Articol de Roxana Fleşeru, Raed Krishan (foto) - Publicat miercuri, 01 septembrie 2010 00:00
Alexandru Dumitrescu şi Victor Mihalachi au sărbătorit la Ştefeşti cîştigarea celor două medalii de aur obţinute la Campionatele Mondiale de kaiac-canoe de acum zece zile
Cei doi canoişti şi-au adus aminte de prima zi în care au urcat în barcă, dar şi de toate sacrificiile pe care le-au făcut.
Din noiembrie 2009 Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu sînt în cantonament. Un an fără două luni de muncă neîntreruptă, de kilometri înghiţiţi, de sacrificii. Toate pentru recolta de medalii obţinute în acest sezon cu barca de canoe doi. Un aur european, două medalii de aceeaşi strălucire la Campionatele Mondiale la 500 şi 1000 de metri, plus cele de la Campionatele Universitare. Luni s-au întors în ţară şi ieri au început petrecerea.
Snopul de distincţii e aşezat la loc de cinste în casa lui Alexandru Dumitrescu din Ştefeşti. Exact în centrul camerei canoistului, pe masă. Pe pereţi stau ordonate celelalte medalii cucerite de Alexandru. Toate şnururile sînt înnodate şi cu fundă. Pe soba casei placate cu lemn stau trofeele. "Le-am păstrat pe toate, chiar şi numerele de concurs le am", spune Alexandru. Toate reprezintă mîndria unui băiat de 22 de ani, care în urmă cu zece ani pleca la Orşova la o selecţie, îndrumat de vărul său. "Erau aproape 300 de copii la selecţie, dintre care au mai rămas şaizeci-şaptezeci. Dădeam tot felul de probe şi aşa ne triau", îşi aminteşte el.
Nu ştiau să înoate
Cît despre ziua în care s-a apucat serios de treabă o ştie cu precizie: 1 septembrie 2000. După alte trei luni, Alexandru a urcat în barcă. "A fost haios. Prima oară începi într-o barcă de dublu pentru că e mai uşor cu echilibrul. Eu am urcat printre ultimii. Ceilalţi picau în apă după doi-trei metri, eu am reuşit să merg cam cincizeci-şaizeci", spune amuzat canoistul. Partea şi mai amuzantă este că el nu prea ştia să înoate, învăţase cîte ceva, dar în apă sărată.
Alături de el, ca şi în barcă, la sărbătorirea succesului e Victor Mihalachi. Pe canapeaua pe care Alex visa în copilărie stau doi campioni mondiali. Şi el îşi aduce aminte cu plăcere. Ţine minte cu exactitate data la care a început sportul care l-a făcut fericit: 13 octombrie 2000. Dar cu barca făcuse cunoştinţă mai devreme. Tătăl său a fost kaiacist.
"Eram prin clasa a patra. Întîi am învăţat să stau în barcă. N-am făcut baie încă din prima zi, ci abia în umătoarea", spune Victor. Mai apoi a mai avut de aşteptat pînă să urce din nou în barcă, pentru că a trebuit să înveţe să înoate. Relaxaţi după marele succes, chicotesc şi îi liniştesc pe spectatori: "Oricum aveam veste, deci nu era nici un pericol".
Adunare mare
În curtea casei din Ştefeşti,Prahova), ieri la prînz, pregătirile pentru petrecere erau în toi. După mii de kilometri, după mii de ore petrecute pe apă, cei doi au răgaz două zile să sărbătorească succesul care i-a lovit de foarte tineri într-un sport în care maturitatea aduce rezultate. La 21 şi 22 de ani cei doi au gustat serios din triumf. În curtea imensă rudele, vecinii încep să se adune pe bănci.
Mama lui Alex nu poate să stea departe de fiul său.
- Era un neastîmpărat. Toată ziua strigam după el. Venea de la şcoală îşi arunca ghiozdanul pe prispă şi apoi ia-l de unde nu-i. spune Elena Dumitrescu. Spusele ei sînt confirmate şi de Alex.
- Cuminte nu am fost!
Povestea mamei campionului mondial continuă. "Ne-a fost greu. Ca să-l ţinem a trebuit să vindem un petic de pămînt. În primele zile ne suna şi plîngea, ne spunea că mîncarea nu e bună", adăugă Elena Dumitrescu. Dar acum nu-i pare rău. Fiul său s-a întors acasă cu o recoltă de aur.
- Au fost şi momente grele. La un moment dat, nu mai avea chef de antrenamente. Se îndrăgostise...
- Nu mai povesti....vine replica lui Alexandru.
- Nu credeam că o să ajungă atît de departe!
