POVESTE „El Turco”, zidul din Cali care a supraviețuit unei supradoze » Povestea incredibilă a lui Faryd Mondragon, recordmenul la Cupa Mondială, „executat” de Adrian Ilie: „Stai liniștit, că n-ai scăpat de mine”

În 2014, la vârsta de 43 de ani și 3 zile, a devenit cel mai vârstnic jucător care a evoluat vreodată la un Campionat Mondial (record care a fost depășit între timp de egipteanul Essam El Hadary - 45 de ani și 161 de zile, în 2018). A evoluat în Germania, Franța, Turcia, Argentina, Spania și Statele Unite, reușind să lase urme adânci în fiecare vestiar. A fost idol în Cali, erou la Galatasaray, stâncă la Koln și o legendă absolută în tricoul naționalei Columbiei.

A avut parte de triumfuri importante, dar și de căderi dureroase, care l-au dus până în pragul unei tentative de suicid. A fost acuzat, a fost iubit, a fost contestat, a fost venerat. Fiind ghidat pe teren de o pasiune specifică sud-americană, Faryd a trăit la cote maxime momentele de tensiune ale fiecărei bătălii, a plâns în fața camerelor, împărtășind ideea că fotbalul înseamnă mult mai mult decât un simplu sport.

În această poveste, vom pătrunde în universul lui Faryd Mondragon. Vom merge în Cali, orașul copilăriei sale. Vom intra în vestiarele în care a fost lider, vom retrăi meciurile care l-au definit, vom asculta vocile celor care l-au cunoscut și, nu în ultimul rând, vom înțelege de ce, atunci când a părăsit terenul de fotbal, în vara lui 2014, întreaga lume s-a ridicat în picioare.

Cali, orașul viselor și al zgomotului – începuturile lui Mondragon

Cali, Columbia - orașul care dansează pe ritmuri de salsa și trăiește în culori aprinse. Aici s-a născut Faryd Camilo Mondragon Ali, pe 21 iunie 1971, într-o familie cu rădăcini libaneze, de unde și porecla „El Turco” (n.r - un apelativ folosit în America Latină pentru persoanele cu origini otomane, indiferent de etnia lor). Tatăl său, un om sever, dar drept, i-a insuflat disciplina, iar mama, o femeie caldă și religioasă, a fost cea care i-a oferit echilibrul.

Într-un cartier modest, cu străzi prăfuite și mingi de cauciuc care ricoșau din ziduri, Faryd a descoperit primele scântei ale pasiunii pentru sportul-rege. Nu a fost un copil rebel, ci mai degrabă un visător. Petrecea ore în șir urmărind meciurile de fotbal la televizor, fascinat de portarii care „zburau prin aer”. Idolul său? Rene Higuita. Dar, spre deosebire de „El Loco”, Mondragon nu și-a propus să fie excentric. Voia doar să fie solid. De neclintit.

A început să joace fotbal în curtea școlii, apoi în echipele de cartier, iar primul său club profesionist din carieră a fost Deportivo Cali, cu care a semnat la 19 ani. Inițial, a fost atacant, dar într-o zi, portarul echipei s-a accidentat, iar Faryd a intrat între buturi. A fost „dragoste la prima paradă”, simțind că acela este locul lui. Că din acea poziție poate controla tot jocul și că poate deveni un erou.

Un an mai târziu, a fost remarcat de Real Cartagena, care l-a adus ca rezervă, dar în scurt timp a devenit titular. Avea reflexe excelente, dar mai ales o maturitate ieșită din comun. Nu se agita, nu se enerva, dând dovadă de un calm exemplar.

Mai apoi, a urmat transferul la Independiente Santa Fe, unul dintre cluburile mari din Bogota, unde a început să se formeze cu adevărat. A fost antrenat de oameni care i-au intuit potențialul și l-au șlefuit. La 21 de ani a devenit titular incontestabil și a început să atragă atenția presei. Era înalt, impunător, cu o privire pătrunzătoare și o voce care comanda respect.

În 1993 a venit și prima convocare la echipa națională a Columbiei. Avea doar 22 de ani, dar deja se vorbea despre el ca fiind urmașul lui Higuita și Cordoba.

