FOTO Cu tata la stadion » Mihai Neşu şi-a sărbătorit cei 29 de ani la Utrecht, alături de 20.000 de olandezi care au creat o atmosferă impresionantă

Mircea, 72 ani, şi Mihai, 29 ani. Specialistul în recuperare şi luptătorul în recuperare. Mai mult decît toate, tatăl şi fiul. Mircea Neşu a arbitrat un meci de juniori U11: echipa pregătită de Mihai înainte de accident, condusă ieri de Ogăraru, împotriva formaţiei antrenate acum de Alje Schut, fotbalistul care l-a scos din circuit pe român în mai 2011. După care FC Utrecht a învins-o pe Alkmaar în campionat, 3-0.

"- Tata, d-apăi cînd mai mergem la stadion?
Parcă prea firav e totuşi copilul ăsta, cu şuviţe blonde. Şi parcă nu s-au vindecat de tot juliturile de pe tibiile mele, agonisite în 145 de meciuri, sar gîndurile părintelui.
- Mai mergem, Mihai, altădată!
Şi pe gazonul Oradei, duminicile începeau să se umple dimineaţa cu umbrele celor doi: una mare şi, de mînă, una foarte mică"

"La Mulţi Ani!" cîntat în grindină
La 12:20, în faţa stadionului din Utrecht sînt deja o sută de oameni. Un soare moale şi cîteva grade peste zero, aşa cum arată toate duminicile cu fotbal, în toate copilăriile din lume. Printre suporteri se strecoară, în costume de prezentare, jucătorii lui FC Utrecht. La orizont, apropierea unei dubiţe albe linişteşte zumzetul mulţimii: Vine Mihai!

Cu leagănul acesta nou, la 29 de ani, din care scaunul îi e coborît pe rampă. În cîteva secunde, cerul s-a întunecat: grindină deasă şi vînt biciuitor. Nu e nimic mistic, aşa e vremea aici.

Ies mai intîi soţia lui George Ogăraru şi băiatul celor doi, de 7-8 ani. Apoi, cu acelaşi fes nordic şi într-un trening cu glugă, Mihai Neşu. Oamenii nu mai aşteaptă rotirea scaunului şi privirea românului: "La Mulţi Ani!" se cîntă sincer si gîjîit, aşa cum trebuie că sună toate declaraţiile de dragoste în olandeză.

"- Monica, Mihai o s-ajungă fotbalist. E la Steaua şi joacă fundaş acum, în bandă.
- Doamne, Mircea, cu ce-am greşit eu să stau cu nodul în gît o viaţă, lîngă tine, şi apoi încă una, lîngă băiat?"

"Uite că m-a făcut Mihai arbitru, a doua oară!"
Mihai Neşu intră în club pe intrarea principală, surîde emoţionat. E parcă mai liniştit şi mai odihnit. "Toţi aveti bilet, numai eu nu!", le aruncă poznaş soţiei şi prietenilor. După care decretează scurt: "Mă duc în lojă, iau cu mine doar copilu'! Hai distracţie plăcută!". Pe scări, oamenii de la club se apleacă să-l sarute, îl îmbărbătează ferm şi scurt. Fiul e şi al Utrechtului, de multă vreme deja.

Pe teren, sub privirea zîmbitoare a aniversatului, coborîtă acum de la zeci de metri, din loja privată a patronului Frans van Seumeren, păşeşte ezitant tatăl. Mircea iese de la cabine, "pentru prima oară cu fluierul în gură, din '87, de cînd m-am lăsat!". Se şterge cu mîna tremurîndă de grindina tot mai deasă şi zîmbeşte larg în văzduhul olandez: "A venit şi tata, Mihai! Sînt aici!".

