Articol de Alex Nicodim (foto), Roxana Fleşeru, Mirela Neag - Publicat vineri, 03 decembrie 2010 00:00
Nu e o poveste despre speranţă împlinită printr-un miracol medical. Nu e nici o poveste despre resemnare. E o poveste, pur şi simplu, despre viaţă adevărată. Viaţa Andreei Chelaru, gimnasta care în 1999 a căzut în cap la o aterizare după o săritură Tsukahara. Şi a rămas paralizată. În 2008 a mers în China, pentru o operaţie salvatoare cu celule stem. La doi ani distanţă, iluziile de a-şi mişca degetele i s-au risipit, dar a rămas voinţa de a trăi decent şi cu zîmbetul pe buze. Aceasta e povestea ei spusă de Roxana Fleşeru şi Andrei Nourescu.
Andreea Chelaru are 25 de ani şi 11 de cînd trăieşte într-un scaun cu rotile. Fosta gimnastă nu urăşte însă sportul care i-a adus necazul
Viaţa merge înainte pentru Andreea, care citeşte, se uită la filme, ştie engleza şi franceza şi adoră fotografia
Rareş aleargă pe o uliţă din Zărneşti. Aleargă cît poate de repede. Vrea să-l întreacă pe partenerul său de joacă, Radu. Doi pici haioşi, îmbrăcaţi colorat, cu multă energie de risipit.
Dar aceasta nu este povestea lui Rareş şi a lui Radu. Este povestea fetei care îi priveşte din căruciorul cu rotile, cea care-i supreveghează atent. Ea este Andreea Chelaru. Au trecut 11 ani, patru operaţii şi trei Olimpiade văzute la televizor de cînd ateriza direct pe spate pe salteaua de la sărituri. Avea 14 ani şi o mulţime de visuri. Îşi aduce aminte perfect acea zi. "11 ani sînt mulţi. A fost greu, dar în viaţă trebuie să treci peste toate", adaugă însă Andreea, cu o înţelepciune care eclipsează impulsul de a compătimi.
Francheţe franceză
Avea 14 ani cînd i s-a pus diagnosticul de traumatism medular la vertebrele C5-C6. "La început nici nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat. Eram mică şi credeam că o să mă fac bine", explică fata. Abia în 2002, i s-a spus în faţă, în Franţa, că n-o să mai poate merge niciodată. "Acolo oamenii îţi spun totul", completează şi mama Andreei. "În primii ani nu voiam să ies pe stradă în căruţ, mi-era ruşine", subliniază ea.
De cînd a aflat că n-o să mai poată merge, a auzit aceeaşi întrebare de mii de ori. "Urăşti gimnastica?" Dar ea nu e ranchiunoasă. Povesteşte şi acum cu lumină în ochii albaştri-cenuşii despre prima zi cînd a ajuns într-o sală de gimnastică. "La şapte ani ştiu că am luat o notă proastă la şcoală şi i-am zis mamei că o să mă duc la gimnastică pentru că nu vreau să mai aud de şcoală". Poate acea notă proastă i-a pecetluit destinul Andreei. "Gimnastica e un sport care te nimiceşte fizic", spune ea. E o afirmaţie contondentă ce vine într-o zi de toamnă însorită.
- Unde-i Rareş? întreabă Andreea. Rareş e fratele mai mic. Are cinci ani şi nu stă locului niciodată.
Acum s-a dus pe malul unei pîrîu. "Aşa eram şi eu. Nu stăteam nici o secundă. Acolo făceam eu baie, dar acum nu se mai poate. Oamenii aruncă gunoaie!".
- Erai energică?
- Foarte!!!
Acum are 25 de ani. Îşi petrece ziua în scaunul cu rotile sau în pat. Calvarul Andreei, aşa cum îi spune şi ea, a început atunci cînd a pus mîinile pe calul de la sărituri în sala de la Oneşti. A bătut energic, urma să execute o Tsukahara, dar s-a răzgîndit în aer. Trupul i s-a contorsionat ciudat şi a aterizat pe ceafă. A urmat o operaţie la Iaşi, apoi una la Bucureşti pentru a îndrepta ceva. Dar nu s-a întîmplat nimic.
Lanţ de probleme
În 2002, Andreei i-a fost scos un rinichi. Persoanele în scaun cu rotile fac des infecţii urinare. De aceea e nevoită să ia antibiotice în fiecare lună.
Apoi, în 2008, a mers la Beijing, la clinica Xishan, pentru a face o operaţie cu celule-stem. "Nu speram nimic, dar omul e dator să încerce! Lucrul pe care mi-l doream era să pot să-mi mişc degetele", mărturiseşte ea. La doi ani de la intervenţia care a durat şase ore, nimic nu s-a schimbat. Nu i s-au explicat prea multe despre procedură. A semnat însă nişte documente şi asta a fost tot.
Viaţa merge înainte. Andreea e un om normal. Cu zile proaste şi zile bune. A terminat liceul şi e în anul trei la facultatea de Management. Doar că nu-şi poate mişca mîinile şi picioarele.
- Bea suc?, o întreabă Andreea pe mama sa. E vorba despre Rareş, care se dă în leagănul din spatele blocului şi bea serios dintr-o sticlă cu lichid colorat. "A avut pneumonie şi de-abia şi-a revenit", spune Andreea. Deşi îl strigă pe Rareş, puştiul nu vrea să vină.
- Rareş, hai la Dea!
"Trebuie să-l mituiesc ca să vină la mine", adaugă ea. Îi place la Zărneşti, dar i-ar fi plăcut mai mult să poată locui în Franţa. În 2002, a stat acolo 8 luni. "Dacă mi-aş fi putut folosi mîinile aş fi putut rămîne, dar condiţia a fost să mă descurc singură. Acolo lumea te respectă, pe cînd aici, în România, nu e aşa", spune fata.
