Unde pleci, Mirele?

Când selecționerul se supără așa pe țară, rămâi cu gura căscată și, după momentele de uluire, mai mai că îți vine să-l întrebi: cum adică să aducem pe cine vrem noi, Mirele? Și de ce te-ai supărat așa de tare pe noi?

Acum doi ani, când a fost instalat în locul lui Cosmin Contra, fostul selecționer se anunța Făt-Frumosul cu Moț-în-frunte al fotbalului românesc, personajul pozitiv capabil să recredibilizeze o națională obosită și ponosită. 

Rezultatele lui de la naționala U-21 făcuseră uitată experiența scurtă de la FCSB și anunțau o tranziție nemaipomenită spre echipa mare, cu tot cu jucătorii lui de la tineret. O tranziție, însă, fulgerătoare pentru că Rădoi a anunțat din timp că nu are planuri pe termen lung. 

În iulie 2020, spunea: „După expirarea actualului contract, vreau să preiau o echipă de club. Am anunțat conducerea FRF că ultima prezență va fi la Campionatul Mondial din 2022”. 

Chiar și așa, lipsa lui de șabloane și atitudinea deschisă față de media i-au adus imediat o imunitate de care doar Răzvan Lucescu mai avusese parte pe banca naționalei. Decorul era pregătit pentru demonstrația de antrenorat a tânărului Rădoi. Numai că, odată începută, reprezentația a căpătat în scurt timp accente aproape tragice, iar publicul din sală a început să strâmbe din nas.

Încăpățânat, selecționerul și-a continuat demonstrația. Meci după meci, cu unghiile roase tot mai aproape de carne, Rădoi a experimentat, a greșit, s-a purtat uneori ca un amator, a avut și momente de inspirație până când rezultatele au început să se așeze. 

Fără să-ți taie respirația, jocul naționalei dă impresia că se leagă din mici bucăți de idei, din jucători aleși de pe lista nu tocmai bogată de așteptare, din reglaje tactice impuse de nopțile grele de după înfrângerile care se legau acum câteva luni ca mărgele. 

Cumva, undeva, există sentimentul că Rădoi din octombrie 2021 e mai matur decât Rădoi din octombrie 2020, mult mai matur chiar și decât Rădoi de acum o lună, dar „mai matur” nu-l face neapărat și un antrenor matur. 

La 40 de ani, Rădoi e încă un adolescent cu un orgoliu imens cât un munte, așa cum remarcă și Cătălin Țepelin. După 1-0 cu Armenia, când preliminariile se apropie de momentul culminant, el ne spune că trebuie să ne găsim alt antrenor. 

Dar de ce, Mirele? De ce să lași lucrurile în drum? 

Mai bruscă decât această separare ar fi doar despărțirea lui Ladislau Boloni de națională, în 2001. Când munca lui tocmai începuse să producă rezultate, pragmaticul câștigător de Liga Campionilor a plecat pentru oferta de nerefuzat a lui Sporting Lisabona și ne-a lăsat în barajul cu Slovenia pe mâna neexperimentatului Gică Hagi. 

Dacă va pleca și va lăsa echipa calificată în baraj, Rădoi o va face doar pentru a ne arăta că nu-l merităm. Ar fi o dovadă de forță mentală, dar și o uriașă copilărie. Buricele degetelor, roase de stresul ultimilor doi ani, vor fi fost mutilate de pomană.

În plin proces de maturizare profesională, încă selecționerul Rădoi ar avea ceva de învățat din experiența unui manager pe care-l admiră. Numele lui este Alexander Chapman Ferguson, pe scurt Sir Alex Ferguson, un scoțian cu un orgoliu feroce. În 1989, după trei ani de mandat fără trofee la Manchester United, în peluza de pe Old Trafford a apărut bannerul „Trei ani de scuze și încă avem un căcat. La revedere, Fergie”. Cu echipa imediat deasupra zonei de retrogradare, Ferguson - în vârstă de 48 de ani - trecea prin ceea ce avea să numească mai târziu drept „cea mai întunecată perioadă a carierei mele”. 

Apoi, din bezna jocului prost și al înfrângerilor, a început să se închege o echipă. Deși probabil a gândit-o de multe ori, Ferguson nu a venit niciodată în față presei să spună: „Eu plec acum, aduceți pe cine vreți voi!”. Ce a urmat e cunoscut de orice om care s-a uitat un pic la fotbal. 

OK - veți spune - dar exemplul nu are absolut nicio legătură, pentru că Rădoi nu e Ferguson, naționala României nu e Manchester United și nu există nicio garanție că Rădoi ar avea rezultate de acum încolo. Total adevărat. 

Dar, respectând proporțiile, munca unui antrenor pasionat și ambițios e aceeași oriunde, iar orgoliul acționează întotdeauna ca un combustibil. Dozat și injectat în rezervorul care trebuie, poate face mult bine. Tras din rezervor cu furtunul și scuipat din gură direct peste pasiunea publicului, produce în cariera unui antrenor răni mai grave decât niște unghii roase până în carne.

Așa că, mai mult decât o face deja publicul și media, Rădoi își este dator să se așeze, acasă, și să se întrebe: „Unde pleci, băi Mirele?”