Articol de GSP - Publicat sambata, 24 aprilie 2010 00:00
Durere, cedare, ambiţie şi muncă. Acesta este traseul parcurs de atacantul Stelei din momentul în care tatăl său a încetat din viaţă, cînd Stancu nu împlinise 14 ani
Fotbalul are uneori capacitatea de a aşeza lucrurile peste dramele vieţii. Crescut într-o familie săracă, Stancu nu a avut copilărie. Dar a avut în schimb o ambiţie aparte. Iar cînd tragedia a fost la un pas să învingă în disputa cu puştiul de nici 14 ani, au intervenit cei cărora el le este şi azi recunoscător Dobrin şi Stancu au doi numitori comuni. Sau unul, dacă excludem oraşul Piteşti. Este vorba de familia Ianovschi. Leonte l-a descoperit pe regretatul “Gîscan”, iar Mihăiţă, a treia generaţie Ianovschi, l-a “inventat” pe “Motan”.
Copil retras şi timid
Povestea fotbalistului Bogdan Stancu începe spre sfîrşitul lui 1998, cînd, la o selecţie organizată de Centrul de Copii Leonte Ianovschi, copilul de 11 ani a fost acceptat. Dificultăţile financiare ale puştiului i-au impresionat pe Adrian Neaga şi Dani Coman, mai mari cu doar cîţiva ani decît Stancu. Cei doi piteşteni l-au sprijinit cît au putut, ba i-au cumpărat şi ghete, şi echipament de joc.
La primele antrenamente, atacantul de azi părea a nu se integra în colectiv. Era timid, stătea retras, vorbea monosilabic, iar comunicarea cu el era anevoioasă. După o vreme, cu ajutorul lui Ianovschi, situatia s-a remediat. La numai trei ani distanţă, viaţa l-a încercat pe Bogdan Stancu. Poate prea dur pentru un copil care nici nu avea vîrsta de buletin. Mama sa lucra pe atunci la fabrica de cauciuc, iar tatăl era internat în spital, bolnav de inimă.
“Mă duc. Ai grijă de băiatul meu!”
Drumul micului fotbalist către casă trecea invariabil prin spital. “Tati, o să te faci bine. Să ştii că mîine am meci, îţi voi arăta poze. Abia aştept să vii iar să mă vezi”, îi spunea copilul părintelui. “Da, Bogdan. Voi veni!”, răspundea tatăl. Iar ochii mamei se umezeau. După cîteva săptămîni, starea lui Stancu senior s-a înrăutăţit. Doctorii îi dădeau puţine şanse. Într-una din zile, l-a chemat pe Mihăiţă Ianovschi şi i-a spus: “Ştiu că nu mai am mult. Am o rugăminte la tine. Să ai grijă de Bogdan, mi-aş dori să iasă un fotbalist mare din el! Maică-sa va rămîne singură, iar el îi va fi unicul sprijin”.
Povesteşte Mihăiţă Ianovschi: “Cînd l-am auzit, abia mi-am stăpînit lacrimile. Am plecat bulversat, iar după nici o săptămînă, domnul Stancu s-a stins din viaţă”. Şocul pierderii tatălui a fost mare pentru „Motan”. Continuă primul său antrenor: “M-am temut că va avea o cădere psihică. I-am dat liber cîteva zile de la antrenament, dar apoi nu a mai venit. L-am căutat prin tot Piteştiul şi l-am adus mai mult cu forţa pe teren. Ulterior, mi-a zis aşa: <Dacă nu veneaţi atunci după mine, nu mă mai întorceam. Nu îmi mai trebuia fotbalul>”.
De atunci, Bogdan Stancu a progresat enorm. Cu muncă şi perseverenţă, în mai 2008 s-a transferat la Steaua. Mai mult, finalul sezonului 2009-2010 l-a găsit golgeter al roş-albaştrilor, alături de Kapetanos.
De ce “Motanul”?
Porecla i-a fost dată de Mihăiţă Ianovschi. Care a fost motivul? "La început era extrem de interiorizat şi de retras. Nu era deloc sociabil, nu scotea nici un sunet, ba era şi foarte sensibil. De asta l-am numit aşa”, a dezvăluit Ianovschi.
Preferinţele lui Stancu
În afara fotbalului, jucătorul de 22 de ani este pasionat de tenis, sport pe care îl practică atunci cînd are timp. Cînd deschide laptopul şi vrea să se destindă, joacă FIFA 2010. “Între FIFA şi Manager, prefer prima variantă”, spune Stancu.
)
)
)
)
)
)
)
