VIDEO Regizorul Cătălin Mitulescu vorbeşte în exclusivitate despre actorii din fotbal şi dragostea la români: "Loverboy e o meserie extremă"

A filmat apocalipsa românească în "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii". E omul din spatele Ursului de Argint de la Berlin, cel care a produs şi scris "Eu cînd vreau să fluier, fluier". Cătălin Mitulescu a revenit între timp la meseria de bază, regia, şi s-a defilat, în primăvară, pe covorul roşu de la Cannes, cu " Loverboy", un film de dragoste ieşit din tipare.

VEZI MAI JOS FRAGMENTE VIDEO DIN INTERVIUL CU CĂTĂLIN MITULESCU!

Presa franceză l-a descris drept "o sălbatică poveste de iubire românească". Mitulescu vorbeşte despre un "Născuţi asasini", în varianta de pe malul Dunării. Din "Eu cînd vreau să fluier, fluier", a păstrat perechea de actori, multipremiaţi între timp, Ada Condeescu şi George Piştereanu. De data asta, îi veţi vedea într-o poveste inedită, inspirată din fapte reale.

- Cum e cu fotbalul? Ţii cu vreo echipă?
- Ţineam cu Rapidul. Mergeam cu tata pe stadion tot timpul. Da' după '90, nu ştiu, s-au amestecat cluburile prea tare, a venit Lucescu la Rapid, mie nu-mi plăcea Dinamo deloc. S-au amestecat aşa emoţiile şi... Nu ştiu ce să zic, e greu acum să mă ataşez de-o echipă.

- De "naţională"?
- De "naţională" da, urmăresc meciurile.

- Chiar şi pe cele cu Luxemburg?
- Bine, trăiesc şi eu cu amintirile alea puternice. De exemplu, cînd a fost România - Argentina, eu lucram, eram în Italia şi făceam piţe. A fost un supermeci şi eram singurul român de pe-acolo, nu era Italia plină de români, ştii? Erau mai mulţi albanezi şi toţi ţineau cu Argentina, normal. Şi făceau mişto de mine, pe la 2-0. Cînd am ajuns la 3-2, cred că e una dintre amintirile mele cele mai puternice.

- Dar meciul cu Suedia?
- Groaznic! În fotbal simţi aşa limitele naţiunii, simţi neputinţele tale, de fapt. Pentru că a fost un blocaj psihic la meciul ăla.

"Mourinho e un fel de Clint Eastwood"

- Avem sau nu mentalitatea de învingător?
- Sîntem o naţie înclinată mai mult aşa, spre contemplaţie. Şi asta uneori devine depresie. Şi e greu, e greu să-ţi aduni energia şi să fii învingător. Pînă la urmă, reuşeşti singur, reuşeşti tu, ca individ. Reuşeşti la un club mare, dar aşa, să reuşeşti ca echipa naţională e foarte greu.

- "Naţionala" are un stadion nou. Ar trebui să ajute?
- Nu, stadionul contează prea puţin. E un început. Sînt şi mall-uri. Dar asta nu schimbă atmosfera neapărat. În momentul cînd nu eşti pregătit psihic şi mergi într-un loc foarte modern, foarte sus ca atmosferă, devii destul de
nesigur pe tine.

- Şi cum s-ar putea schimba asta?
- Jucătorii să fie pregătiţi de mici, să fie formaţi într-o anumită rigoare, într-o anumită atmosferă. Şi să fie aşa, onoare. În fotbal e foarte important să fie onoare. Dacă nu-i onoare, se strică lucrurile, pur şi simplu. Dacă nu există onoare, fair-play, oameni care să fie repere. Fiecare Hagi a avut un antrenor care l-a crescut, chiar dacă nu un antrenor cunoscut.

- Ce jucători admiri?
- Toţi de acum sînt cam singuratici, îmi plac şi Chivu, şi Mutu, chiar dacă are o personalitate... Cred că într-o altă rigoare, într-o altă lume, Mutu era un adevărat lider al "naţionalei". De fapt, este, dar ar fi reuşit împreună cu
generaţia lui să facă ceva.

