nu mă pricep, nu sînt deloc îndemînatic. Şi atunci, mă rog, am zis să încerc chestia asta îmi plăcea ideea unei profesii liberale, îl vedeam pe tata care lucra la televiziune şi nu se scula la 5 jumate, ca maică-mea, nu se înghesuia prin metrou să ajungă la fabrică. Tata pleca tîrziu, venea devreme acasă şi era foarte pasionat de ceea ce făcea în continuare. Şi am zis că merită să încerc şi mi-a plăcut din prima. N-am ezitat
"Eu vă spun din start că vă păcălesc!"
- "Marţi, după Crăciun" e unul dintre puţinele filme care n-au legătură cu Revoluţia, cu perioada comunistă.
- Eu, deocamdată, am depăşit tema Revoluţiei. M-au interesat alte lucruri în ultimele două filme. Deşi, într-un fel, şi "Boogie" e despre mine, despre relaţia mea cu trecutul, despre relaţia celor ca mine cu trecutul. Acum nu ştiu dacă am depăşit-o faza asta, nu am un program. Posibil să mă întorc, posibil să nu mă întorc. "Hîrtia" a fost un film pe care am simtit nevoia să-l fac, să scap de o problemă pe care-o aveam vizavi de credulitatea mea de la momentul respectiv.
- Şi ai scăpat de credulitate?
- Acum s-a transformat în circumspecţie, să nu am şi alte dezamăgiri. Se întîmplă asta tot timpul, dar sînt mai pregătit acum. Ai tot felul de surprize legate de oameni... Cred că de la 5-6 ani în continuu ai surprize, n-ai cum să trăieşti fără asta. Ar însemna să pendulezi cumva superficial pe deasupra vieţii, să nu te intereseze ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu te implici. Eu sînt mai degrabă genul care se implică şi atunci, normal, am tot felul de surprize de la oameni, în continuare de la televizor...
- De la televizor ce aşteptări aveai?
- Păi, de la ţeapa cu Revoluţia, a mai fost momentul cu ziariştii din Irak...
- Dar a fost mai tîrziu, mai încoace.
- Da, mai încoace. Deschideam televizorul şi erau prezentatoarele TV cu lumînări în mînă în Piaţa Universităţii. Mi-era milă de oamenii ăia şi aş fi vrut să fie eliberaţi, să nu păţească, Doamne, fereşte!, ceva. După aia, au venit şi iar au început dezvăluirile. Şi începi să vezi toate aranjamentele din spate, toată ţesătura, mă rog...
- Tu nu păcăleşti lumea, nu oferi o iluzie?
- Păi, da, eu vă spun din start că păcălesc. Nu prezint filmul ca documentar. Ăsta e motivul pentru care, deşi îmi place foarte tare documentarul, cumva, în ultima vreme, mi s-a părut mai cinstit să fac ficţiune.
CV Radu Muntean
Data şi locul naşterii: 8 iunie 1971, Bucureşti
Ocupaţie: regizor şi scenarist
- a regizat peste 400 de spoturi publicitare şi a cîştigat peste 40 de premii la festivaluri de publicitate
- filme: Furia (2002), "Hîrtia va fi albastră" (2006), "Boogie" (2008, în selecţia oficială la secţiunea "Quinzaine de Realisateurs", Cannes), "Marţi după Crăciun" (2010, în selecţia oficială la secţiunea "Un Certain Regard", Cannes)
E doar una dintre reacţiile la "Marţi, după Crăciun", care va apărea în decembrie, cu Gazeta Sporturilor.
I-a provocat pe români să lase deoparte inhibiţiile şi să-şi privească viaţa cu ochii larg, deschişi. Lucru rar pentru filmele româneşti, "Marţi, după Crăciun" pune probleme personale: sexualitate, cuplu, familie. "Fac filme pentru oameni ca mine!", spune Radu Muntean.
