Articol de Cristian Geambașu - Publicat sambata, 12 noiembrie 2016 00:00
Lume multă, "să înceapă gălăgia", coregrafie cuminte, entuziasm temperat la imnuri, fumigene, apoi petarde.
Gazon aşa şi aşa, echipa la fel. Echipa naţională a României. De exemplu, România lui Dragoş Grigore de la Al Saillya, codaşă în Qatar. Ca să ştim cum stăm.
Click aici pentru VIDEO și FOTO!
Dom'le, chiar ne atacă!
Ca să ştim de ce Grosicki a trecut pe lângă dragul nostru Dragoş ca pe lângă o dună din deşert. Să înţelegem cum Grosicki a răsturnat o apărare întreagă dintr-o singură fentă. O acţiune frontală, nemiloasă, urmată de un şut care a trimis mingea sub bara transversală. Tătăruşanu curentat. Este minutul 11, polonezii conduc cu 1-0, iar românii par surprinşi. Par surprinşi că adversarii chiar atacă, adică fac exact ce au spus că au de gând să facă. Noi nu părem surprinşi că ai noştri nu fac nimic din ce promiseseră. Oricum nu promiseseră mare lucru. Ceva despre prudenţă şi organizarea jocului.
Ne doare mijlocul!
Teoretic, jucăm în sistemul 4-1-4-1, practic nu jucăm în niciun sistem. Echipa noastră nu are mijloc, asta ca să nu vorbim despre apărare. Sau are, dar nu funcţionează. De aici lipsa posesiei şi senzaţia că luăm mingea doar când se plictisesc ei. Şi nu prea se plictisesc. Răul începe de la Hoban, mijlocaşul defensiv, care aleargă pe călcâie, preia greu şi pasează şi mai greu. Poate că la Beersheva merge şi aşa, dar nu când dai de Krychowiak. Problema este că nici "creatorii", nici oamenii de viteză nu sunt în apele lor. Popa aleargă când pe dreapta, când pe stânga, Chipciu este izolat în bandă, Răzvan Marin arată ca la meciul cu Steaua, deci modest. Stanciu pare mic printre adversari, chiar este mic pe lângă Zielinski şi Linetty, dar nu neapărat din cauza staturii. E ceva legat de anvergura fotbalistică.
Lucruri simple, antrenor autohton
Totuşi, cea mai scumpă achiziţie a lui Anderlecht rămâne bruma noastră de speranţă. El poate pune mingea jos, el poate da o pasă bună. Polonezii ne demonstrează ce înseamnă să arăţi fotbal fără să fii nici Brazilia, nici Germania. Germania pe care au şi bătut-o acum 2 ani. Polonia antrenată de Adam Nawalka, tehnician de uz intern în patria lui Boniek, un fel de Gigi Mulţescu de la noi, desenează simplu, cu sobrietatea omului care ştie şi să stea în teren, şi să preia corect o minge, şi să o transmită coechipierului cel mai bine plasat. Asta înseamnă fotbalul, o înlănţuire de lucruri simple, condimentate cu gesturi care fac diferenţa de calitate. Tot lotul nostru valorează pe piaţa fotbalului mai puţin decât cele 75 de milioane reprezentate de Lewandowski. Poţi compensa asta doar cu voinţă?
Jucăm puţin şi aruncăm petarde multe
Să vedem acum, după pauză. Christoph Daum îi scoate pe Hoban şi pe Adi Popa şi îi trimite în teren pe Prepeliţă şi pe Andone. Stancu îi lasă locul atacantului de meserie, Andone, şi trece în flancul drept, acolo unde era Popa. Începem mai bine repriza a doua, şi după ocazia întâmplătoare a lui Chiricheş din minutul 32, acum apar acţiuni care vizează direct poarta lui Fabianski. Acţiuni, nu ocazii. Începem să jucăm ceva fotbal. Iar băieţii viteji din tribune simt că este şi momentul lor şi aruncă din nou petarde. Lovit sau asurzit de explozia unui astfel de obiect explozibil, Lewandowski se prăbuşeşte, cumva teatral, pe gazon. Liderul polonezilor exploatează la maximum momentul şi cealaltă slăbiciune a noastră, turbulenţa provocată de galeriile reunite sub stindardul violenţei.
O Lewă, două Lewe
Lewa revine în teren. Suferinţa (manevra?) vedetei lui Bayern ne-a tăiat elanul, atât cât era. Polonezii au aerul că sunt mulţumiţi de scor şi parcă ne-ar lăsa să jucăm, aiurea este că nici aşa nu putem ţine de minge. Andone nu se vede, Stancu nu are ce să speculeze. Impresia de final este şi aceea a începutului de meci, Grosicki a fost cel mai bun jucător al lor pe Arena Naţională. Lewandowski a fost el însuşi şi a dus scorul la 2-0 pentru Polonia dintr-o jumătate de ocazie. Apoi scoate un penalty la un duel cu Grigore, acesta nu prea îl faultează. Dar se premiază notorietatea, nu mediocritatea!
Altfel, nu doar de Grosicki şi de Lewandowski trebuia să ne fie frică, ci de limitele noastre. Şi de faptul că Daum încă nu simte echipa. Şi viceversa. Şi că neamţul uită să facă ultima schimbare. Ba o face după minutul 80! Îl scoate pe Stanciu şi îl trimite în teren pe Keşeru. Degeaba!
)
)
)
)
)
)
)
)
