Articol de Costin Ștucan - Publicat luni, 27 martie 2023 13:18 / Actualizat luni, 27 martie 2023 16:06
Cultura violenței fizice și verbale de masă și-a făcut loc treptat pe stadioanele din România după 1990, odată cu deschiderea Cortinei de Fier către Occident, unde libertatea de exprimare e un drept fundamental. Timizi la început, suporterii români crescuți în atmosfera sterilă din perioada comunistă au adoptat în câțiva ani modele de intoleranță născute în occident din fermenți sociali îndoielnici și care au fost importate în Balcani într-o formă radicală.
În plin deceniu de tranziție și de frământări economice, fenomenele “ultras” și “hooligans” au prins rădăcini pe arenele din Divizia A, iar spre finalul anilor ’90 atmosferele au devenit intimidante, chiar incendiare pe bune. Într-un declin educațional național, vulgaritatea a scos capul, s-a cuibărit în peluze și apoi a cuprins tot fotbalul.
Peisajul s-a schimbat radical. În 1987, în comunism, un meci Rapid - Dinamo (n.r. - echipa temutei Securități) 4-3 - aranjat pentru a-l face pe Cămătaru Gheata de Aur a Europei - era taxat în Giulești cu un umor vitriolic:
- „Cămătaru, hai pe noi, să ne dai şi golul doi!”
- „Toni Polster, unde eşti, să vezi circul din Giuleşti?!”
- „Cămătaru Rodion nu e gheată, e șoșon!”
Demnitatea lui Ion Motroc și vulgaritatea galeriei lui Bocciu
Zece ani mai târziu, în fotbalul românesc capitalist, ironiile trecutului au devenit desuete, banali dinozauri placizi într-un mediu injectat cu ură și cu testosteron. Așa au apărut pumnul și - scuzați expresia - muia. Până și Mihai Stoica - un tip inteligent, cu un umor fin - a apelat la forță pentru a-și regla conturile cu fanii, cu precizarea că era vorba de propriii fani.
Urmarea a fost monopolizarea stadioanelor de către ultrași și îndepărtarea unor categorii de public care în țările din occident constituie o sursă importantă de venit pentru cluburile profesioniste.
Fotbalul românesc și-a făcut un harakiri socio-economic și nimeni nu a reacționat.
Din contră. Jucători, antrenori și președinți de cluburi au reacționat complice și reacționează în continuare atunci când sunt chemați de galerii pentru a scandal obscenități la adresa rivalelor. Filonul urii se infiltrează și în fundațiile stadioanelor noi și infectează noi generații de copii aduși de părinți să vadă cum arată viitorul.
Prezent în studioul GSP Live, antrenorul Florin Motroc a admis că inclusiv el a intrat în acest joc vulgar. În toamnă, și-a adus tatăl în vârstă de 86 de ani - nimeni altul decât căpitanul Rapidului la primul titlu din 1967, Ion Motroc - pentru a da lovitura de începere a partidei cu UTA. Afectat de coxartroză, bătrânul Motroc a intrat pe gazon susținut de un junior al clubului. Deși apăsat de ani, cândva alintatul tribunelor a apărut demn la centrul terenului și a lovit balonul cu dreptul.
“N-am crezut că ajunge până la centrul terenului să dea lovitura de începere. Mi-a zis: “O iau și în alergare. Eu nu pot să mă fac de râs pe Giulești! Eu vreau să dau lovitura de începere”. I-am zis: “Tata, nu e nevoie, poți să o dai aici, la margine!”. N-a vrut. Tata e un tip fantastic de mândru”.
VEZI AICI MOMENTUL ÎN CARE FAMILIA MOTROC E CHEMATĂ DE GALERIE
În timp ce fostul căpitan își trăia demn momentul, galeria Rapidului a coborât în infern pentru a scoate o nouă infecție verbală la adresa rivalilor de la FCSB. L-a chemat pe bătrân să gireze o nouă muie colectivă, însă Motroc senior nu i-a înțeles. În schimb, fiul său Florin a făcut gestul aprobator din mână: “Tata nu înțelegea ce se întâmplă. Eu am reacționat la îndemnul galeriei. Tata mă întreba: “De ce strigă treaba asta?”. I-am zis: “Tata, e o problemă mai veche! Așa trebuie să facem!”.