Îşi "parchează" bicicleta în faţa redacţiei, îşi scoate casca. "Viaţa e prea scurtă ca să pierzi o oră şi jumătate la un film american prost. Sau privind un meci din Liga 1". Sau în trafic.
- De ce crezi că sexualitatea e un subiect tabu pentru români?
- E o moştenire din perioada comunistă. Mai durează puţin să se schimbe lucrurile. Cred că prima generaţie o să fie asta a copiilor noştri. Noi, părinţii, am apucat să ne dăm seama că n-a fost OK felul în care am fost crescuţi la vîrsta adolescenţei. În următorii ani, după Revoluţie, cumva, oamenii au perceput sexul altfel decît pînă atunci. Dar am trecut direct la un tip de percepţie comercială.
- Se aplică şi la film?
- Eu am citit ieri un fel de cronică, să zic, pe un blog la "Marţi, după Crăciun". Proprietarul blogului spunea că el a crezut că a intrat la un film de artă şi a văzut la începutul filmului o secvenţă cu doi dezbrăcaţi în pat.
- Ce fel de blog era?
- Deci, atenţie! Pe poza blogului era o chitară. Omul era rocker, nu era un student la filologie care a fost ofensat. Dom'le, el a intrat la un film de artă şi ăia erau dezbracaţi! A crezut că a intrat la un film porno şi, ca să fie foarte sincer cu noi, cititorii blogului, el nici măcar n-a avut erecţie! Ceea ce, zice el, "bănuiesc c-a vrut regizorul". De parcă singura intenţie pe care-aş fi vrut s-o am filmînd o secvenţă cu oameni dezbrăcaţi ar fi fost asta: să-i produc erecţie chitaristului respectiv. Sau altora ca el.
- E prima dată cînd întîlneşti astfel de reacţii?
- Nu, dar sînt foarte surprins de ele. Nu mă mai aştept la genul ăsta de pudibonderie. De fapt, nu e pudibonderie, e o confuzie: sexul în film este comercial şi nu poate fi văzut altfel! Nu poţi fi bănuit tu, ca autor, că ai putea avea alt program, alt interes, alt plan. Dacă arăţi oameni dezbrăcaţi e clar, vrei să aduci spectatori sau vrei să faci un film sexy, asta vrei. Altfel de ce să-i dezbraci? N-ai avea nici un motiv. Cred ca asta încă persistă. Am rămas la nivelul ăsta, de site-uri porno.
"Sînii şi fundurile cădeau la montaj"
- Crezi că e un efect întîrziat al cenzurii dinainte de '89?
- Înainte, secvenţele cu oameni dezbrăcaţi se tăiau pur şi simplu, la masa de montaj. Şi ai mei, dar nu numai ai mei, cred că toţi părinţii copiilor din perioada aia care aveau video, procedau asa. Vedeam cîte-un film şi, unde apare un sîn sau un fund, imediat se punea mîna pe telecomandă şi dădeau pe fast-forward secvenţa aia. Era un gest reflex. Chiar dacă noi chiuleam de la şcoală şi făceam rost de casete porno şi le vedeam cînd nu ştiau părinţii... Ei imediat cum vedeau cea mai mică urmă de sexualitate, apăsau telecomanda!
- Acum e mai greu de controlat, sînt la tot pasul astfel de imagini.
- Da, dar le împărţim la fel: filmele cu oameni dezbrăcaţi sînt într-un sertar şi filmele de artă - în altul. Nu se amestecă, păi, ce facem? Că ne confuzăm! Dacă vedem oameni dezbrăcaţi în filme de artă deja sînt probleme!
- Grave?
- Nu-i grav. Dar cred că se pot trage nişte concluzii asupra unei categorii de indivizi, în genul chitaristului blogger. Avem moştenirea asta a perioadei comuniste de care ne e greu să ne dezbărăm.
"Fotbalul românesc e alt sport!"
- Ai vrut să te faci fotbalist?