„Zidul columbian”

După ce și-a făcut un nume în Columbia, Mondragon a fost remarcat de cluburi importante din afara granițelor. Primul mare pas l-a făcut în Argentina, la Club Atletico Independiente, în 1994. Acolo, în patria lui Fillol și Pumpido, Mondragon a învățat ce înseamnă presiunea adevărată. A jucat în fața unor tribune care respirau fotbal și sancționau fiecare greșeală. Dar nu s-a clătinat, ba dimpotrivă.

În 1995, a fost eroul unei seri magice în Copa Libertadores, când a apărat trei penalty-uri, presa argentiniană numindu-l „El Muro Colombiano” - „Zidul Columbian”. Tot în acel sezon a câștigat și primele două trofee din carieră - Recopa Sudamericana, respectiv Supercopa Libertadores. Toate aceste performanțe l-au ajutat să devină rapid unul dintre cei mai respectați portari din America de Sud, lucru care a venit la pachet și cu oferte din Europa.

Au urmat apoi două episoade scurte, fără prea mult succes pe plan colectiv. Primul a fost la Real Zaragoza, în Spania, iar cel de-al doilea la Metz, în Franța. Apoi, în 2001, a venit transferul care avea să-i schimbe viața - Galatasaray.

Legendă la Galatasaray

La Istanbul, Mondragon a devenit o adevărată legendă. A jucat șase sezoane pentru Galata, între 2001 și 2007, fiind portarul care l-a înlocuit în primul 11 al formației din Istanbul pe legendarul Claudio Taffarel, cu care Galatasaray câștigase Cupa UEFA în 2000, învingând-o pe Arsenal la lovituri de departajare.

În Turcia a fost de neclintit. A cucerit două titluri (2001/2002 - cu Mircea Lucescu pe banca tehnică, respectiv 2005/2006), o cupă (2004/2005), a primit de trei ori distincția de cel mai bun goalkeeper al campionatului și a reprezentat un simbol al seriozității și profesionalismului. A învățat limba turcă, a participat la acțiuni caritabile și a fost respectat de toți – de la suporteri până la adversari.

Ba mai mult, în 2002, chiar la sezonul de debut între buturile lui Galatasaray, într-un meci de Champions League împotriva lui Liverpool, terminat 0-0, Mondragon a avut o prestație fabuloasă, cu 11 intervenții decisive, presa britanică numindu-l „The goalkeeper who closed the sky” - „Portarul care a închis cerul”.

A fost coleg cu Ovidiu Petre pentru două sezoane, dar nu a apucat să împartă vestiarul pentru mult timp cu Hagi și Popescu, care au părăsit-o pe Galata la scurt timp după ce Faryd a ajuns pe „Ali Sami Yen”. Cu toate acestea, portarul columbian a făcut destule astfel încât să se regăsească în topul celor mai iubiți jucători străini din istoria clubului, alături de cei doi.

Pe Hagi l-a prins însă un sezon ca antrenor, în stagiunea 2004/2005, la finalul căreia Galatasaray cucerea Cupa, Mondragon fiind unul dintre liderii echipei și un fotbalist extrem de important pentru tehnicianul român, cu care este în relații foarte bune și astăzi.

238 de meciuria strâns Mondragon pentru Galatasaray în toate competițiile (2001-2007)

După Turcia, a urmat experiența din Germania, mai exact la FC Koln, unde a evoluat între 2007 și 2011. Acolo, Mondragon a fost căpitan, un lider absolut în vestiar și mentor pentru jucătorii tineri. În plus, prestațiile sale solide din tricoul „țapilor” i-au făcut pe fanii echipei să-l claseze pe columbian în primii cinci portari din istoria clubului.

Lukas Podolski, probabil cel mai bun produs de export al celor de la Koln din ultimele decenii și fost coleg cu Faryd în Germania în perioada 2009-2011, l-a caracterizat pe Mondragon drept „unul dintre cei mai impunători oameni" alături de care a avut șansa să joace în cariera sa.

De asemenea, fostul selecționer al României, regretatul Christoph Daum, a evidențiat calitățile de lider ale portarului columbian, căruia i-a fost antrenor la Koln: „Pentru mine a fost tot timpul mai mult decât un simplu fotbalist, era mâna mea dreaptă. Pot spune că el (n.r - Mondragon) mi-a fost un fel de secund, a doua voce din vestiar. Am avut o relație deosebită".

