Coate şi vînătăi pentru Euro

Marius Niculae simte din plin realitatea dură a campionatului din Scoţia, dar speră să-şi primească răsplata la vară. Nu-i uşor pentru un un fotbalist care, în urmă cu 5 ani, a avut un picior şi jumătate la AC Milan.

Pentru cineva care traversează ceva probleme de ordin psihic, Inverness e locul ideal de refacere. Oraşul e mic, 50.000 de locuitori, iar liniştea e atît de prezentă încît te şi enervează. Practic, e un sanatoriu cu rang de oraş, care tresare doar în serile de sîmbătă, cînd are meci echipa locală sau, mai degrabă, cînd oamenii ies la pub-uri. Marius Niculae n-are astfel de probleme, pentru el Inverness e, din vara anului trecut, casă şi serviciu.

Rîul Ness, care străbate oraşul, curge în fiecare zi la fel, cu apă atît de curată şi de limpede încît ar putea fi îmbuteliată lejer de un întreprinzător fără mari scrupule. Poluarea lipseşte, praful e un cuvînt necunoscut, verdele e prezent peste tot, chiar şi acum, în plină iarnă, pînă şi vremea e previzibilă. Adică plouă în reprize lungi şi sîcîitoare, ceea ce face însă ca totul în jur să fie curat, de la maşini la trotuare, de la pantofii oamenilor la geamurile caselor.

E o monotonie specifică Scoţiei, o regiune cu peisaje care-ţi taie uneori respiraţia şi-ţi amintesc de "Highlander" ori "Braveheart". De altfel, Inverness, care se citeşte cu accentul pus pe al doilea "e", e şi capitala ţinutului Highland, ceea ce înseamnă că Duncan MacLeod ar trebui să fie prezent, măcar genetic, în locuitorii de aici.

- Cum e Marius să trăieşti această realitate zi de zi?
- Cînd ai locuit doar în oraşe mari, e destul de complicat la început. Îţi lipsesc agitaţia, aglomeraţia, claxoanele. Dar te obişnuieşti.

"Săgeată" are, în zilele cînd nu sînt meciuri, acelaşi program. Se trezeşte de dimineaţă, deschide Internetul şi citeşte presa din România. Manîncă ceva, bea o cafea, apoi iese pe balconul din dormitor, care dă în spate, spre pădure, şi hrăneşte iepurii. Nu-s pretenţioşi, mănîncă orice, mere, pere, morcovi, pîine, cozonac. O dată operaţiunea încheiată cu succes, se urcă în maşină, un Renault Clio dat de club şi merge la antrenament.

- Nu-i cam mică maşina?
- E comodă pentru străzile de aici. La Sporting aveam Mercedes, iar la Mainz, BMW. Aici am Clio cu două uşi, mi-au zis că n-am copil şi de-aia nu-mi dau cu 4 uşi.

O aşteaptă pe Cristina, logodnica şi viitoarea lui soţie, să coboare din casă.

- Merge mereu cu tine?
(Se amuză)
- Zilnic. O las în drum, la un părculeţ pe malul rîului, să dea mîncare la raţe. E foarte preocupată de treaba asta, pune deoparte pîine şi grăunţe, mere, chiar şi carne, nu cumva să rămînă raţele fără hrană.

- Şi vine cu tine la antrenament?
- Ce să caute? Se întoarce pe jos, numai bine, face şi mişcarea de dimineaţă, mai respiră un pic de are curat. Stau în apartamentul preşedintelui clubului. Într-o zonă rezidenţială, la 10 minute de mers pe jos de centrul oraşului, unde singura gălăgie e dată de o micuţă pasăre ce şi-a făcut cuib sub streaşină şi care ciripeşte cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună.

Casa are trei dormitoare, sufragerie mare, bucătărie americană, tot confortul dat de preţul uşor piperat, 300.000 de lire, aproape 450.000 de euro, cu care a fost cumpărat. Atenţie, sîntem totuşi la Inverness, nu în Pipera! În faţă e rîul, în spate e un deal, deasupra cerul, mai mereu acoperit.