- N-am fost destul de talentat niciodată. Am fost portar cînd eram în generală şi în liceu. Eram destul de bun, eram genul de portar inconştient, care se aruncă, nu se uită, se face praf, mîinile, picioarele...
- Gen Lobonţ, gen Tătăruşanu?
- Genul Ţeţe Moraru, ăla care apăra mingi imposibile şi lua goluri printre craci foarte multe. Uitam cum stau cu picioarele.
- Ţineai cu vreo echipă?
- Da, pe hîrtie sînt dinamovist de mic. Doar pe hîrtie, că de cîţiva ani de zile nu mă mai uit la campionatul romanesc, mi se pare o ţurcă...
- Ce-ai alege să vezi: un film american de serie sau un meci din campionatul nostru?
- Amîndouă mi se par un fel de comedii, nu ştiu... Nu mă mai uit la campionatul nostru. Nici nu mă mai distrează. Mă distrează cînd aflu rezultatele. De exemplu, conducea Dinamo cu 1-0, cu Vaslui, am plecat şi mi-a zis tata c-a luat-o Dinamo cu 2-1, m-a distrat foarte tare.
- Dar la meciurile din Liga Campionilor te uiţi?
- Da, acolo mă uit, acolo mă uit. Nu pierd nici o parte din meci.
- Real sau Barca?
- Eu sînt cu Barcelona sută la sută, taică-meu e cu Real şi avem ocazia să ne tachinăm. Deşi am impresia că lui îi place mai mult Barcelona, dar numai aşa, ca să avem un conflict în familie, continuă să ţina cu Realul.
- Ai avut eroi personali dintre fotbalişti?
- Eroi cred că e mult spus. Au fost fotbalişti care mi-au plăcut la ora respectivă. Pe vremuri, chiar eram dinamovist şi mă implicam în derbyuri. Îmi plăcea Orac foarte tare. Apăruse în aceeaşi perioadă cu Hagi. Iar eu întotdeauna am avut tentaţia să ţin cu ăia mai sărmani, ăia despre care nu se vorbea atît de mult, ţineam cu indienii, nu cu cowboyi, ţineam cu ăia mai săraci care luptau cu ăia mai bogaţi, aşa... Mi se părea că se vorbeşte foarte mult de Hagi şi nu de Orac, care era talentat, tehnic. Îmi plăcea foarte tare de el.
- Cum ţi se par fotbaliştii români, profesionişti sau amatori?
- Era Barcelona - Atletico pe un program şi Dinamo - Vaslui pe alt program. Tata se chinuia să mă convingă să dăm şi la Dinamo, să vedem ce face. Şi mi se părea efectiv că s-a schimbat o viteză sau două, că ăia joacă mai lent. Ce se-ntîmplă? Au filmat cu mai multe fotograme, ca să dea efectul de slow-motion? Cîteodată mi se pare că fotbalul românesc e alt sport!
"Naţionala e o adunătură de băieţi!"
- Cu "naţionala" ţii?
- "Naţionala"? Şi aia mă distrează. Chiar nu mă mai interesează, nu mi se mai pare că merită să ţii cu o echipă doar pentru că poartă tricolorul. Pur şi simplu, nu mă reprezintă, în nici un fel, nimeni din echipa aia. Nici antrenorul, nici jucătorii.
- Nici măcar de formă, că e selecţionata ţării tale?
- Nu mai sînt de ceva vreme patriot, să fiu sincer! Pentru mine ţara înseamnă familia, un grup de prieteni, un grup din ce în ce mai restrîns de oameni pe care-i respect şi nişte locuri în care-am copilărit. În principiu, astea sînt motivele pentru care nu plec din ţară. Dar sînt şi motivele pentru care nu mai ţin cu "naţionala".
- Dar la victorii nu te bucuri?