Ba mai mult, jurnaliștii din Germania de la acea vreme au precizat că prezența lui Daum pe banca tehnică ar fi reprezentat factorul decisiv care l-a convins pe Faryd să semneze cu „țapii", iar odată cu sosirea sa, Stefan Wessels, un portar care făcea parte din angrenajul "Die Mannschaft" la momentul respectiv, a fost nevoit să părăsească clubul.

Ruptura dintre „El Turco” și Koln s-a produs la sfârșitul anului 2010, în urma unui conflict cu antrenorul echipei din Renania de la acel moment, Zvonimir Soldo. Mondragon fusese convocat la naționala Columbiei, însă tehnicianul croat nu i-a permis să facă deplasarea, motivând că are nevoie de el în cadrul clubului, pentru pregătirea de iarnă.

Faryd nu a acceptat acest lucru și a părăsit cantonamentul echipei germane, iar la începutul anului 2011, cu câteva luni înainte de a împlini 40 de ani, a plecat în MLS, la Philadelphia Union, unde a jucat două sezoane.

În SUA, Mondragon a fost întâmpinat cu mult respect, presa americană numindu-l „The Wall from Cali” - „Zidul din Cali”. Ultima echipă de club din cariera sa nu a fost însă Philadelphia Union, ci Deportivo Cali, formația la care a debutat în fotbalul profesionist.

Acesta a explicat că alegerea de a-și încheia cariera la echipa din orașul său natal a fost una foarte simplă pentru el, motivând că: „Am început aici. Era normal să termin tot aici. Acasă”.

Iar finalul a fost unul cu adevărat special, cei de la Deportivo Cali, cu Mondragon între buturi, reușind să câștige Superliga Columbiana (2014), primul trofeu cucerit vreodată de „El Turco” în țara sa, chiar la ultimul meci disputat pentru „Amenaza Verde”.

Naționala Columbiei – între lacrimi, glorie și renaștere

Pentru Mondragon, tricoul naționalei Columbiei nu a fost doar o onoare, ci și o misiune. A debutat la prima reprezentativă în 1993, într-o perioadă în care fotbalul columbian era în plină ascensiune, dar și în mijlocul unei crize sociale profunde. Era epoca lui Valderrama, Asprilla și Rincon. O generație de aur, dar și o generație marcată de tragedii – precum asasinarea lui Andres Escobar, după autogolul cu Statele Unite de la CM 1994.

Faryd a fost rezervă la acel turneu, dar a simțit durerea colectivă și a jurat că va face tot ce îi stă în putință pentru a reda demnitatea echipei. A devenit titular în campania pentru Campionatul Mondial din '98, găzduit de Franța, unde Columbia a mers cu mari speranțe.

Acolo, „El Turco” a fost unul dintre cei mai buni jucători ai echipei, însă selecționata condusă de Hernan Dario Gomez nu a reușit să ajungă în fazele eliminatorii ale competiției, terminând doar pe locul al 3-lea în Grupa G, după România și Anglia.

Împotriva „tricolorilor”, naționala sud-americană a cedat la limită, scor 0-1, unicul gol al partidei fiind marcat de „cobra” Adrian Ilie, care l-a învins pe Mondragon în primul minut suplimentar al primei reprize, cu o „scăriță” superbă.

După mai bine de 20 de ani de la respectivul eveniment, mai exact în 2019, fostul atacant al României a acordat un interviu în care a mărturisit că acel gol reprezintă cea mai frumoasă reușită a sa în tricoul echipei naționale și, de asemenea, a povestit cum Mondragon „i-a prins frica”.