- Ai vreo "naţională" favorită? De acum sau din toate timpurile?
- Îmi place Spania. Îmi plăcea România, obiectiv vorbind. Îmi plăcea Argentina lui Maradona, Italia lui Dino Zoff, deşi avea ceva aşa, foarte calculat, meschin, dar era o echipă frumoasă. Uite, apropo de personalităţi, Mourinho e un exemplu bun. E singuratic, dar joacă şi un rol, e un fel de Clint Eastwood. E şi marketing, dar are şi o personalitate puternică. Nouă asta ne lipseşte.

"Becali joacă un rol"

- Despre Gigi Becali, ce părere ai?
- Gigi Becali joacă un rol. Ştiu că şi el şi-a construit un fel de imperiu al lui şi aplică nişte reguli, nu multe, cîteva, dar pe care le aplică tot timpul. E un exemplu de succes, dar vezi că nu reuşeşte să creeze, deşi Steaua e clubul de la noi cu cea mai importantă istorie. S-ar putea construi pe această istorie ceva adevărat. Dar în stilul lui, Gigi Becali nu reuşeşte. Nu ştiu dacă a învăţat din greşeli. Stilul văd că nu şi-l schimbă. Poate nici nu simte nevoia.

- Mircea Lucescu?
- El e unul dintre cei care şi-au păstrat principiile şi e destul de auster, asta l-a protejat cumva, dar n-a reuşit să rămînă aici, să se împlinească aici. La fel ca şi alţi români care au izbutit să aibă o carieră singuri, să se simtă
bine profesional în altă parte, nu în România.

"La Cannes, cîştigăm în stilul lui Lucescu"

- Fotbalul e un fel de Românie în miniatură?
- În fotbal, lucrurile astea sînt mai vizibile. În ultimii doi-trei ani, mă gîndeam la ce se întîmplă în cinematografia română vizavi de fotbal. Era un soi de frustrare. Adică, noi mergeam la Cannes, care-i un fel de Champions League, şi nu era vreo reacţie importantă. În aceeaşi perioadă, echipele noastre, din păcate, se chinuiau să se califice în primăvară şi totuşi era un interes mult mai mare pentru fotbal. Ceea ce e firesc. Tot îmi ziceam, Cannes-ul e un fel de Champions League, dar sigur că nu există termen de comparaţie.

- Unde e diferenţa?
- E diferit la Cannes, uneori poţi să joci şi mai ciudat, să nu dai foarte multe goluri, să cîştigi cum cîştiga România lui Lucescu, un gol în ultimul minut, cam aşa am cîştigat noi la Cannes.

- Minimalist?
- Minimalist, da, nu am fost prea spectaculoşi. Şi din cauza asta publicul a fost dezamăgit în general de filmele româneşti.

"Am spus poveştile care ne dureau"

- Cu "Loverboy" ţi-ai propus să faci un film-spectacol.
- Toţi tindem spre asta. La început, dai tot ce poţi, tot ce ai în tine, cum am fost şi noi, în primele filme, am spus poveştile care ne dureau, lucrurile puternice pentru noi. Acum mă gîndesc la public. Nu la spectacol neapărat, dar la genul de film care-mi place mie.

- Ce fel de film?
- Am crescut mergînd pe bulevard la cinema. Mă simt împlinit profesional cînd fac un film deschis, pentru spectatori. Dar asta înseamnă că trebuie să înveţi, să te dezvolţi tu profesional, ca artist, ştii? Să creşti. Sînt lucruri pe care le-nveţi numai făcînd filme. Sîntem fiecare la al doilea, maxim la al treilea film. Cam de la al patrulea, se vede măiestria.

- Ce face un regizor român cînd nu face film?
- Eu am o casă de producţie, în felul ăsta pot să am perioade în care doar scriu , în care doar produc.