- Daca România cîştigă la fotbal, n-am nici un fel de vibraţie. Am ţinut cu Spania la Mondial. Aş fi putut să fiu suporterul Spaniei, acolo, pe stadion şi să le fac galerie. Îmi plăcea cum joacă. Nu mai cred în asta, că echipa României poartă vreun stindard sau mă reprezintă în vreun fel.
- Te-ai recunoscut vreodată în "naţională"?
- Eu nu mă mai recunosc foarte tare în ţara asta şi atunci... Ştiu, aparţin ţării ăsteia, am şi multe dintre defectele poporului ăstuia, dar nu înseamnă neaparat că-mi place chestia asta. Cu atît mai puţin mă recunosc în "naţională", o adunătură de băieţi care se chinuie să joace fotbal. Le pasă sau nu le pasă, mai trag pe nas, mai chiulesc de la antrenamente şi se duc în nu ştiu ce bar, cu nu ştiu ce piţipoance. În ce fel aş putea eu să fiu suporterul acestor indivizi?
- Crezi că sînt toţi aşa?
- Doi-trei probabil sînt băieţi buni şi au ceva în cap, dar în rest nu avem absolut nimic în comun. Sînt convins că nici ei n-ar veni să-mi vadă mie filmele, tot aşa nu mă uit nici eu la meciuri. Prefer să văd Barcelona sau Spania cum joacă.
"Românii misogini? Mai degrabă, lipsiţi de educaţie"
- "Marţi, după Crăciun" e un film cu femei. Crezi că românii sint misogini?
- E o chestiune de educaţie şi asta. Există puţin respect faţă de femei. Cred că la noi, mai mult decît în altă parte, sînt pipăite femeile pe stradă şi în troleibuz.
- Numai la noi sau şi în alte părţi?
- S-ar putea să mă înşel, dar nu cred că peste tot în lumea asta se organizează petreceri la care vine o vedeta din asta, de emisiune de OTV, care se dezbracă pe un podium, îşi bagă tot felul de chestii în ea. Iar în jurul ei, vreo două sute de puşti între 15 şi 25 de ani o pipăie şi-i fac poze cu telefonul din toate unghiurile. Nu cred că în multe locuri din lume se întîmplă chestii de genul ăsta. De aici, de fapt, porneşte genul ăla de comportament deviant. Din cauza acestor lucruri, nu poate o fată să meargă pe bicicletă sau pe stradă, fără să fie fluierată, pipăită sau abuzată într-un fel sau altul.
- Şi totuşi, cînd vine vorba de scene nud în filme, românii sînt pudibonzi.
- Nu vreau să generalizez. Eu nu sînt în nici un caz un pudibond, n-am chestii de genul ăsta. Băieţii ăia care au fost la petrecerea aia, dacă tratează o femeie în felul asta, ajung să trateze la fel pe oricine de pe stradă. Adică au impresia că e OK să pună mîna pe fund unei fete pe stradă sau să pună piedică, să vadă ce frumos cade, dacă e pe tocuri. Cred că de-aici pornesc multe lucruri!
- Să fie puştii ăştia generaţia în care ne punem mari speranţe?
- Nu, eu îmi pun mari speranţe în generaţia copiilor mei, generaţia mai mică. Ăştia crescuţi imediat după '90, în perioada aia confuză complet, sînt după părerea mea mai năpăstuiţi decît am fost noi. În perioada aia, oamenii alergau să parvină, aveau pretenţuia să se schimbe lucrurile automat.
"Am vrut să mă bat cu teroriştii!"
- E România "ţară de rahat", cum se tot spune?
- N-aş merge chiar pînă acolo. Mi se pare aşa, ca să-l citez pe Cornel Dinu, că "avem o problemă de mentalitate". Dinu sau unul din ei a spus-o, un bătrîn înţelept din fotbal.
- De cînd avem problema asta?
- Eu la Revoluţie voiam să trag, să mă duc să mă bat cu teroriştii, chiar aş fi luptat pentru o cauză atunci, eram în faza aia şi probabil că mi s-a dărîmat castelul de nisip...