"Un mai imposibil, cu ploaie stupidă, răbdătoare şi rece. O terasă cu mese de lemn şi telefonul meu, în care vocea tatălui sfîrîie ca un bulgăre de jăratic aruncat pe asfalt.
- Ce face Mihai, cum se simte?
- Nu ştiu, nu ştiu... acum ajung la el... acum ajung la el... nu ştiu... Vreau să-mi explice medicul ce şi cum, ca pentru un tată"

Cînd carnea ia formă de rană
"Azi nu vreau decît să mă bucur de Mihai şi de aceşti copii. Nu ştiu dacă sînt puternic, Mihai este!". Sub ochi e un pogon de cearcăne, iar pe obraji ridurile se întretaie ca lagunele olandeze. Dar privirea e parcă mai vie decît a puştilor Under 11 nerăbdători să zburde pe iarba impecabilă. Tatăl frămîntă între degete fluierul de plastic şi se întoarce să-l îmbrăţişeze pe George Ogăraru. Cu părul ca mantia siberiană a unui husky şi glasul de povestitor legendar, pare tatăl suprem: al celor 22 de ţînci de pe gazon, al lui Ogăraru, al nostru.
Dar în timpul celor două reprize de 30 de minute în care golurile vin cu nemiluita, iar aplauzele şi chiotele se succed, se văd tuşele fostului arbitru: ţinuta ardelenească, o cadenţă a alergării, gesturile largi şi sigure cînd indică fault. Şi pe tată, fotbalul îl ajută să supravieţuiască. Fotbalul şi arsura privirii din lojă, ca un răspuns: "Sînt aici, tata! Sînt aici!".

Vezi mai jos o GALERIE FOTO
cu alte imagini surprinse
de la ziua lui Neşu

You have to walk. Alone.
S-a oprit năpasta de grindină, s-a terminat partida copiilor, 20.000 de suporteri umplu arena. Cîţiva colectează în cutii de carton bani pentru fundaţia lui Mihai, la intrările pe stadion. La 15.30, FC Utrecht o întîlneşte de ziua lui Neşu pe Alkmaar, tocmai echipa pe care o învinsese cu 5-1 anul trecut, în primul meci fără român. Iar cînd aniversatul iese din lojă, flancat de tatăl său şi de Ogăraru, arena devine un tricolor românesc. Fără exagerare.

Mii de confeti roş-galben-albastre aruncate în razele de soare, ivite de nicăieri, drapelul gigantic de anul trecut întins pe gazon, zeci de steaguri ale României cu chipul lui Mihai acoperă chipurile spectatorilor. Pentru că plîng, cei mai mulţi plîng, în timp ce în difuzoare se aude cutremurător: "You'll never walk alone".

Mircea se apleacă la ţîncul de Mihai şi nu ştie cum să-l îmbrăţişeze, de parcă ar putea să-l sfărîme sau să îl zgîrie. Fiul a redevenit mic, acolo, în scaun, ca în blestemat de curioasa poveste a lui Benjamin Button, bărbatul născut pe la 80 de ani care-şi trăieşte invers viaţa.

Două umbre. Şi o suflare
Cu Alje Schut titular, fundaşul pe care îl ştim mai bine decît pe jumătate din stranierii Ligii 1, Utrecht a atacat în valuri, de parcă n-ar fi aproape de retrogradare, iar Alkmaar în cursa pentru titlu. În minutul 15 avea 1-0 după un penalty, iar AZ a rămas în zece oameni. Şi a învins cu 3-0.

Mihai şi Mircea au sărbătorit împreună, în ţara în care, deşi fiul nu poate merge, are căi de acces. Au chibiţat în lojă, s-au tachinat care a fost mai fotbalist şi, uneori, cînd Mihai se îmbrobona de emoţie, tatăl a şters cu mîna lui ceva mai bătrînă şi ceva mai vie fruntea băiatului. Cînd invers ni s-a spus nouă c-ar trebui să fie viaţa!

După ani în care a învăţat să sufle în lumînările tortului, de ziua lui, Mihai foloseşte acum suflarea ca pe o lumină, cînd carnea nu e încă întreagă. La plecare, deşi s-au suit în leagănul acesta nou şi alb, dubiţa cu rampă care aduce fotbalul sub ochii lui Mihai, tatăl şi fiul se zăreau în altă parte. Pe gazonul Oradei, la apus, două umbre de mînă: "Ce frumos a fost, tata! Cînd mai venim?". "Cît mai trăim, tată".

287 de zile au trecut de la accidentul suferit de Mihai Neşu pe 10 mai 2011, în urma căruia a rămas paralizat: astăzi, Mihai e imobilizat în scaun, însă îşi mişcă braţul drept şi foarte puţin pe cel stîng