De pe canapea vine însă replica:
- Aaa, deci n-ai avut încredere în mine! E o tachinare mamă-fiu, bazată pe medalii de aur. Elena îşi aminteşte cum l-a dus la Orşova, unde erau copii de la şcoli sportive, oameni cu bani. Şi ei doi din Ştefeşti, Prahova. Acum, cu casa plină de medalii şi de musafiri, Elena e cea mai mîndră mamă din comună, deşi spune că nu sînt cu nasul pe sus şi că sînt nişte oameni populari.
Pînă să adune mii de spectatori în tribune la cursurile de kaiac-canoe, Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu s-au bucurat de o petrecere românească în curtea din Ştefeşti. E momentul lor de glorie, după atîta muncă. "Şi cînd de gîndeşti că sînt atîtea ore de muncă, atîţia kilometri parcurşi şi totul pentru cîteva secunde", încheie Victor.
Răspunsuri duble
- Dacă ar fi să caracterizaţi sportul pe care-l practicaţi, care ar fi cuvintele pe care le-aţi folosi?
Victor Mihalachi: Foarte greu
Alexandru Dumitrescu: Trebuie să fii nebun să te apuci de sportul acesta. Dar dacă o faci cu drag şi eşti ambiţios, e foarte frumos.
- Ce v-a luat şi ce v-a dat sportul?
Victor Mihalachi: Mi-a furat copilăria, bineînţeles. Am început la nici 11 ani, apoi am mers la Liceul sportiv din Capitală, departe de părinţi N-am ştiut de joacă sau de altceva.
Alexandru Dumitrescu: Mi-a luat copilăria. Nu e uşor să fii plecat de acasă de la 13 ani. E greu pentru un copil să nu-şi vadă părinţii timp de opt luni pe an. În primele săptămîni vorbeam cu mama şi îi spuneam că vreau acasă. Iar ca beneficiu aş zice de satisfacţie sufletească, pentru că de altceva nu poate fi vorba.
- Locul preferat în care aţi concurat.
Mihalachi: Nu sînt foarte umblat prin lume, dar mi-a plăcut în Cehia, la Duisburg în Germania, şi la Szeged, în Ungaria, dar şi în Polonia e frumos. În Spania nu mi-a plăcut deloc. E păcat că noi n-avem o pistă de concurs decentă, s-ar putea amenaja ceva frumos la Piteşti.
Dumitrescu: La Duisburg în Germania.şi la Szeged, dar am auzit că şi la Zagreb ar fi o pistă foarte frumoasă
- Cursa perfectă
Dumitrescu: Cursa perfectă ţi-o fac şi adversarii. Sînt multe variabile pe lîngă adversari, vîntul, valurile
Mihalachi: Aversarii contează mult, dacă e bătaie mare e mai frumos, dacă cineva recuperează, există tot felul de variante de curse perfecte.
- Amintirea cea mai plăcută din acest an de la concursuri
Dumitrescu: Cursa de 500 de la Mondiale, a fost una spectaculoasă şi frumoasă.
Mihalachi: Cea de 500 de metri de la Mondiale, dar şi cea de la 1.000 de metri.
- De ce e mai multă nevoie în acest sport: de forţă sau de inteligenţă?
Mihalachi: Inteligenţă. Fizic, se antrenează toţi
Dumitrescu: Ai nevoie de un psihic foarte puternic, trebuie să ştii cînd să profiţi de scăpările adversarilor.
"În timpul liber ne ocupăm de lucruri normale, dansuri, fete"
Victor Mihalachi
"N-am mai fost la discotecă de cinci ani de zile. Cînd sînt liber prefer să-mi petrec timpul cu prietena"
Alexandru Dumitrescu
Se simte ca acasă
Victor Mihalachi s-a născut la Mîrnoie în Republica Moldova. De trei ani a venit în România, dar spune că e obişnuit să stea departe de familie. "E mult mai bine în România. Aici am tot, pe cînd acolo nu aş avea nimic. Nu aveam nici un sprijin, nu primeam echipament, trebuia să fac totul pe banii părinţilor. Conducerea de acolo nu-şi dă interesul", spune Victor.
Momente grele
Atît Alexandru cît şi Victor au trecut prin momente grele, cînd au vrut să renunţe. Lui Victor i s-a întîmplat cînd avea 15 ani. Se certase cu antrenorul şi totul părea sumbru. A schimbat antrenorul şi nu i-a părut rău. Pe Alexandru l-a ţinut în acest sport ambiţia. "Am vrut să demonstrez că sînt printre cel mai bun", îşi aminteşte el.
Rolurile din barcă
Victor şi Alexandru s-au completează perfect în barcă. În urmă cu trei luni s-a format dublul de aur. Dar nu e aşa simplu. În timpul cursei nu vorbesc, ci doar se simt. "După atîţia ani de sport totul ţine de simţuri. Fiecare are rolul său. Alex trebuie să impună ritmul, să lase pe lung, eu trebuie să menţin barca pe culoar şi să ajut la menţinerea ritmului", spune Mihalachi.