- Cînd s-a dărîmat?
- S-a dărîmat destul de repede. Mă gîndesc că probabil cu toţii am păţit chestia asta, cînd am aflat, de fapt, ce-a fost, că n-au prins ăştia nici un terorist. Am fost într-un fel sau altul manipulaţi, nu se ştie de cine, nici nu mă mai preocupă în momentul de faţă, dar cert e că nu mă mai las aşa usor prins într-o acţiune din asta în curînd.
- Nu te mai revoltă nimic?
- Ma revoltă cîteodată foarte tare. Mă revoltă şi oamenii din jur. Pînă la urmă, îmi dau seama că e utopic să aştepţi de la politicieni ceea ce nu găseşti la oamenii de pe stradă. Nu există în ţara asta, cred, pentru nimeni un plan măcar pe termen mediu, nu pe termen lung. Noi nu ştim ce-o să facem decît mîine şi-atît. Şi asta nu ne va duce nicaieri. În plus, după părerea mea, sînt probleme mari care pleacă de la sistemul de educaţie.
- Care crezi că e problema cu educaţia?
- Se bombardează copilul cu informaţii care nu-i folosesc la absolut nimic. Sistemul nostru de educaţie nu te face să gîndeşti, dimpotrivă, îţi dă în cap. Sistemul occidental te provoacă să-ţi descoperi personalitatea, să-ţi dezvolţi aptitudinile. De aici, din diferenţa asta, pornesc toate problemele noastre.
"Imediat a ieşit Doroftei să pună o umbră"
- Care e ultimul lucru care te-a impresionat în sport?
- Vrînd-nevrînd, ajung la ce se întîmplă aici, la noi. A fost un interviu cu Nadal, după ce-a cîştigat US Open. Se tot fac comparaţii şi speculaţii care-i mai tare, Nadal, Federer... Şi a fost întrebat omul: tu crezi că eşti mai bun decît Federer? Ceva de genul ăsta l-au întrebat. A dat un răspuns, nu-mi dau seama dacă a fost doar diplomatic sau a crezut, dar cred că, pînă la urmă, e şi o chestie de educaţie. A spus că pentru el Federer e un idol, că a învăţat şi continuă să înveţe de la el şi că nu se pune problema comparaţiei dintre ei.
- Nu ţi se pare că a evitat răspunsul?
- Nu, mi-am adus atunci aminte de momentul în care a cîştigat Bute titlul mondial şi imediat a venit Doroftei şi a declarat că titlul ăla mondial nu e aşa important şi că i-a aranjat nu ştiu cine nu ştiu ce meci. A pus o umbră asupra performanţei celuilalt. Ei, chestia asta, nu-mi dau seama, poate se întîmpă şi-n alte ţări, dar parcă la noi se întîmplă mai des.
- De ce?
- Lipsa de educaţie, în primul rînd. În momentul în care ieşi public, după ce unul tocmai a cîştigat şi tu tocmai te-au retras, invidia devine extrem de transparentă. Invidia şi sentimentul ăsta că numai eu sînt important... Pe mine întotdeauna mă emoţionează declaraţiile de tipul celei făcute de Nadal. Tipul ăsta de sportivitate mi se pare că ar trebui să fie mai prezent la noi şi nu numai în fotbal, şi în artă, şi în cinema. Ar trebui să învăţăm cumva să ne respectăm mai mult unii pe alţii, să apreciem performanţele pe care le facem, dacă le facem, în orice domeniu.
"Nu ştim să jucăm după reguli!"
- De ce crezi că sînt interesaţi românii mai mult de fotbal, nu de alte sporturi?
- E şi un soi de inerţie, e şi din spirit de turmă. Pe stadioane, pot să înjure oricînd, pe oricine. Şi au şi instrumentele astea mai noi de comunicare, site-urile, blogurile. Pot să se exprime, să-şi dea cu părerea. Eu cred foarte tare că la noi în ţară sindromul şahiştilor din Cismigiu e foarte răspîndit. Toată lumea se pricepe la toate şi la nimic.