De la pregătire se întoarce spre prînz. Mănîncă ceva, "dacă nu cumva avem masă la club" şi doarme vreo oră.

- Cum sînt antrenamentele?
- Pun mult accent pe fizic. După unul la intensitate maximă, eşti rupt". Se face şi tactică, dar nu exagerează.

Seara, fie alt antrenament, fie din nou calculator, poate un joc nou, "World Warcraft", care l-a acaparat de tot, ştirile televiziunilor româneşti pe net, un film pe dvd-urile trimise din ţară, eventual o ieşire la restaurant.

- Vă place mîncarea de aici?
- Sînt cîteva restaurante bune. Cele specifice au un muşchi de vită senzaţional. Şi somon, pescuit de aici, din Loch Ness. Dar sînt cîteva cu specific indian, care nouă ne plac mai mult, cu mîncăruri foarte gustoase şi aromate.

Şi interminabile discuţii la telefon ori pe messenger. Apoi culcare, căci de dimineaţă viaţa se reia după acelaşi scenariu, ca-n "Ziua Cîrtiţei". Inclusiv pe 25 decembrie, de Crăciun, sau pe 1 ianuarie, în prima zi a anului, cînd a avut antrenamente la 9 şi jumătate dimineaţa. Pe 26 decembrie şi 2 ianuarie au fost meciuri, dar a avut un pic de noroc, fiindcă unii au jucat şi pe 1, la cîteva ore de la Revelion.
Vi se pare simplu, ori plăcut? Pare viaţa perfectă, nu? Încercaţi cîteva luni şi s-ar putea să vă schimbaţi părerea. Nu întotdeauna viaţa unui fotbalist e aşa de comodă cum pare din afară.

- Marius, ştiu că pentru un fotbalist trecutul nu contează, important e doar prezentul. Hai totuşi să lămurim un zvon care a circulat pe la noi. Cum e cu AC Milan?
- (Priveşte în gol) Pot spune acum că am fost cu un picior la Milan. Un picior şi jumătate dacă vrei. Trebuia să mă transfer la ei în primăvara lui 2002. Se înţeleseseră deja în principiu cu Sporting, am înţeles de la cei din club că erau în jur de 10 milioane de euro plus Kutuzov. Kutuzov a şi ajuns la Sporting, deci ceva a fost. Mie am înţeles că voiau să-mi propună un contract pe 5 ani, de bani n-am apucat să discutăm, dar banii zău că nu erau importanţi cînd te caută Milan! Vorbisem inclusiv la telefon cu Rui Costa. Vărul lui era impresar şi ştia de afacere. Mai aveam de jucat un meci, cu Vitoria Setubal acasă, apoi urma să vin acasă de Sărbători, iar cînd mă întorceam, după Anul Nou, se făceau actele.

- De unde pînă unde Milan?
- Milan mă urmărea de cînd eram la Dinamo. Aveau ditamai dosarul cu mine. A venit inclusiv Cesare Maldini de cîteva ori la Bucureşti. Sporting a jucat cu ei în Cupa UEFA. Ne-au eliminat, dar destul de greu. Maldini a declarat atunci că a fost cel mai greu meci din ultimii ani pentru Milan. Eu am jucat destul de bine. Au întrebat de mine, m-au mai văzut şi la Sporting, şi la echipa naţională. Am prins nişte meciuri bune atunci, eram în formă. La ei plecase Bierhoff şi căutau un vîrf pe acelaşi specific. Aveam 21 de ani, cred că eram o bună investiţie.