Alexandru Dumitrescu şi Victor Mihalachi au sărbătorit la Ştefeşti cîştigarea celor două medalii de aur obţinute la Campionatele Mondiale de kaiac-canoe de acum zece zile
Cei doi canoişti şi-au adus aminte de prima zi în care au urcat în barcă, dar şi de toate sacrificiile pe care le-au făcut.
Din noiembrie 2009 Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu sînt în cantonament. Un an fără două luni de muncă neîntreruptă, de kilometri înghiţiţi, de sacrificii. Toate pentru recolta de medalii obţinute în acest sezon cu barca de canoe doi. Un aur european, două medalii de aceeaşi strălucire la Campionatele Mondiale la 500 şi 1000 de metri, plus cele de la Campionatele Universitare. Luni s-au întors în ţară şi ieri au început petrecerea.
Snopul de distincţii e aşezat la loc de cinste în casa lui Alexandru Dumitrescu din Ştefeşti. Exact în centrul camerei canoistului, pe masă. Pe pereţi stau ordonate celelalte medalii cucerite de Alexandru. Toate şnururile sînt înnodate şi cu fundă. Pe soba casei placate cu lemn stau trofeele. "Le-am păstrat pe toate, chiar şi numerele de concurs le am", spune Alexandru. Toate reprezintă mîndria unui băiat de 22 de ani, care în urmă cu zece ani pleca la Orşova la o selecţie, îndrumat de vărul său. "Erau aproape 300 de copii la selecţie, dintre care au mai rămas şaizeci-şaptezeci. Dădeam tot felul de probe şi aşa ne triau", îşi aminteşte el.
Nu ştiau să înoate
Cît despre ziua în care s-a apucat serios de treabă o ştie cu precizie: 1 septembrie 2000. După alte trei luni, Alexandru a urcat în barcă. "A fost haios. Prima oară începi într-o barcă de dublu pentru că e mai uşor cu echilibrul. Eu am urcat printre ultimii. Ceilalţi picau în apă după doi-trei metri, eu am reuşit să merg cam cincizeci-şaizeci", spune amuzat canoistul. Partea şi mai amuzantă este că el nu prea ştia să înoate, învăţase cîte ceva, dar în apă sărată.
Alături de el, ca şi în barcă, la sărbătorirea succesului e Victor Mihalachi. Pe canapeaua pe care Alex visa în copilărie stau doi campioni mondiali. Şi el îşi aduce aminte cu plăcere. Ţine minte cu exactitate data la care a început sportul care l-a făcut fericit: 13 octombrie 2000. Dar cu barca făcuse cunoştinţă mai devreme. Tătăl său a fost kaiacist.
"Eram prin clasa a patra. Întîi am învăţat să stau în barcă. N-am făcut baie încă din prima zi, ci abia în umătoarea", spune Victor. Mai apoi a mai avut de aşteptat pînă să urce din nou în barcă, pentru că a trebuit să înveţe să înoate. Relaxaţi după marele succes, chicotesc şi îi liniştesc pe spectatori: "Oricum aveam veste, deci nu era nici un pericol".
Adunare mare
În curtea casei din Ştefeşti,Prahova), ieri la prînz, pregătirile pentru petrecere erau în toi. După mii de kilometri, după mii de ore petrecute pe apă, cei doi au răgaz două zile să sărbătorească succesul care i-a lovit de foarte tineri într-un sport în care maturitatea aduce rezultate. La 21 şi 22 de ani cei doi au gustat serios din triumf. În curtea imensă rudele, vecinii încep să se adune pe bănci.
Mama lui Alex nu poate să stea departe de fiul său.
- Era un neastîmpărat. Toată ziua strigam după el. Venea de la şcoală îşi arunca ghiozdanul pe prispă şi apoi ia-l de unde nu-i. spune Elena Dumitrescu. Spusele ei sînt confirmate şi de Alex.
- Cuminte nu am fost!
Povestea mamei campionului mondial continuă. "Ne-a fost greu. Ca să-l ţinem a trebuit să vindem un petic de pămînt. În primele zile ne suna şi plîngea, ne spunea că mîncarea nu e bună", adăugă Elena Dumitrescu. Dar acum nu-i pare rău. Fiul său s-a întors acasă cu o recoltă de aur.
- Au fost şi momente grele. La un moment dat, nu mai avea chef de antrenamente. Se îndrăgostise...
- Nu mai povesti....vine replica lui Alexandru.
- Nu credeam că o să ajungă atît de departe!
De pe canapea vine însă replica:
- Aaa, deci n-ai avut încredere în mine! E o tachinare mamă-fiu, bazată pe medalii de aur. Elena îşi aminteşte cum l-a dus la Orşova, unde erau copii de la şcoli sportive, oameni cu bani. Şi ei doi din Ştefeşti, Prahova. Acum, cu casa plină de medalii şi de musafiri, Elena e cea mai mîndră mamă din comună, deşi spune că nu sînt cu nasul pe sus şi că sînt nişte oameni populari.