Nu, Florin!
Cu toată prietenia, Ion Motroc nu trebuia să facă nimic! Tatăl tău nu avea nevoie să înjure Steaua sau FCSB pentru a le demonstra lui Liviu Ungureanu - alias “Bocciu” - și celor din galerie că e rapidist sau că a rămas fidel cauzei! Băieții lui Bocciu sunt cei care trebuie să dovedească faptul că au în ADN spiritul adevărat al Rapidului. Iar acest spirit nu înseamnă vulgaritate, ci dizidență, o rezistență decentă la ostilitate, la absurd, la atacurile unui sistem profund nedrept.
În 1966, în pavilionul Romexpo din București s-a jucat finala Cupei Campionilor Europeni la volei. Rapid câștigase trofeul de trei ori în ultimele șase sezoane, dar acum se ridica Dinamo, echipa Securității. Povestește pentru Gazetă Gelu Smerecinshi, jucător la Dinamo în acea finală:
“Nu am uitat nici acum, după atâția ani, ce s-a întâmplat în tribune. Noi jucam bine, iar suporterii lui Dinamo prezenți în sală au început să scandeze ironic: “Poftiți în vagoane!”. Era o ironie pentru ceferiști. Apoi, Rapid a revenit în joc și în sală s-a produs un murmur, iar suporterii Rapidului au început brusc să scandeze: “Poftiți în borcane!”. În acei ani, milițienii care dirijau circulația stăteau în intersecții pe o platformă rotundă închisă care se numea “borcan”. A fost o ironie devastatoare a rapidiștilor, până și pe noi, jucătorii lui Dinamo, ne-a bușit râsul”.
Cum păcălea Gino Iorgulescu meseria
Azi, acest umor tăios e considerat “lame”, neinteresant. Pe stadioane se bagă și se scot frenetic organe genitale, ca și cum peluzele sunt populate de bestii primitive permanent în călduri, nu de oameni dotați cu neuroni.
În acest timp, LPF arată ca un pacient în comă. În loc să caute soluții pentru repopularea noilor stadioane cu un public civilizat aducător de venituri adiționale, președintele Gino Iorgulescu doarme nepăsător.
Cumva, fotbalul românesc a primit ce merita. Semnele erau acolo.
Povestește același Florin Motroc: “Eram la Sportul, în anii ’80, și împărțeam vestiarul cu jucători uriași. Pregătirea o faceam la munte. Eram la Bușteni și în fiecare dimineață, la 7, ieșeam pe nemâncate la alergat pe pante. Făceam 10 kilometri dus întors la Diham. Plecam ca din pușcă. Mihai Marian era primul, Tom Cristea al doilea, apoi Stănici. Apoi, veneam noi, tinereii. Apoi, veneau bătrânii. La început, nu ne dădeam seama. Mai târziu, am văzut că Gino Iorgulescu și Coraș se băgau la începutul traseului într-o coșmelie unde stătea un paznic și așteptau acolo să ne întoarcem. Era vifor, era zapadă. Trebuia să-i luam de acolo când ne întorceam de pe traseu. Nu i-am mai luat, noi ne-am dus la masă și au venit și ei mai târziu, bombănind. “Ne-ați lăsat acolo!”.
Cine era antrenorul pe care viitorul președinte al Ligii îl păcălea la pregătirea fizică? Motroc: “Dacă nu mă înșel era chiar Gino antrenor! Îl puseseră pe el antrenor, împreună cu Paul Cazan”.
35 de ani mai târziu, Gino Iorgulescu n-a părăsit coșmelia în care se odihnea pentru a păcăli meseria. Prin țară bate acum viforul obscenității.