- Există vreo "genă naţională" pentru sport?
- Nu cred în clişee de genul ăsta. Nu cred că românul e mai ospitalier decît congolezul sau francezul. Ori că s-a născut poet. Sîntem oameni diferiţi şi mediul în care am crescut ne-a modelat. Am învăţat cumva să ne-adaptăm la realitaţile sociale şi politice ale momentului. În patruzeci şi ceva de ani de comunism, ne-am adaptat. Fiecare avea ceva de pus pe masă, deşi nu se găsea nimic în magazine. Fiecare avea o mătuşă şi un naş la ţară, care-i trimitea porcul, un vecin care lucra la Casa de comenzi...
- Înseamnă că sîntem un popor descurcăreţ?
- Da, dar tipul ăsta de descurcăreală cred că ne încurcă în momentul de faţă. A venit momentul să jucăm după nişte reguli şi ne e greu. Ne e foarte, foarte greu. Asta ne e caracteristic, dar nu prin gene, se transmite prin educaţie. Vreau să trăiesc momentul ăla în care să mă duc la doctor şi să nu fie nevoie să cunosc pe cineva care la rîndul lui să-l cunoască pe doctorul respectiv. Vreau să plătesc, dar nu în buzunarul asistentei, ca să beneficiez de servicii decente. Acum, nu putem scăpa de asta, ne descurcăm, cunoaştem pe cineva. Românii cunosc pe cineva.
"N-avem cola, dar aveam savarine!"
- Cum e să faci parte dintr-o generaţie "ruptă" la mijloc de Revoluţie?
- Eu unul mă consider norocos că am trăit în ambele lumi, lumi foarte diferite. Am învăţat să apreciez nişte lucruri pe care cei care nu au apucat vremea aia tind să le ia de-a gata acuma. Am mai discutat asta cu prieteni de-ai mei şi există şi teoria că eu nu am altă şansă decît să mă consider norocos că am prins şi perioada aia. Dar sincer cred că mi-a folosit, pot să-mi cresc mai bine copiii şi mai în cunoştinţă de cauză.
- În ce sens?
- Pot să-mi educ copilul să aibă altă percepţie despre sexualitate, despre corpul lui, să-ncerc să-i dau mai multă încredere. Eu nu sînt printre cei care au avut o copilărie tristă pe vremea lui Ceauşescu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinţii noştri au avut probleme şi pe umerii lor era toată presiunea. Pentru mine, că stăteam cîteva ore cu bunicul meu la coadă la zahăr sau la ulei era "fun".
- Dar n-aveai desene animate, de exemplu.
- Nu, dar mă jucam cu alţi copii. Faptul că n-aveam cola sau dulciuri nu era neaparat o problemă! Aveam savarine de la blocul-turn şi mi se păreau cel puţin la fel de bune. Chiar n-am fost un copil frustrat, deloc. Am trecut prin toate fazele prin care trebuie să treacă un copil.
- Erai obligat sa nu te simţi frustrat.
- E posibil, poate şi pentru că n-aveam la ce să mă raportez. Eu am văzut prima ţară străină la 19 ani. Copiii mei deja au zece ţări prin care-au fost la patru ani.
"Vedeam filme, jucam fotbal, chiuleam"
- De ce te-ai făcut regizor?
- Nu mi s-a arătat o luminiţă că trebuie să fac chestia asta. Pur şi simplu nu aveam nimic în cap în clasa a unşpea, în afară de faptul că-mi plăcea să văd filme pe VHS şi ce mai prindeam pe casete la video. Nu-mi plăcea nimic, nici o materie la şcoală şi poate că e într-un fel vina sistemului că nu a descoperit ce m-ar interesa, ceva mai devreme. Pur şi simplu, nu mă interesa nimic. Jucam fotbal pe teren şi chiuleam, stăteam cu băieţii prin bodegi, poate nu chiar aşa... Eram un copil pseudocuminte. La un moment dat, s-a pus problema ce vreau să fac. Nu am vrut să dau nici la ASE, nici la Medicină, eu leşin cînd văd sînge...