Am trei meciuri contra lui (n.r - Mondragon) şi trei goluri. Unul la Mondiale, atunci în '98, cel mai frumos gol marcat vreodată de mine pentru România. Când juca la Zaragoza, ne-am întâlnit pe culoar înainte de startul meciului, eu eram la Valencia, chiar la scurt timp după partida din Franța (n.r - de la Campionatul Mondial) și mi-a spus «Ce gol mi-ai dat», iar eu i-am răspuns «Să vezi astăzi ce gol îți dau, nu ce a fost ăla». Și i-am dat și atunci (n.r - râde), tot 1-0 i-am bătut.
Când eram la Besiktas și am jucat cu Galatasaray, m-a întrebat dacă voi fi pe teren. I-am zis că nu, că veneam după accidentare, dar știam că o să intru. Zice «Am scăpat de tine». «Nu ai scăpat, stai liniștit», i-am răspuns eu. Hagi era atunci antrenor la Galata, iar eu cu Pancu am marcat din 11 metri, i-am bătut cu 2-1. Cu Mondragon în poartă.

- Adrian Ilie la Telekom Sport, în cadrul emisiunii „Top Interviuri” (2019)

După 1998, Columbia a intrat într-un con de umbră. Nu a obținut accederea la CM 2002, 2006 și 2010, însă Mondragon a rămas acolo, mereu prezent, mereu lider. A fost căpitan, mentor, și, uneori, singurul care mai credea în șansele de reușită ale țării sale.

Acest lucru a fost însă răsplătit într-un final. Columbia s-a calificat la Campionatul Mondial din 2014, găzduit de Brazilia, unde a ajuns până în sferturile de finală, fiind eliminată de țara gazdă, scor 1-2.

Chiar dacă ajunsese la vârsta de 43 de ani, Faryd a fost convocat. Cu toate acestea, nimeni nu se aștepta ca el să joace, ci să fie acolo doar pentru moralul și echilibrul echipei. Dar în minutul 84 al duelului cu Japonia, disputat în faza grupelor, selecționerul Jose Pekerman l-a introdus pe teren, iar astfel, Mondragon a devenit cel mai vârstnic jucător din istoria Cupei Mondiale, depășindu-l pe legendarul Roger Milla.

În momentul în care a pășit pe gazon, întreg stadionul din Cuiaba a explodat. Jucătorii columbieni l-au îmbrățișat, adversarii l-au aplaudat, majoritatea suporterilor au plâns, iar „El Turco”, de asemenea cu lacrimi în ochi, a ridicat mâinile spre cer și a mulțumit. Pentru el, acel episod a reprezentat punctul culminant al carierei. O carieră care a durat mai mult de două decenii.

Pur și simplu nu știu ce să spun. Chiar nu am cuvinte. Este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată de când joc fotbal. Va mulțumesc tuturor. Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât am cerut și voi fi veșnic recunoscător pentru asta.

- Faryd Mondragon, după meciul Columbia - Japonia (4-1) de la CM 2014

Acea partidă a reprezentat ultima apariție a lui Faryd în tricoul echipei naționale, pe care a părăsit-o după 51 de selecții, trei turnee finale de Campionat Mondial (1994, 1998, 2014) și două de Copa America (1993, unde Columbia a obținut medalia de bronz, respectiv 1997). De asemenea, acesta a participat și la Jocurile Olimpice din 1992.

Controversele carierei și momentele de cumpănă de după retragere

Cariera îndelungată a lui Mondragon a cunoscut atât clipe frumoase, dar și câteva episoade mai puțin fericite. Primul eveniment tensionat a avut loc în anul 2000, pe când evolua pentru Metz, în Ligue 1 (Division 1, cum se numea atunci).

La momentul respectiv, portarul columbian a folosit un pașaport grecesc pentru a putea fi catalogat drept un jucător din Uniunea Europeană, deoarece la vremea aceea, echipele din campionatul francez puteau legitima un număr limitat de fotbaliști din afara UE, iar el, fiind columbian, nu se încadra în această categorie.

În luna decembrie a acelui an a fost condamnat pentru falsificare de documente, pedeapsa fiind una cu suspendare. De asemenea, a primit o amendă în valoare de 300.000 de franci francezi (aproximativ 45.000 de euro), dar și o interdicție de a intra în Franța pentru o perioadă de doi ani.

Marseille și Toulouse au fost singurele formații care le-au reclamat șefilor Federației faptul că Mondragon a evoluat împotriva lor în acel sezon, însă apelurile celor două cluburi au fost respinse, pe motiv că acestea depășiseră termenul stabilit pentru contestații.

