)
Articol de Cătălin Oprişan - Publicat vineri, 04 noiembrie 2022 17:59 / Actualizat vineri, 04 noiembrie 2022 17:59
După ce a devenit prima campioană din istoria ”sutei” feminine la JO, Betty Robinson a căzut cu avionul, fiind transportată la morgă. Și-a revenit miraculos și, peste cinci ani, a auzit, din nou, imnul
"O să-l prindă au ba?". În mod normal, trebuia să-i fie rușine că pune un astfel de pariu cinic, el, cadru didactic la Thornton Township High School, dar era un fel de defect profesional. Vremea urâtă, o ploaie ciudată, rece.
Se uita la una dintre elevele de 16 ani, care "pornise" în încercarea de a se urca măcar în ultimul vagon al trenului. "Nu, nu are cum!". La stația următoare, el, Charles Prince, proful de Științele Naturii, era să facă o criză de apoplexie când a văzut că fata – Betty Robinson – udă până la piele, "parcase" pe scaunul de lângă.
Prince antrena o trupă de atleți. Betty știa că e o alergătoare bună, dar nu se gândea că o poate face în cadru organizat. Așa că atunci când a primit oferta, a acceptat să se pregătească alături de băieții lui Charles.
Startul poveștii
A început cursele "adevărate" pe 30 martie 1928. A terminat a doua, în sală, după Helen Filkey, deținătoarea recordului american la 100 de metri.
Pe 2 iunie, afară, o învingea deja și îi egala performanța mondială!!! Așa că pleca direct spre Newark, New Jersey, pentru trialurile de Jocuri Olimpice.
Nu pricepea ce se petrece cu ea, totul fusese din scurt. Ajungea la Amsterdam, în 1928. 17 primăveri. E greu de crezut că era doar a treia sa cursă, nu? A prins finala la sută, a câștigat-o. Primul aur din istorie la 100 metri fete.
Nu-mi aduc aminte dacă am rupt panglica, nu știam dacă am câștigat. Eram sigură că fusesem pe aproape. Apoi mi-am văzut prietenii sărind gardul, ajungând la mine și luându-mă în brațe. Steagul sus. Atunci am înțeles că terminasem prima!
Betty Robinson
28 iunie 1931 era o zi călduroasă când verișorul ei, Wilson Palmer, proaspăt pilot, a invitat-o la o plimbare cu avionul, de răcorire. Au căzut undeva în afara orașului Chiacago, ultimii 600 de metri aproape în picaj.
Primii oameni care au ajuns la locul accidentului au crezut că e moartă. Au urcat-o în spatele unui camion, au dus-o la morgă. Tipul de aici a văzut că respiră.
A ajuns la spital, însă medicii s-au îngrozit: avea multiple fracturi, nu se știa dacă va mai putea merge vreodată.
A rămas cu un picior mai scurt!
11 săptămâni a stat în spital. Tijă băgată în piciorul rupt, ce avea să devină mai scurt. Apoi, alte șase luni într-un scaun cu rotile. Întrebare venită de la "Chicago Tribune": "Vei mai alerga vreodată?". "Nu știu dacă voi mai putea, dar, cu siguranță, voi încerca", sosea răspunsul. Urmau doi ani grei.
Rata ediția din 1932, de la ea de acasă, dar, la 24 de ani, o prindea pe cea de la Berlin. Cu toate eforturile din lume, nu intra pe tablou la suta feminină, pentru că nu putea pleca din blocstart.
În schimb, devenea campioană olimpică la ștafeta de 4x100. Germancele erau favorite, fetele de peste Atlantic rulau în urma lor. Însă, la un schimb, gazdele au scăpat bățul, Robinson a recuperat, i l-a transmis pe al său Helenei Stephens și asta a fost!!! Cu cinci ani în urmă, era transportată la morgă!
S-a retras, dar n-a putut sta deoparte. A devenit arbitră și, mai apoi, a început să călătorească prin lume pentru a vorbi despre atlete și despre atletism.
În 1977 au inclus-o în "Hall of Fame", pentru ca la Jocurile Olimpice de la Atlanta să ducă flacăra olimpică. Atunci când au chemat-o la inaugurarea unei săli, alături de ea a venit și marele Al Oerter, aruncătorul de disc, primul sportiv din lume cu medalii de aur la aceeași disciplină la patru ediții de Jocuri Olimpice diferite.
A luat foarfeca, a tăiat, l-a privit pe Al și a surâs: "Vedeți? Continuu să fiu cea mai rapidă!".
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
