Articol de GSP - Publicat joi, 24 iunie 2010 00:00
Ieri după-amiază am trăit în premieră acest Mondial ca un suporter. Se strînseră multe. Pariasem pe Olanda şi pe Anglia încă dinaintea startului. Cu prima n-am avut probleme, dar cealaltă se simţea rău. Apoi mă săturasem de sunetul cretin care ucide vuietul fotbalului. Şi, în fine, nu puteam să uit de unde începuse declinul fotbalului românesc. Albionul, ajutat, ca-n al doilea mare "meci" mondial, de debarcarea americanilor, mi-a făcut ieri 3 bucurii.
Dictatura competenţei
Şi la acest Mondial am confirmarea că fotbalistul e o specie extrem de periculoasă. Cînd lucrurile merg bine, e numai zîmbet. Cînd rezultatul nu apare, încearcă să-şi găsească alibiuri peste tot. Antrenorul, suporterii, presa, preparatorul fizic, magazinerul, cizmarul, toţi sînt vinovaţi, mai puţin ei. Suita scandalurilor în mai toate vestiarele triste din Africa de Sud confirmă că atunci cînd simt sînge muşcă din dresor. Ultimii răzvrătiţi au fost englezii, cu John Terry în frunte. Capello nu-i însă McLaren. E un Ferrari dur, care nu admite să-i conteste cineva autoritatea. Spre deosebire de Mourinho, care e extrem de apropiat de jucători, italianul e un dictator. Dar unul care apără principiile de bază ale meseriei, graţie cărora a cîştigat Liga Campionilor, Supercupa Europei, Cupa şi campionatul cu Milan, tituluri cu Roma şi Real Madrid.
Ieri a schimbat echipa, însă aşa cum a crezut el de cuviinţă. Nu l-a pedepsit pe Terry, dar l-a făcut să pună capul în bocancul adversarului. Heskey n-a fost schimbat cu Joe Cole, ci cu Defoe, iar Lennon cu Milner. Ultimul a centrat, Jermain a marcat golul izbăvirii. Iar Don Fabio merge mai departe ţinînd într-o mînă biciul şi-n cealaltă nu zăhărelul, ci manualul de principii de la care nu se abate niciodată. Iar Anglia lui, trecînd un asemenea hop, trebuie să înceapă să ruleze ca-n preliminarii. Adică devastator.
Vuvuzela înfrîntă
Englezii meritau să meargă mai departe şi pentru că "God Save the Queen" a fost singurul mod de a acoperi tîmpenia aceea de trompetă. Cînd îi auzi cîntînd pe fani, cînd îi asculţi pe Upson, Milner, Lampard, Terry sau James nefalsînd vreo notă a imnului îţi aminteşti de Coverdale sau de Freddy Mercury şi le mulţumeşti încă o dată că Deep Purple, Whitesnake şi Queen n-au compus nimic la vuvuzelă.
Ustură, nu?
Strigătul de bucurie cel mai puternic a sosit în ultima secundă a vieţuirii slovenilor la acest turneu final. Americanul Donovan i-a făcut să simtă ce am trăit noi în două seri de noiembrie cînd Osterc marca dorind să centreze, cînd Rudonja înscria singurul gol din carieră şi cînd Gică Hagi rămăsese, nedrept, singur cu carnetele de legitimare la uşa vestiarului.
Ieri după-amiază am trăit în premieră acest Mondial ca un suporter. Se strînseră multe. Pariasem pe Olanda şi pe Anglia încă dinaintea startului. Cu prima n-am avut probleme, dar cealaltă se simţea rău. Apoi mă săturasem de sunetul cretin care ucide vuietul fotbalului. Şi, în fine, nu puteam să uit de unde începuse declinul fotbalului românesc. Albionul, ajutat, ca-n al doilea mare "meci" mondial, de debarcarea americanilor, mi-a făcut ieri 3 bucurii.
Dictatura competenţei
Şi la acest Mondial am confirmarea că fotbalistul e o specie extrem de periculoasă. Cînd lucrurile merg bine, e numai zîmbet. Cînd rezultatul nu apare, încearcă să-şi găsească alibiuri peste tot. Antrenorul, suporterii, presa, preparatorul fizic, magazinerul, cizmarul, toţi sînt vinovaţi, mai puţin ei. Suita scandalurilor în mai toate vestiarele triste din Africa de Sud confirmă că atunci cînd simt sînge muşcă din dresor. Ultimii răzvrătiţi au fost englezii, cu John Terry în frunte. Capello nu-i însă McLaren. E un Ferrari dur, care nu admite să-i conteste cineva autoritatea. Spre deosebire de Mourinho, care e extrem de apropiat de jucători, italianul e un dictator. Dar unul care apără principiile de bază ale meseriei, graţie cărora a cîştigat Liga Campionilor, Supercupa Europei, Cupa şi campionatul cu Milan, tituluri cu Roma şi Real Madrid.
Ieri a schimbat echipa, însă aşa cum a crezut el de cuviinţă. Nu l-a pedepsit pe Terry, dar l-a făcut să pună capul în bocancul adversarului. Heskey n-a fost schimbat cu Joe Cole, ci cu Defoe, iar Lennon cu Milner. Ultimul a centrat, Jermain a marcat golul izbăvirii. Iar Don Fabio merge mai departe ţinînd într-o mînă biciul şi-n cealaltă nu zăhărelul, ci manualul de principii de la care nu se abate niciodată. Iar Anglia lui, trecînd un asemenea hop, trebuie să înceapă să ruleze ca-n preliminarii. Adică devastator.
Vuvuzela înfrîntă
Englezii meritau să meargă mai departe şi pentru că "God Save the Queen" a fost singurul mod de a acoperi tîmpenia aceea de trompetă. Cînd îi auzi cîntînd pe fani, cînd îi asculţi pe Upson, Milner, Lampard, Terry sau James nefalsînd vreo notă a imnului îţi aminteşti de Coverdale sau de Freddy Mercury şi le mulţumeşti încă o dată că Deep Purple, Whitesnake şi Queen n-au compus nimic la vuvuzelă.
Ustură, nu?
Strigătul de bucurie cel mai puternic a sosit în ultima secundă a vieţuirii slovenilor la acest turneu final. Americanul Donovan i-a făcut să simtă ce am trăit noi în două seri de noiembrie cînd Osterc marca dorind să centreze, cînd Rudonja înscria singurul gol din carieră şi cînd Gică Hagi rămăsese, nedrept, singur cu carnetele de legitimare la uşa vestiarului.
)
)
)
)
)
)
)
