Articol de Cătălin Oprişan - Publicat joi, 02 iunie 2011 00:00 / Actualizat joi, 02 iunie 2011 20:20
"Dacă aflu cumva, de acolo din mormînt, că ai acceptat pensia din partea clubului, te bîntui seară de seară. Claro? Am fost preşedintele celei mai tari echipe de fotbal din lume, nu pomanagiu. Să nu începi că măcar, aşa, onorific. Nimic!" Soţia îl priveşte blînd. E ros pe dinăuntru, dar ştie că nu agonizează. N-a vrut salariu, toată viaţa. Zicea că e o mîndrie că stă într-un birou pe uşa căruia scrie "Real Madrid C.F." De fiecare dată cînd un angajat îi aducea ziarele, făcea urechi de elefant buzunarele pantalonului şi plătea pînă la ultima peseta. Se îmbrăca numai din banii săi, ce e aia sponsorizare ori decont? "Nici măcar, aşa, onorific!"
Ştie că mai are puţin de trăit. Puţin înseamnă zile, ore, poate chiar minute. L-au "deschis" pe 29 august 1977. Se simţea rău, dureri abdominale. Ocluzie intestinală. L-au operat cu succes, dar i-au descoperit un cancer. Din acel moment, a pierdut lupta cu timpul, în prelungiri. În mai, anul următor, muntele acela de om nu se mai putea ţine pe picioare. Dar dorinţa de-ai revedea, pentru ultima dată, pe madrilenii dragi lui, i-a dat aripi. S-a pus la patru ace, şi-a tras pălăria, a prins cu dinţii o havană, aşa, doar pentru poză, şi a suit în El Palco Presidencial. Atunci arena s-a cutremurat. 100.000 de suflete au aplaudat şi au strigat "Don Santiago, Don Santiago!" Da, el era! Santiago Bernabeu Yuste, preşedintele lui Real Madrid. S-a stins pe 2 iunie 1978. Sunt 33 de ani de atunci...
Sută la sută Real Madrid în aerul inspirat
Omul ăsta a respirat numai Real, toată viaţa. La 17 ani, în 1912, cînd a fost închiriat terenul de pe O'Donnell, s-a prezentat, zi de zi, gratis, la curăţarea locului, deşi era deja fotbalist. Ceva mai tîrziu, s-a angajat să picteze zidul ce despărţea terenul de instalaţiile exterioare. A purtat tricoul alb, ca atacant, din 1911 pînă în 1928. A purtat servieita de delegat doi ani după aceea. A purtat fluierul de antrenor principal, schemele de antrenor secund, pixul de secretar, toate într-un sezon...A purtat schiţele noului stadion, opera sa, Chamartin, pînă la inaugurare, în 1947...Din '43 era Don Presidente.
În 1952, i-au chemat pe cei de la Millionarios de Bogota, la o miuţă. Atunci, un drac gol, Alfredo Di Stefano, i-a curentat rău pe madrileni, 4-2. Bernabeu a rostit celebra frază: "Îl vreau pe acest jucător, nu ma interesează cît costă, argentinianul trebuie să joace la Madrid!" Dacă a reuşit sau nu? Cei care au vizitat muzeul celui mai galonat club din lume cunosc răspunsul. Undeva, la loc de cinste, două manechine "refac" acel moment istoric. Don Santiago stă la birou. Un jucător de fotbal, alături de el, în picioare. Pe masă dorm cîteva foi. Pe prima dintre ele scrie "Contractul de jucător profesionist al domnului Alfredo Stefano di Stefano Laulhe..."
Atunci...De atunci a început totul. Gento, Molowny, Santamaria, Kopa, Rial, Puşkaş. Cinci ediţii de Cupa Campionilor Europeni la rînd, 16 titluri de campion, zeci de trofee, fotbal spectacol, oameni în tribune. Muncea ca un nebun, 24 de orie din 24. Pleca după jucători (vezi povestea cu Dobrin), verifica cît de fierte sunt spaghetele de la prînzul fotbaliştilor.
În martie 1978, Regele Don Juan Carlos l-a strîns în braţe şi i-a prins în piept Medalia de Aur "Meritul Sportiv". Peste numai trei luni, Don Santiago Bernabeu Yuste, cel mai mare preşedinte de club pe care l-a avut fotbalul mondial vreodată, se stingea la 83 de ani. 100.000 de oameni asistau la funeralii. În urma sa rămînea un mit. Doar atît.
Amintiri cu Bernabeu de pe "Bernabeu"
Ignacio "Nacho" Saez lucreză în domeniul publicităţii pe stadioane. Adică vinde spaţiu clienţilor care doresc să-şi afişeze brandurile la meciurile de acasă ale celor de la Real Madrid. Are 53 de ani, căsătorit, trei copii, e om serios. A lucrat în SUA cinci ani, ştie totul despre ledurile ce înconjoară gazonul. A fost fan al "albilor" în tinereţe, dar, după un meci de pomină, pierdut, i-a sos de la inimă. De 35-40 de ani n-a mai trecut prin arenă. Acum o face pe ghidul pentru nişte prieteni români. Explică: "Uite, aici a stat Regele la meciul cu cutare, aia e instalaţia de aer cald pentru suporteri, aici stau soţiile jucătorilor, colo"...Brusc, se opreşte. Înghite din ce în ce mai greu. "Să mor, aici era, da, aici era!" Intră în transă. "Nacho, ce-ai păţit, mă?" "Era prin 1970, exact pe scările astea. Plîngeam de rupeam, Vroiam abonament, dar, pe la 10-12 ani nu aveai acces. Crăpau pietrele de durerea mea. Atunci a apărut el. Un urs de om, mare, bine făcut, cu un trabuc neaprins în gură. Respira boemitate. M-a întrebat ce şi cum. I-am spus. A ţipat la nişte angajaţi, l-am auzit clar zicînd că-l dă dracului de regulament. "Măi, oameni buni, copilul ăsta plînge că vrea să vadă pe Real Madrid iar voi mă luaţi cu alineatul trei, litera nouă?" Pe seară, Nacho avea un abonament valabil pe două sezoane. Are 53 de ani, căsătorit, trei copii, e om serios. Nu pare a se ţine de şotii şi nici n-are timp de inventat snoave...
)
)
)
)
)
)
)
)