- Şi?
- Şi, nimic. N-o să uit în viaţa mea. Era 21 decembrie. În minutul 82, m-a atacat unul din spate şi m-a făcut praf. Ruptură de ligamente încrucişate, plus menisc intern şi extern, plus ruptură de ligament colateral intern. Trei acidentări grave într-una singură, parcă eram la oferte. Doctorii mi-au zis, după ce m-am refăcut, că 10 la sută cel mult dintre fotbaliştii care păţesc aşa mai pot juca. Ce mai, praf m-a făcut şi nici măcar n-a vrut! Aia e, aşa a vrut Dumnezeu, să fiu la 8 minute de Milan. Ce a urmat ştie deja toată lumea. Poate din cauza asta am şi ales să plec de la Sporting, în 2005, am zis să schimb norocul. Ştii cînd m-am decis? După finala Cupei UEFA pe care am pierdut-o pe "Alvalade" cu TSKA Moscova. La 2-1 pentru ei am avut ocazia să fac 2-2. Egalam, eram acasă, puteam întoarce meciul. Rochembach mi-a centrat paralel cu poarta, eu eram aproape de bara a doua, dădeam gol fără emoţii, ce dracu', intram cu ea în poartă! S-a trezit un alt coleg, Rogerio, să vină în alunecare, s-o dea el. S-a băgat în faţa mea şi a dat-o în bară. A urmat contraatacul şi s-a făcut 3-1 pentru ruşi. Atunci am zis gata, stop! Deşi eram în discuţii cu ei pentru prelungire.

- Şi nu-ţi pare rău?
- Nu-mi pare rău de nimic din ce am făcut în viaţă! Nici măcar că n-am ajuns la Milan. Asta a fost soarta mea. Unii spun că sînt un jucător ghinionist. Eu zic că nu. Mă gîndesc că alţii ar vrea să aibă ce am eu şi nu vor putea niciodată. Uite, n-am prins contract la Milan, dar am prins contract bun la Sporting. Am fost norocos, aşă că, mai bine nu-l supăr pe Dumnezeu.

- Şi acum, la Inverness?
- Joc meci de meci, ceea ce e bine. Asta mi-a lipsit în ultimul timp, ritmul de joc. Şi aici e ritm, nene! Se aleargă în disperare, din primul pînă în ultimul minut. Şi se bagă material la greu.

- Totuşi, parcă nu e ...
- Ştiu ce vrei să zici, că-i o echipă mică. Aşa o fi, nu zic nu, dar eu cred că din orice ai de învăţat. Şi cred că o să-mi folosească experienţa de aici. De fapt, asta a fost şi ideea pentru care am venit aici. Să acumulez. Nu-i presiune prea mare, pot să-mi fac jocul. De cîteva etape, s-a schimbat un pic sistemul, mergem pe un 4-2-3-1, iar eu joc undeva în spatele vîrfului. Îmi convine mai mult, am mai multă libertate, văd mai uşor poarta. De-aia au şi apărut golurile. Pînă acum eu eram vîrful împins, trebuia să mă lupt cu fundaşii. Luam la coate şi lovituri de terminam meciurile plin de vînătăi. Cine vede picioarele mele după meciuri crede că mă bat pe străzi, parte-n parte. Plus că aici nu-i loc de văicăreli, te ridici şi mergi mai departe. Mă rog, mai dau şi eu, nu-i asta o problemă, că mereu am fost pe fizic, nu mă dau eu la o parte. Dar aşa, în noua schemă, dau mai uşor goluri.

- Antrenorul ce zice?
- E mulţumit. După ce am bătut-o pe Celtic mi-a zis că am fost "fucking brilliant". De fapt, cred că a fost cel mai bun meci al meu, deşi n-am marcat. Am întors de la 0-2 la 3-2, am intrat în istoria oraşului. Eu am făcut penaltyul prin care am redus la 1-2. Am alergat atunci de nu mai aveam aer la final. După meciul ăla au venit la club trei oferte din Anglia, una chiar din prima ligă, şi două din Germania.

- Şi?
- Să vedem. Parcă aş mai sta pînă la vară. Mi se pare mai normal, în vară se fac transferurile. Plus că nu pot să-i las nici pe oamenii ăştia baltă. Depinde însă de ofertă. Oricum, cei de aici nu prea ar vrea să-mi dea drumul acum. Preşedintele zice că-şi pune lumea în cap şi că de acum înainte va trebui să aducă şi alţi jucători buni, că s-au obişnuit oamenii cu victorii. Sezonul ăsta pentru Inverness e istoric, n-au avut niciodată 5 victorii consecutive, una din ele chiar cu Celtic. Se gîndesc tot la români, zic că am deschis eu drumul şi vor veni mai uşor.