Ba mai mult, cei de la Toulouse au și retrogradat la sfârșitul stagiunii respective, Metz fiind prima echipă care a terminat deasupra liniei roșii.

Al doilea moment critic din cariera columbianului a venit în perioada în care evolua pentru Koln. În anul 2008, au apărut zvonuri despre o posibilă implicare a lui Mondragon în pariuri ilegale, acuzații pe care acesta le-a negat vehement și care nu au fost dovedite niciodată.

Cel mai dificil episod prin care a trecut Faryd a avut loc însă după retragerea din activitate. Deși finalul carierei a fost unul de poveste, odată retras, lucrurile nu au mai mers la fel de bine pentru „El Turco”. Se simțea singur, nu mai avea niciun scop și, încetul cu încetul, a intrat în depresie.

A început să consume antidepresive, iar la începutul anului 2016, a suferit o supradoză (cauzată de aceste pastile) și a fost transportat în stare foarte gravă la un spital din Cali.

Din fericire, totul s-a terminat cu bine, însă medicii au presupus că ar fi fost vorba despre o tentativă de sinucidere. În plus, a fost diagnosticat cu Sindromul Metabolic, dar el nu a confirmat sau infirmat niciodată această idee. Totuși, la câțiva ani distanță de la nefericitul eveniment, Faryd a vorbit despre perioada grea pe care a traversat-o.

Mă simțeam gol. Fotbalul fusese viața mea. Tot ce am avut până la momentul respectiv. Când s-a terminat, nu mai știam cine sunt. Nu mai aveam niciun țel. Norocul meu a fost că am primit ajutor. Am vorbit cu psihologi, cu familia, dar și cu Dumnezeu. El a fost și va fi tot timpul alături de mine.

- Faryd Mondragon, pentru ESPN (2021)

Această sinceritate l-a făcut și mai iubit în rândul suporterilor, devenind un simbol al vulnerabilității asumate, dar și un model pentru oamenii care se confruntă cu anxietatea și depresia.

Moștenirea lui Mondragon – ce rămâne după ce se stinge lumina reflectoarelor

Ieșirea din scenă a lui Mondragon din 2014, la Campionatul Mondial din Brazilia, reprezintă încheierea simbolică a unei epoci. A fost momentul în care fotbalul columbian și-a luat rămas bun de la unul dintre cei mai mari „apărători” din istoria țării.

Ce rămâne după Mondragon? Imaginea unui om care a jucat peste 600 de meciuri oficiale la nivel profesionist, în șapte țări diferite, fiind respectat în toate vestiarele pe care le-a „condus” și care a intrat în istoria Cupei Mondiale, atât grație paradelor sale, cât și datorită longevității și angajamentului de care a dat dovadă la echipa națională.

Rămâne admirația celor alături de care a împărțit terenul, de la Gică Hagi, care și-a exprimat în repetate rânduri stima pe care i-o poartă columbianului, până la James Rodriguez, care l-a caracterizat pe co-naționalul său drept unul dintre modelele pe care le-a avut în fotbal.

Și, nu în ultimul rând, rămâne povestea portarului care, deși nu a avut trofeele lui Casillas, jocul de picior al lui Neuer sau carisma lui Buffon, a reușit să rămână în inimile suporterilor grație perseverenței, a spiritului de luptător și a capacității uluitoare de sacrificiu.

În prezent, la 54 de ani, Faryd continuă să fie implicat activ în domeniu și să inspire noile generații. Este analist TV, ambasador FIFA și activist pentru sănătatea mintală în sport. Ține discursuri în școli și universități, participă la campanii caritabile și, în timpul liber, scrie articole despre importanța echilibrului emoțional.

Pe plan personal, este căsătorit și are doi băieți, Lucca și Paolo, iar cel din urmă pare să-i calce pe urme, fiind portar la juniorii clubului Deportivo Cali, formația care l-a debutat pe Mondragon în fotbalul profesionist.

Într-o lume în care fotbalul se află într-o continuă schimbare, în care jucătorii vin și pleacă și în care recordurile sunt doborâte pe bandă rulantă, povestea lui Mondragon rămâne vie, iar asta se întâmplă deoarece, uneori, cel mai important lucru nu e cât de multe trofee ai câștigat, ci cât de mult ai însemnat.