"Luaţi-vă televizoare mici!"

- Ai spus undeva că la noi e un zgomot general, în care nu se discută despre temele importante.
- România e ca o piaţă în care toţi vorbesc mult şi în care dacă vrei să te faci auzit trebuie să spui ceva tare, să atragi atenţia. Gigi Becali s-a adaptat, a vrut să fie în frunte şi a văzut că asta merge. Să vorbeşti tare.

- Care-s temele importante?
- Apar abia cînd oamenii se relaxează, se întorc la ei înşişi, încep să se însenineze puţin şi se gîndesc la lucruri importante. Sînt zile în care ieşi din casă şi nici nu te uiţi dacă-i soare. Tot timpul stăm aşa, sub o presiune. Televizorul are un rol aici.

- Ce fel de rol?
- Televizorul îţi creează starea asta de febrilitate, ştirile astea strigate. O ştire îngrozitoare despre... Îţi produc o stare de angoasă. În Franţa, cei cu care lucrez au toţi televizoare mici acasă. Cînd vezi totul la un televizor mai mic, lucrurile se relativizează. Noi trebuie să ne cîştigăm distanţa asta faţă de TV, chiar şi faţă de presă. Să rămîi tu singur şi să analizezi lucrurile.

- Scăpăm de zgomot?
- Zgomotul ăsta e un fenomen fizic, l-am studiat la geologie. Trăim într-o curbă în care e foarte mult zgomot, dar la un moment dat se va consuma tipul ăsta de energie febrilă, sper, şi lucrurile se vor aşeza într-un fel. Mai întîi trebuie să se aşeze pentru fiecare în parte, apoi pentru toţi.

- Dar zgomotul din fotbal?
- La fel, trebuie să existe răbdare. Lucrurile au nevoie de timpul lor.

- De ce n-au oamenii de fotbal răbdare?
- Pentru că n-au ţinte cu adevărat înalte. Dacă ar avea, ar şti că trebuie să meargă mai încet, mai lent, ca să ajungă sus, acolo. Dacă vrei pe Everest şi-o iei la fugă, n-o să ajungi niciodată.

"Oamenii aveau răbdare să vadă mai mult"

- Cum ţi se pare Rapidul lui Copos?
- La el, parcă e o afacere, nu fotbal, din afacerea asta nu trebuie neapărat să cîştigi. Are un buget, mai cumpără un jucător, mai vinde altul, nu vrea să iasă neapărat în evidenţă. E, aşa, un soi de contabil. Ce legătură are asta cu sportul, în care trebuie să-ţi asumi riscuri, să-ţi faci un plan, să ai idei, să ai imaginaţie. Să ţii o echipă chiar dacă nu merge. Ca în "Monneyball", un film despre o echipă care jumătate de campionat pierde. La noi, e mai important să cîştigăm acum, pe loc.

- Are vreo legătură modul cum au făcut avere cu stilul lor din fotbal?
- Sigur că da, au reuşit repede să facă avere. Se gîndesc că în fotbal merge la fel. E foarte important să apară la TV, e importantă pentru ei adrenalina asta pe care ţi-o dau 20 de jurnalişti care umblă cu microfoanele după tine, te urmăresc cum îţi petreci Revelionul. E mai important decît să ai o echipă cu care să pierzi zece meciuri, apoi să cîştigi Champions League. Ar însemna o anumită rigoare, să stai acasă, să nu vorbeşti cu presa, să te gîndeşti, să te plimbi, să vorbeşti cu antrenorul, să iei cina cu el, să crezi în el. La fel cu jucătorii. Nu tot timpul ieşi în piaţă, vorbeşti.