- Ce-şi propune de fapt Inverness?
- Să termine cît mai sus. În funcţie de locul ocupat la sfîrşit, vin banii de la televiziuni şi ăştia sînt baza. Acum 10 ani echipa era prin divizia a patra. De fapt, Inverness e singura echipă din Scoţia care face profit, restul merg în pierdere, inclusiv Celtic sau Rangers, care trebuie să vîndă cîte un jucător ca să acopere pierderile.

- Şi Marius Niculae ce-şi propune pentru 2008?
- Să fiu sănătos în primul rînd. Şi apoi să-mi iasă jocul aşa cum vreau. Restul va veni de la sine.

- Euro?
- Mă gîndesc, cum să nu mă gîndesc? N-aş mai fi fotbalist dacă n-aş avea asta în cap. Mai ales că am jucat destul în echipa naţională. Ştiu că nu-i uşor, dar ce-i uşor pe lumea asta? Selecţionerul mi-a zis să joc meci de meci, să dau goluri şi apoi mai vedem. Ar fi cam patru locuri de atacanţi, nu? Mutu, Marica, Daniel Niculae şi ar mai fi unul. Poate îl prind eu.

- Se poate de la Inverness?
- De ce nu? Se joacă fotbal şi aici, să ştii! Nu mai zic de condiţie fizică. Pot să alerg cred şi la maraton la ce pregătire se face aici. Hai, la maraton poate nu, dar la 10.000 de metri fără probleme. Plus de asta, toate meciurile sînt încinse la maximum. Toţi vor să ne bată, în special la noi acasă, pentru că trebuie să stea în cantonament. În rest, nu se fac. Majoritatea echipelor sînt fie din zona Glasgow, fie din zona Edinburgh şi deplasările sînt scurte, se fac în ziua meciului. Iar acasă, vii cu 3 ore înainte. Inverness e la 3 ore şi ceva şi de Glasgow, şi de Edinburgh şi trebuie să vină toţi de seara. De-aia au boală pe noi. Dar e mai bine din punctul meu de vedere.

- Ce zici de grupa de la Euro?
- Ce poţi să mai zici? O să jucăm cu cele mai bune, dar asta nu-i rău. Putem fi surpriza, că noi mereu ne descurcăm cînd nu ne dă nimeni şanse.

- Şi dacă nu iese cu Euro?
- Mergem mai departe. Am 26 de ani, sînt departe de pensie.

- Cît mai ai contract cu Inverness?
- Pînă în 2009. Mi-au promis că, dacă la vară o să am o ofertă bună, vom discuta. Mi-au propus şi să prelungesc încă doi ani, să construiască echipa în jurul meu. Vom vedea.

- Ce ţi-ar plăcea?
- Undeva unde să pot arăta care mi-e valoarea. Pe unde am jucat, cel mai mult mi-a plăcut în Germania. Ca stil de fotbal mi se potriveşte, iar viaţa, în general, e incomparabil mai bună.

- Acasă, nu te tentează o revenire?
- Astă-vară am fost tentat. M-am gîndit să vin, am şi vorbit cu Cristi Borcea, dar apoi am înţeles că antrenorul de atunci nu m-a vrut şi am zis că n-are rost să-l încurc. La Dinamo vorbesc, pentru că am spus-o, în afară de Dinamo, în altă parte nu mai joc în România. N-ar fi corect din partea mea, nici faţă de Dinamo, nici faţă de celelalte echipe. Eu dacă spun că sînt "cîine" pînă la moarte nu mă schimb după 6 luni ca să mă pot duce la alţii. Am avut oferte şi de la Steaua, şi de la Rapid, şi de la Poli. Păi, ce să le spun eu suporterilor de la Steaua, că de fapt sînt stelist de mic? Sau celor de la Rapid? Nu pot să fac asta. Şi cred că sînt mai respectat aşa. Ce va fi mai încolo nu ştiu. Mi-ar plăcea să joc iar în Bundesliga. Germania cred că mi se potriveşte ca stil, plus că nivelul de viaţă de acolo e fantastic. Dar mai e timp pentru discuţii din-astea. Ce ştiu, deocamdată, e că trebuie să-mi văd de treabă aici, să încerc să fac lucrurile aşa cum trebuie. N-am fost niciodată un fotbalist prea norocos, nu mi-a picat nimic din cer, totul a fost cu muncă.

