)
Articol de Cătălin Striblea - Publicat marti, 12 septembrie 2023 10:05 / Actualizat marti, 12 septembrie 2023 10:05
Nu cred să fi văzut meci mai chinuitor în ultimii ani decât cel dintre România și Israel. Nu din cauză că am fi putut lua bătaie sau că ne-au egalat. Ci pentru că vreme de oră am trăit un sentiment de neputință.
Am trăit cu impresia că ai noștri nu stau bine în ghete, că alunecă mereu. Pe Nicușor Stanciu l-am văzut mereu în contratimp și bătând pasul pe loc ca într-o orezărie. Mingea mergea greu scremut între mijlocașii noștri.
Nu am văzut nicio lumină pe teren, nici măcar un dribling. Mi s-a părut că toată lumea din apărare era când prea târziu, când prea devreme. Și că nu există nicio soluție la toată treaba asta. Dar asta ați văzut și voi probabil.
Mă frământă, însă, de câteva zile un lucru mai complicat legat de fotbalul din România. De ce oare suntem incapabili și la nivel de club și - implicit - la nivel de Națională? Oare nu cumva pentru că nu ne duce capul mai mult și nici carte nu vrem să facem? Adică nu noi, ci suflarea fotbalistică. Să vedem câteva exemple.
Superliga și ligile inferioare abundă de antrenori școliți în Republica Moldova sau fără diplomă. Câte campionate știți în care se aduc antrenori paravan ca să acopere un băiat care știe el cum stă treaba? De câte ori nu v-ați lovit de constatarea că cutare sau cutare fotbalist nu a terminat liceul? Inclusiv un antrenor de națională.
Suntem, de fapt, și campionatul unde se militează activ să nu existe școală. Știți bine că un fost căpitan al Naționalei ne-a spus că poate antrena, pentru că nu a fost zugrav.
Altfel, ascultați declarațiile de la finalul meciurilor. Sunt portughezi veniți aici care vorbesc româna mai bine decât jucătorii noștri. Nu mai zic de ideile pe care le transmit. Uneori suntem la nivel de Gâgă, clasa a cincea.
Și de fiecare dată facem un apel ca cineva, de obicei statul, să facă ceva. Acest ceva este să se dea mai mulți bani publici, căci numai așa se poate construi în România. Pentru că, firesc, este mai ușor să te bați pe spate cu un primar sau ministru, decât să arăți un plan de afaceri unei corporații.
Dar cel mai mare semn de educație precară este devălmășia din pariuri. Suntem asaltați zilnic cu reclame, dar mai ales cu chipuri de fotbalisti, oficiali, antrenori, legende care ne spun câtă încredere trebuie să avem în pariuri. De fapt, acestea au devenit cel mai sigur loc comun în liga noastră și mai ales singurul țel palpabil: să iasă biletul și banii.
Evident, în circumstanțele astea, nimeni nu poate scrie un plan de marketing ca să convingă și alt public să vină la fotbal. Este o senzație de sărăcie generală, în care țelul cel mai mare pare să fie lovirea potului de câteva mii de euro pe lună și aceia cheltuiți pe mașini scumpe.
Mi-e teamă că toate astea indică un singur lucru: că industria fotbalului reprezintă cel mai bine procentul de analfabeți funcțional din populația noastră. Nu este vina lor, așa cum nu este nici a celor care au ajuns în situația asta. Este doar o realitate pe care doar un efort mult mai mare poate să o îndepărteze. Efort care ține de conducători de cluburi, federație și în multe situații de părinți.
Mi-e și teamă să mă gândesc la meciul cu Kosovo, mă amăgesc cu o calificare, dar tot mai aproape mă simt de sentimentul pe care l-am avut inițial la vederea grupei că nu putem fi mai sus de poziția a treia sau a patra. Tare aș vrea să fiu contrazis.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
