În Siberia!

Von Clausewitz ne-a făcut oroarea mai digerabilă atunci când a spus că „războiul e continuarea politicii prin alte mijloace”. Adică nu există război de dragul războiului, cum exista artă de dragul artei. Să le-o spună morţilor din Harkiv, Kiiv şi sutelor de mii de refugiaţi!

Mecanismul numit sport

Dar militarul teoretician prusac ştia perfect ce zice, nimeni nu porneşte un război doar pentru a distruge şi a omorî, ci pentru a obţine ceva ce n-a putut prin pace. În plus, în timpul lui, care a cuprins şi epoca lui Napoleon, războiul era ceva curent, pacea exista doar ca un loc de trecere, ca vestibul, nimeni nu locuia acolo. 

În vremurile noastre, lucrurile s-au mai schimbat. Omenirea a inventat câteva unelte care să frâneze apetitul de a soluţiona o problemă prin luarea gâtului oponentului. Poate părea pretenţios, dar nu mai puţin adevărat: sportul e unul dintre mecanismele evitării războaielor.

Războiul pentru imagine

Nu prin decrete de genul „pacea olimpică”, astea sunt poveşti pentru naivi, ci prin preluarea de către sport a luptei armate a unui stat pentru câştigarea unui război de imagine care poate fi la fel de important ca acela al şenilelor. 

În epoca înfruntării dintre capitalism şi comunism, ţările au investit enorm în obţinerea de performanţe sportive, inclusiv recurgând masiv la dopaj, ridicat la rang cosmic de cei din Est. Înfruntările URSS-SUA inflamau planeta, victoriile sau înfrângerile erau privite ca dezastre naţionale.

Înfruntarea supremă, boicotul

Crize peste crize, inclusiv cea a rachetelor nucleare, au venit şi au trecut fără să distrugă planeta care îşi deconta tensiunile în luptele dintre oameni îmbrăcaţi nu cu veste antiglonţ şi căşti de oţel, ci în maiou şi şort. Iar când nu se mai putea, boicoturile olimpice erau forma supremă de înfruntare. În acest fel, timp de zeci şi zeci de ani, sportul a fost continuarea războiului prin alte mijloace.

Continuarea cu alte mijloace

Acum, Rusia lui Putin a hotărât să întoarcă limbile ceasului şi datele calendarului. Mai întâi şi-a dopat sportivii ca în vremurile de "glorie" ale URSS. Pe atunci lupta cu dopajul era o glumă, cu toţii se îndopau până când femeile deveneau bărbaţi, iar bărbaţii, nişte monştri. 

Însă de la Lance Armstrong, prins şi „crucificat” de ai lui, lucrurile s-au schimbat. Probabil că lui Putin nu i-a venit să creadă când a văzut că batista a dispărut de pe ţambal. Nu a înţeles că lumea avansase un pic. Şi el avansase. Înapoi.

Rusia a evitat de puţin excluderea completă de la Jocurile Olimpice, dar n-a mai avut steag şi imn. Un afront. Putin a înţeles că drumul ăsta e închis. Sportul nu-l mai putea ajuta. A fost doar o treaptă. Acum, pentru el, războiul este continuarea sportului cu alte mijloace.

Afară din lumea arenelor

Un cofetar şi un actor comic au condus Ucraina în ultimele două mandate. Numai o democraţie poate naşte astfel de glume. Dictaturile promovează în schimb idioţi solemni, gata să te împuşte pentru un banc. O dictatură a ales să distrugă o democraţie pe cale militară. 

În acord cu felul în care a fost construit sportul, şi cu un ultim rest de umanitate, ţara agresoare nu mai are loc în niciun fel în lumea arenelor. Rusia a ales calea războiului, deci a negat calea sportului, prin consecinţă sportul trebuie să nege Rusia. Tot sportul ei şi toţi sportivii. Singurul mod al lor de a continua nu poate fi decât renunţarea la toate legăturile cu o ţară care s-a pus în afara sportului.

Game, set și meci

Orice altceva înseamnă negarea sportului, invadarea lui de către oroare. Orice rus, ştiindu-se că e rus, având cetăţenia rusă, concurând într-un sport va fi un act de înfiorătoare imoralitate în condiţiile în care ţara lui calcă în picioare un popor liber.

 E trist pentru Medvedev et Comp, dar cum ar putea fi altfel? Game, set şi meci la braţ cu invadare, bombardare şi moarte? Dacă puteţi armoniza aşa ceva, promit măcar să nu vă bat!