- Într-un interviu mai vechi, declarai că erau altfel privirile înainte de '89. Ce s-a schimbat?
- Acum sînt dezorientaţi oamenii. Privesc în gol sau nu vor să se uite la ceilalţi. Sînt destul de cenuşii, închişi. Înainte, sigur că n-o duceau bine, dar aveau o privire mai lungă, mai atentă, nu ştiu cum să spun. Aveau răbdare să vadă mai mult, să aştepte, să se gîndească. Erau o lume în care oamenii aveau o anumită stabilitate şi puteau să fie mai limpezi, deşi stabilitatea în care trăiau era groaznică. Ideea ar fi să ne cîştigăm din nou limpezimea, fiind liberi. Luînd decizii, cum e asta: să ai un televizor mai mic. Prima dată nu le-nţelegi, după aia vezi că viaţa ta se schimbă, îţi reuşesc lucrurile mai uşor, eşti mai liniştit, mai bine.

"Un termen tehnic, din poliţie"

- La scenariul pentru "Loverboy" ai lucrat doi ani şi ceva.
- Ultima variantă de poveste am scris-o repede. Am scris de mult ori povestea iniţială, în care personajul principal era un puşti, tot de 18 ani, care trăise fără părinţi, un singuratic. Şi se îndrăgosteşte de o dansatoare prostituată, mai în vîrstă ca el. Descoperă că poate să fie cu cineva. Ce mă interesa pe mine era ce se întîmplă cu el, cînd se confruntă cu sentimentul ăsta, deşi nu ştie ce înseamnă dragoste, ce înseamnă familie. Ce se întîmplă cînd se apropie de un om mai mult. Pînă la urmă, documentîndu-mă, am ajuns la ceea ce se cheamă "loverboy".

- Şi ce înseamnă "loverboy"?
- E un termen tehnic, pe care-l foloseşte poliţia. E cea mai nouă metodă de racolare a fetelor. Acum nu mai merge cu bătăi, cu minciuni, că toată lumea ştie. Fata se îndrăgosteşte şi lucrează pentru el, împreună strîng nişte bani, uneori chiar se căsătoresc, ea fiind prostituată. E un fenomen în care se vede lumea în care trăim.

"Loverboy-ul e un dependent de putere"

- În ce sens se vede lumea noastră în film?
- Filmul îţi arată cum ajungi să faci un compromis puternic, cum poţi să te salvezi, după ce-ai făcut un compromis de genul ăsta. Ce înseamnă să trăieşti dependent de adrenalina asta. Pentru că loverboy-ul e dependent de puterea lui, el simte că are puterea să rămînă cu fata aia tot timpul sau s-o dea. Asta-i dă o încredere în sine. Poate oricînd să plece, să rămînă, să se ducă cu alta.

- Orice bărbat poate fi un loverboy?
- Loverboy nu poate să fie oricine şi nu poate să fie oricît. Cei mai mulţi se opresc la 4-5 fete. La un moment dat, te costă şi pe tine, te consumă. Femeile astea se întorc cumva la el şi nu poate să mai care balastul. Ori devine "peşte" şi are grijă de ele. Sau, dacă nu, se lasă. E ca un sport extrem, în care tot timpul vînezi pe cineva şi eşti vînat. E foarte intens, ca o cursă.

- Trebuie să arate bine un loverboy?
- Nu neapărat. Trebuie să poţi să faci o femeie să se îndrăgostească de tine. Pe George Piştereanu nu l-am vrut foarte masculin, am vrut să fie cineva care să ilustreze un mod de viaţă, un mod periculos, azi aici, mîine departe. Modul ăsta de viaţă reprezintă magnetul lui. O fată, sigur, se îndrăgosteşte de un băiat, dar, de fapt, se îndrăgosteşte de femeia din ea, care vrea să rişte. Simte că vrea să trăiască aşa, periculos, şi loverboy-ul se străduieşte să-i creeze amintiri. Unii le duc chiar la muzee, cînd e fata mai tristă.

"Pe unii i-a şocat, alţii l-au înţeles"

- Ce reacţii a avut filmul dinspre public, afară şi aici?
- Reacţii foarte puternice şi diferite, peste tot. Pentru unii era un şoc. Refuzau să creadă că e posibil fenomenul "loverboy", că într-adevăr, în lumea reală, adolescenţii trăiesc o poveste de dragoste şi fata se prostituează. Cine înţelege dincolo de şoc apreciază că filmul se apropie de situaţia asta cu o anumită sinceritate faţă de fapte.