- Mai era Politehnica, inginerii erau la modă.
- Nu-s deloc un individ tehnic, n-am schimbat siguranţe cu liţă niciodată, nu mă pricep, nu sînt deloc îndemînatic. Şi atunci, mă rog, am zis să încerc chestia asta îmi plăcea ideea unei profesii liberale, îl vedeam pe tata care lucra la televiziune şi nu se scula la 5 jumate, ca maică-mea, nu se înghesuia prin metrou să ajungă la fabrică. Tata pleca tîrziu, venea devreme acasă şi era foarte pasionat de ceea ce făcea în continuare. Şi am zis că merită să încerc şi mi-a plăcut din prima. N-am ezitat
"Eu vă spun din start că vă păcălesc!"
- "Marţi, după Crăciun" e unul dintre puţinele filme care n-au legătură cu Revoluţia, cu perioada comunistă.
- Eu, deocamdată, am depăşit tema Revoluţiei. M-au interesat alte lucruri în ultimele două filme. Deşi, într-un fel, şi "Boogie" e despre mine, despre relaţia mea cu trecutul, despre relaţia celor ca mine cu trecutul. Acum nu ştiu dacă am depăşit-o faza asta, nu am un program. Posibil să mă întorc, posibil să nu mă întorc. "Hîrtia" a fost un film pe care am simtit nevoia să-l fac, să scap de o problemă pe care-o aveam vizavi de credulitatea mea de la momentul respectiv.
- Şi ai scăpat de credulitate?
- Acum s-a transformat în circumspecţie, să nu am şi alte dezamăgiri. Se întîmplă asta tot timpul, dar sînt mai pregătit acum. Ai tot felul de surprize legate de oameni... Cred că de la 5-6 ani în continuu ai surprize, n-ai cum să trăieşti fără asta. Ar însemna să pendulezi cumva superficial pe deasupra vieţii, să nu te intereseze ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu te implici. Eu sînt mai degrabă genul care se implică şi atunci, normal, am tot felul de surprize de la oameni, în continuare de la televizor...
- De la televizor ce aşteptări aveai?
- Păi, de la ţeapa cu Revoluţia, a mai fost momentul cu ziariştii din Irak...
- Dar a fost mai tîrziu, mai încoace.
- Da, mai încoace. Deschideam televizorul şi erau prezentatoarele TV cu lumînări în mînă în Piaţa Universităţii. Mi-era milă de oamenii ăia şi aş fi vrut să fie eliberaţi, să nu păţească, Doamne, fereşte!, ceva. După aia, au venit şi iar au început dezvăluirile. Şi începi să vezi toate aranjamentele din spate, toată ţesătura, mă rog...
- Tu nu păcăleşti lumea, nu oferi o iluzie?
- Păi, da, eu vă spun din start că păcălesc. Nu prezint filmul ca documentar. Ăsta e motivul pentru care, deşi îmi place foarte tare documentarul, cumva, în ultima vreme, mi s-a părut mai cinstit să fac ficţiune.
CV Radu Muntean
Data şi locul naşterii: 8 iunie 1971, Bucureşti
Ocupaţie: regizor şi scenarist
- a regizat peste 400 de spoturi publicitare şi a cîştigat peste 40 de premii la festivaluri de publicitate
- filme: Furia (2002), "Hîrtia va fi albastră" (2006), "Boogie" (2008, în selecţia oficială la secţiunea "Quinzaine de Realisateurs", Cannes), "Marţi după Crăciun" (2010, în selecţia oficială la secţiunea "Un Certain Regard", Cannes)
Citește și:
)
)
)
)
)
)