La doi paşi de monstru
Inverness e inclus în toate circuitele turistice ale Scoţiei. Castele încărcate de istorie, unde s-au consumat bătălii importante împotriva englezilor, distileriile Chivas, unde poţi vedea cu ochii tăi cum se produce celebrul whisky, şi lacul Loch Ness ar fi cîteva din punctele de atracţie. Dintre toate, cel mai mare număr de turişti îl aduce lacul, cu al său celebru " Nessie", monstrul pe care nimeni nu l-a văzut, dar a cărui legendă continuă să-i bîntuie pe cei de aici.

Lacul e imens, se spune că în el ar intra fără probleme de trei ori populaţia globului, iar peisajul e superb. Munţii au mai mereu crestele învăluite în nori, ceea ce creează o senzaţie stranie, o sălbăticie încă neatinsă de mîna omului. Păşunile sînt mereu verzi, o mană cerească pentru oile, caii şi vacile ce pasc în linişte, fără nici cea mai mică urmă de stres.

Monstrul, "Nessie" adică, nu-i de găsit. Din 1933, de cînd proprietara unei pensiuni de pe malul lacului susţine că l-a văzut, au apărut cîteva poze, multe dintre ele cu veridicitate incertă, au fost realizate destule misiuni ştiinţifice, cu tehnologie din ce în ce mai sofisticată, cu acelaşi rezultat însă. Nimic. Legenda spune că, beneficiind de un ascuţit simţ comercial, doamna respectivă a găsit o bună oportunitate de a-şi revigora afacerea ce nu prea mai mergea inventînd povestea respectivă. Localnicii nu zic nici da, nici nu, pentru că misterul se vinde bine, dovadă numărul mare de autocare ce se îndreaptă spre Centrul Expoziţional Loch Ness. Au dispărut însă fotografii ce, acum vreo două decenii, populau malurile în speranţa că vor prinde un cadru cu Nessie, o provocare ispititoare de vreme ce s-a pus la bătaie un milion de lire sterline pentru cel ce va reuşi să aducă o poză credibilă cu Monstrul. Care monstru trebuie că ori n-a existat niciodată, ori a murit între timp din cauza lipsei de hrană, lacul nefiind chiar un paradis al peştilor, dimpotrivă.

Poveşti cu scoţieni
Despre scoţieni se spun multe. Că ar fi zgîrciţi, că ar avea umor, că ar fi mari amatori de băutură. Toate cele amintite se confirmă. Plus amănuntul că-i urăsc de moarte pe englezi. Scoţienii ştiu să muncească, atunci cînd e cazul, dar ştiu foarte bine să se şi distreze. O seară într-un tradiţional pub poate fi o experienţă de neuitat. Se bea, se bea mult, mult de tot, în special bere, dar şi whisky, doar sîntem în patria lui. Şi nu-i aşa ieftin, de vreme ce o bere costă peste 3 euro, iar un pahar de whisky poate ajunge şi la 7. Se leagă prietenii, oameni necunoscuţi pînă atunci se cinstesc unul pe altul pînă nu mai pot articula cuvintele bine, se ascultă muzică live, de la orchestra localului, care are un repertoriu divers, totul culminînd cu "Flower of Scotland", care e cîntat de toată lumea într-o atmosferă de stadion. Poate aşa se explică de ce pe stadioanele de acolo se cîntă aşa de frumos. Oamenii se antrenează seară de seară în pub-uri.