- Ai spus că un loverboy trebuie să se implice în relaţie, altfel nu funcţionează aranjamentul. Ce înseamnă să se implice?
- Nu ştiu. Unii zic că se implică, alţii că nu. Un loverboy, cum l-am gîndit eu, undeva, în adîncul lui, e foarte vulnerabil. Are o rană, o durere, ceva i s-a întîmplat în viaţă şi se protejează. Eu aş vrea ca spectatorul s-o descopere singur. Poate a fost un copil părăsit de mamă şi, mai tîrziu, cînd simte ceva, simte şi dorinţa de a se opri, de a se înstrăina. E pe cont propriu, face meseria asta, de loverboy, o meserie extremă, în care-şi pune emoţiile pe masă. Cînd ajungi să stai cu cineva, cu o fată, e imposibil să nu simţi ceva pentru ea. Te implici.

"Românii sînt macho sentimentali"

- Filmul are mai multe scene de dragoste. Sau de sex?
- Mai multe de dragoste şi una de sex. Am vrut să arăt povestea aşa cum e, fără să ascund lucrurile. Fără să le înfloresc, fără să le adaug dramatism. Nu ştiu cum o să li se pară unora, că sînt prea dure, că e porno sau nu, aşa am văzut eu povestea celor doi. Scopul e ca la sfîrşit să rămîi cu personajele, chiar dacă le refuzi.

- Cum e dragostea la români? Are vreun specific?
- Ei, de unde să ştiu eu cum e dragostea la români? Pot să spun despre bărbaţi. Mă gîndesc că, fiind popor latin şi aflîndu-ne aproape de lumea slavă, asta generează la bărbaţii români un comportament destul de amestecat, aşa. Adică, nu sîntem nici macho, care-şi asumă riscuri, nu aşteaptă foarte mult de la femei, nu sîntem nici foarte sentimentali, să visăm, să vrem să ne facem culcuş cu femeia, ca ruşii.|

- Despre fotbalişti ce crezi? Au potenţial de loverboys?
- Faţă de lumea în care trăiesc eu, sînt nişte băieţi foarte cuminţi. Au iubite, se căsătoresc, au copii. Sigur că sînt sportivi şi au nevoie de adrenalină.

- Sîntem în 2012. Cînd va fi sfîrşitul lumii? Ai făcut deja un film despre el!
- Poate fi oricînd, dar sfîrşitul lumii nu vine pentru toţi deodată. Dar n-are importanţă. Important e cum ne trăim viaţă pînă atunci.

"Contează cum se discută în fotbal, cine investeşte, ce pretenţii are, contează că nu există cuvînt, că oamenii mint, contează foarte mult lucrurile astea, cînd vrei să construieşti un spirit"

"Nu iei un antrenor de undeva, îl aduci pachet şi-l pui să scoată rezultate. Ca şi cum m-ar lua pe mine cineva şi m-ar pune să fac un film în America"

CV Cătălin Mitulescu
Data şi locul naşterii: 13 ianuarie 1972, Bucureşti
Ocupaţie: scenarist ( "Trafic"- 2004, "O zi bună de plajă" - 2007,
"Muzica în sînge" -2010, "Eu cînd vreau să fluier, fluier" - 2010, Ursul de Argint, Berlin) regizor ("Trafic", 2004 - Palme d'Or pentru scurtmetraj, la Cannes, "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii" - 2006, selecţia oficială Un Certain Regard, Cannes, premiu pentru debut la Valladolid şi Sundance, "Loverboy" -2011, selecţia oficială "Un Certain Regard", Cannes), producător ("Ryna" - 2005, "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii") - 2006, "Eu cînd vreau să fluier, fluier" -2010). "Loverboy e o meserie extremă"