Pînă să adune mii de spectatori în tribune la cursurile de kaiac-canoe, Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu s-au bucurat de o petrecere românească în curtea din Ştefeşti. E momentul lor de glorie, după atîta muncă. "Şi cînd de gîndeşti că sînt atîtea ore de muncă, atîţia kilometri parcurşi şi totul pentru cîteva secunde", încheie Victor.
Răspunsuri duble
- Dacă ar fi să caracterizaţi sportul pe care-l practicaţi, care ar fi cuvintele pe care le-aţi folosi?
Victor Mihalachi: Foarte greu
Alexandru Dumitrescu: Trebuie să fii nebun să te apuci de sportul acesta. Dar dacă o faci cu drag şi eşti ambiţios, e foarte frumos.
- Ce v-a luat şi ce v-a dat sportul?
Victor Mihalachi: Mi-a furat copilăria, bineînţeles. Am început la nici 11 ani, apoi am mers la Liceul sportiv din Capitală, departe de părinţi N-am ştiut de joacă sau de altceva.
Alexandru Dumitrescu: Mi-a luat copilăria. Nu e uşor să fii plecat de acasă de la 13 ani. E greu pentru un copil să nu-şi vadă părinţii timp de opt luni pe an. În primele săptămîni vorbeam cu mama şi îi spuneam că vreau acasă. Iar ca beneficiu aş zice de satisfacţie sufletească, pentru că de altceva nu poate fi vorba.
- Locul preferat în care aţi concurat.
Mihalachi: Nu sînt foarte umblat prin lume, dar mi-a plăcut în Cehia, la Duisburg în Germania, şi la Szeged, în Ungaria, dar şi în Polonia e frumos. În Spania nu mi-a plăcut deloc. E păcat că noi n-avem o pistă de concurs decentă, s-ar putea amenaja ceva frumos la Piteşti.
Dumitrescu: La Duisburg în Germania.şi la Szeged, dar am auzit că şi la Zagreb ar fi o pistă foarte frumoasă
- Cursa perfectă
Dumitrescu: Cursa perfectă ţi-o fac şi adversarii. Sînt multe variabile pe lîngă adversari, vîntul, valurile
Mihalachi: Aversarii contează mult, dacă e bătaie mare e mai frumos, dacă cineva recuperează, există tot felul de variante de curse perfecte.
- Amintirea cea mai plăcută din acest an de la concursuri
Dumitrescu: Cursa de 500 de la Mondiale, a fost una spectaculoasă şi frumoasă.
Mihalachi: Cea de 500 de metri de la Mondiale, dar şi cea de la 1.000 de metri.
- De ce e mai multă nevoie în acest sport: de forţă sau de inteligenţă?
Mihalachi: Inteligenţă. Fizic, se antrenează toţi
Dumitrescu: Ai nevoie de un psihic foarte puternic, trebuie să ştii cînd să profiţi de scăpările adversarilor.
"În timpul liber ne ocupăm de lucruri normale, dansuri, fete"
Victor Mihalachi
"N-am mai fost la discotecă de cinci ani de zile. Cînd sînt liber prefer să-mi petrec timpul cu prietena"
Alexandru Dumitrescu
Se simte ca acasă
Victor Mihalachi s-a născut la Mîrnoie în Republica Moldova. De trei ani a venit în România, dar spune că e obişnuit să stea departe de familie. "E mult mai bine în România. Aici am tot, pe cînd acolo nu aş avea nimic. Nu aveam nici un sprijin, nu primeam echipament, trebuia să fac totul pe banii părinţilor. Conducerea de acolo nu-şi dă interesul", spune Victor.
Momente grele
Atît Alexandru cît şi Victor au trecut prin momente grele, cînd au vrut să renunţe. Lui Victor i s-a întîmplat cînd avea 15 ani. Se certase cu antrenorul şi totul părea sumbru. A schimbat antrenorul şi nu i-a părut rău. Pe Alexandru l-a ţinut în acest sport ambiţia. "Am vrut să demonstrez că sînt printre cel mai bun", îşi aminteşte el.
Rolurile din barcă
Victor şi Alexandru s-au completează perfect în barcă. În urmă cu trei luni s-a format dublul de aur. Dar nu e aşa simplu. În timpul cursei nu vorbesc, ci doar se simt. "După atîţia ani de sport totul ţine de simţuri. Fiecare are rolul său. Alex trebuie să impună ritmul, să lase pe lung, eu trebuie să menţin barca pe culoar şi să ajut la menţinerea ritmului", spune Mihalachi.
)
)
)
)
)
)
)
)
