Articol de GSP - Publicat miercuri, 27 iunie 2012 00:00 / Actualizat miercuri, 27 iunie 2012 09:02
Realitatea e că Spania nu e egal Barcelona şi că Ronaldo nu s-ar regăsi în "naţionala" lui Del Bosque.
Semifinală de campionat european. Două drumuri de urmat, gloria sau uitarea. Meci pe marginea prăpastiei. Totul e posibil, un unic detaliu poate face diferenţa, o singură greşeală poate dicta sentinţa, un simplu pas greşit poate aduce prăbuşirea. O semifinală de campionat european e un meci de şah. Partidă unică, calcule multe, dozarea efortului, căci sînt posibile 120 de minute, plus penaltyurile, care, cînd se ratează, se ratează tot din cauza oboselii, a lipsei de luciditate.
CITEŞTE ŞI: Analiză de Gabriel Berceanu » De ce poate pierde Spania meciul cu Portugalia
Spania- Portugalia pare un duel inegal. Deşi ultimul meci a fost un dezastru pentru Spania, 4-0 pentru Portugalia la Lisabona, e vorba totuşi de un "amical". Doar la noi "amicalele" sînt tratate altfel decît ceea ce reprezintă ele, de fapt, nişte partide de verificare, de experimentare. Un meci oficial e altceva, iar ultimul duel între cele două naţiuni iberice s-a încheiat în favoarea Spaniei, 1-0 la Mondialul african.
De ce Spania nu e Barcelona
Vorbind despre Spania, există un clişeu: Spania egal Barcelona. Mare, mare greşeală. Între jocul Spaniei de azi şi cel al Barcelonei există o uriaşă diferenţă. Cînd Barcelona marchează primul gol, imediat îl caută pe al doilea. Cînd Spania marchează primul gol, îngheaţă timpul. Nu e vorba de jucători, căci mulţi dintre ei se regăsesc şi într-o parte şi în alta, e vorba de concepţia celui de pe bancă.
Barcelona lui Guardiola a avut, în 4 ani, o medie de aproape 3 goluri pe meci. Spania lui Del Bosque e la jumătate, cîştigă în general la limită, dar primeşte foarte greu gol, în special în partidele eliminatorii. La Euro 2008 şi CM 2010, odată depăşită faza grupelor, Spania nu a mai încasat acest gol, graţie acestui nou concept, de care vom vorbi puţin mai jos.
Revenind, de ce Spania nu e egal Barcelona? Un motiv e cel de mai sus. Al doilea e dat de un nume: Messi. Luaţi-l pe Messi şi puneţi-l, în imaginaţie evident, în linia de 3 a Spaniei, de după Busquets, Xabi şi Xavi, de neatins pentru Del Bosque. Iniesta sau Silva, Torres sau Cesc plus Messi. Stilul de joc al argentinianului nu se regăseşte la Spania pentru că nu există în lotul campioanei en titre nici un fotbalist cu calităţile lui Messi, care să ia mingea şi să se ducă în dribling spre careul advers.
De ce Spania nu e Real Madrid
Modulul lui Del Bosque, deşi pe hîrtie pare un 4-3-3, e mai degrabă un 4-2-3-1, căci Xavi nu e chiar în aceeaşi linie cu cei doi închizători de meserie. Cam ca la Real Madrid, nu exact ca la Real, căci Xavi stă undeva între cele două linii, de unde şi jocul său ce pare mai puţin profund ca la Barcelona.
Spania nu are stilul direct al Realului, nu are contraatacul lui Mourinho, nu are profunzimea dată de Benzema. Şi nu-l are pe Ronaldo. Repetaţi experimentul de mai sus şi încercaţi să vă imaginaţi un implant al lui Cristiano în modulul Spaniei. Nici el nu se prea regăseşte, stilul său direct, în viteză, letal pe spaţii neavînd susţinere în ceea ce joacă Spania.
Spania a reinventat catenaccio
Şi atunci, ce e Spania? Spania egal posesie. Şi punct. Nu tiki-taka. Poate tic-tac, căci, da, Spania e ca un ceas, pasele sînt ca secundele, încă una bună, încă o secundă ce trece spre fluierul final. Într-un fel, Spania a reinventat catenaccio, un catenaccio cu mingea, cu posesie. Un fel de "pose-naccio", dacă permiteţi.
Nu puţini sînt cei ce asociază Spania cu Chelsea. Mare greşeală din nou. E o diferenţă uriaşă între a te baricada în zona propriului careu, aşteptînd mingi pe care să le respingi în faţă, şi a te apăra avînd mingea şi făcînd presing foarte sus.
Spania îşi eternizează parcă linia de pase, aşteptînd cu răbdare un moment de geniu de la Xavi, de la Iniesta, de la Silva, de la Cesc, chiar şi de la o pasă lungă marca Xabi Alonso. Şi aşteptînd, cu aceeaşi răbdare, ca adversarul să obosească, să se enerveze.
Vă sugerez încă un experiment! Căutaţi 4 prieteni şi mergeţi împreună pe un teren. Jucaţi ceea ce noi numim "măgăruşul". 4 contra unu. Veţi vedea că după maximum 5 minute, în care nu veţi putea lua mingea, veţi obosi groaznic şi veţi simţi nevoia să-i ardeţi una celui mai apropiat dintre amici. Ei bine, asta se întîmplă şi cu adversarii Spaniei.
Şi totuşi, Portugalia?
Portugalia pare condamnată. Şi totuşi, chiar n-are nici o şansă? Ar fi, din nou, o mare greşeală să spunem aşa ceva. Portugalia are un fotbalist ce reprezintă, el însuşi, o fază de joc. Cristiano. Cristiano Ronaldo reprezintă tranziţia ofensivă a Portugaliei. Pe ultimii 40 de metri, cu spaţiu în faţă, e imbatabil. Joacă, de regulă, pe unicul punct mai slab al Spaniei, zona lui Arbeloa. Pe care-l ştie perfect, îi cunoaşte limitele, îi înţelege carenţele.
În banda cealaltă e Nani. Un "fuoriclasse" şi el. Un pericol pentru un, încă, neexperimentat Jordi Alba. Alături de cei doi, undeva în spatele lor, Moutinho-Veloso-Meireles, o linie de 3 extrem de mobilă, tehnică în acelaşi timp, şi cu multe reuşite pe faza de recuperare. Plus Pepe, mai în spate, plus Coentrao, chiar plus Hugo Almeida, care cu stilul său fixează fundaşii adverşi, nelăsîndu-i să intre în alte combinaţii.
Portugalia e o sumă de individualităţi. Încă nu e o echipă şi asta e marea ei problemă. În special în faţa unui adversar cum e Spania.
Cristiano ca Maradona
Încă un lucru despre Ronaldo. Se spune că îşi cunoaşte perfect adversarii, dar asta e cu dus întors, căci şi adversarii îl cunosc bine pe el. Fie ei de la Barcelona sau de la Real. Contra Spaniei, Cristiano va fi, oarecum, în situaţia lui Maradona din 1990, la semifinala Italia-Argentina. Cu amendamentul că atunci s-a jucat la Napoli, ceea ce a dublat senzaţiile. După acea semifinală, Maradona n-a mai avut viaţă în Italia, nici măcar la Napoli n-a mai fost ca înainte.
Suporterii lui Real Madrid din toată Spania sînt în faţa celui mai greu meci din ultimii ani.
)
)
)
)
)
)
)
)