Mama, mereu mama
"Am fost în vară la mare şi atunci cînd intram în magazine, lumea se uita ciudat la noi, parcă venisem la cerşit. Abia dacă mă ajutau să întind scările pentru a o urca pe Andreea", completează mama. Cel mai mare sprijin al fetei. Şi ca şi cum nu era de ajuns, Adriana Chelaru a suferit un infarct în urmă cu ceva timp. "Îmi este greu, dar ce să fac?", spune ea, îndreptîndu-şi privirea spre cele două perechi de ochi albaştri-cenuşii.
Rareş scoate bicicleta din garaj şi începe să gonească. Una dintre plăcerile lui. Andreea stă la soare şi-l priveşte. "E bine cînd e frumos afară. Pot să stau şi eu la aer", spune ea. Urăşte frigul, deşi s-a născut la munte. În schimb, îi place să se uite la filme, îi plac franceza şi engleza, îi place să citească, dar marea sa pasiunea este fotografia. Ar vrea să fotografieze tot: şi peisaje, şi oameni. A făcut cîteva poze, dar e complicat pentru ea. E foarte greu să ţină aparatul şi apoi să declanşeze. "Pasiunea mea nu este posibilă, din păcate, sînt limitată", spune ea fără nici o umbră de tristeţe pe faţă.
În final, "Zîmbiţi, vă rog!". Asta încearcă să facă şi Andreea. De 11 ani.
Andreea Chelaru: "Nu mai sper nimic"
Transplantul de celule stem efectuat în China a fost ultima încercare în materie de operaţii pe care şi-a îngăduit-o Andreea
Acum doi ani, încercam să-i fac o poză Andreei în salonul din Beijing, în timp ce se chinuia să scrie cu două mâini. Am reuşit din a patra încercare, tremuratul mîinilor neputînd fi controlat în faţa unei fete care impresionează cu atitudinea ei de a-şi înfrunta soarta. Am redescoperit-o pe aceeaşi Andreea, la fel de optimistă şi senină. Am rugat-o să vorbească, după doi ani de la operaţie, despre cum s-a schimbat viaţa ei. "Cu nimic", răspunde franc şi discuţia curge apoi ca şi cum ar vorbi despre un film. Pînă spre final, cînd a trebuit să o întreb şi ceea ce n-aş fi vrut... Cum să întrebi o fată aflată în cărucior dacă s-a gîndit să se sinucidă?
- Andreea, nici o schimbare, de la acea operaţie?
- Nu, nimic...
- Medicii ce-au spus?
- Că este o operaţie reuşită... Că să am răbdare, să fac recuperare, să aştept...
- Şi aştepţi?
- Ce să aştept? Măduva nu se regenerează, sînt un om realist, ce Dumnezeu...
- Dar cînd ai plecat spre Beijing, ai sperat, Andreea...
- Da, dar nu mare lucru. Mă gîndeam totuşi ca la un miracol, că poate o să pot să-mi mişc măcar mîinile, să pot scrie...
- Regreţi operaţia?
- Nu, de ce? Nu regret nimic, nici gimnastica, nici operaţia... E viaţa mea, o trăiesc aşa.
- Nu poţi să scrii, nu-i aşa?
- Nuu, m-am mai chinuit, ţinînd pixul cu două mîini, dar e infernal de greu. Scriu la calculator, aveam un dispozitiv care mă ajuta mult, dar mi s-a rupt şi ăla.
- În Bucureşti mai vii?
- Am fost vara trecută, la refacere. Am stat la hotel trei săptămîni. Dar nu se mai putea. Nici nu am fost cazată la parter. Cu ce să cobor şi să urc? Mama e o mînă de om, închipuie-ţi cum era să mă care pe scări de cîteva ori pe zi, nu pot s-o chinui chiar aşa.
- Speri să mai poţi merge, Andreea?
- Ţi-am zis, nu! Sper să pot munci, să fac ceva, să-mi câştig o pîine, să nu mai fiu o povară. Contabilitate, orice, ceva ce se poate face de acasă, la calculator.
- Din ce trăieşti?
- Eu am o pensie de invalid de 290 de lei, iar mama are o pensie de 450 de lei. Vrei să ştii ce cheltuieli are un om în cărucior?
- Fratele tău are cinci ani, înţelege tragedia ta?
- M-a întrebat odată de ce nu alerg cu el... Şi din cînd în cînd mă mai întreabă cînd mă fac bine...
- Andreea, la Beijing ai fost colegă de salon cu antrenorul Toma Prădatu. El mi-a povestit atunci că a avut un moment cînd n-a rezistat şi a vrut să se sinucidă, şi-a tăiat venele. Tu ai simţit vreodată aşa ceva, că cedezi?
- Nuu, eu lupt şi mi-am asumat starea asta. Mama îmi dă forţa necesară, cînd o văd cît e de luptătoare. Şi fratele meu, Rareş, prin pofta lui de viaţă.
- L-ai lăsa pe Rareş să facă gimnastică de performanţă?
- Nu, orice alt sport, dar nu gimnastică artistică. Aerobică, da.
- Mai există vreo metodă care să-ţi dea speranţe?
- Există o operaţie care implică implantarea de cipuri, dar nu risc aşa ceva. Nu există miracole.
"Am ezitat în timpul unei sărituri şi am căzut în cap. Am simţit ceva, ca şi cum m-aş fi curentat, şi am rămas nemişcată, dar conştientă..."
Andreea Chelaru
"Antrenorul nu era lîngă ea. Nu poţi lăsa un copil de 14 ani să facă Tsukahara şi să te uiţi la el de la 20 de metri"
Adriana Chelaru, mama Andreei
)
)
)
)
)
)
)
)
