Articol de Marian Ursescu, Cristi Preda (foto) - Publicat vineri, 23 iulie 2010 00:00
Acum patru ani şi patru luni, rugbystul George Baltă a suferit un accident cumplit pe teren. De atunci se luptă cu handicapul său şi visează ca într-o zi să meargă din nou
"După zece ani de rugby şi mii de grămezi legate sau prăbuşite, a venit ziua de 11 martie 2006, într-o sîmbătă, în care cursul vieţii mele a luat o întorsătură bruscă, poate prea bruscă", îşi începe George Baltă povestea vieţii. Una tristă dar care, speră el, într-o zi o să aibă şi happy-end.
A suferit un cumplit accident pe terenul de rugby. La un meci de pregătire între echipa sa, Olimpia Bucureşti, şi selecţionata Under 19 a României, într-o grămadă la mijlocul terenului, George a rămas întins la pămînt. Îşi aduce aminte perfect acele momente, cele mai cumplite din viaţa sa! "Bărbia mi-a fost înfiptă în piept, un fior rece mi-a trecut pe şira spinării pînă la glezne revenind înapoi cu o senzaţie de amorţeală ce îmi cuprindea tot corpul", dezvăluie talonerul de doar 24 de ani.
Diagnosticul a fost unul grav: traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, cu alte cuvinte coloana vertebrală deformată în zona gîtului şi măduva secţionată complet. A rămas paralizat de la gît în jos!
Corpul său, de sportiv, s-a luptat cu moartea
Medicii nu i-au mai dat decît cîteva ore de trăit. Le-au spus-o în faţă părinţilor lui George. "Doamnă, nu putem face minuni. O să facă stop cardiorespirator şi o să moară! E ca un pui cu gîtul rupt". Corpul lui George s-a luptat însă cu moartea. "Dacă nu ar fi fost sportiv, ar fi murit, cu siguranţă. Au urmat zile grele, operaţii peste operaţii, infecţii, dar George a trecut peste toate", povesteşte mama rugbystului. Femeia povesteşte totul parcă zîmbind. Nu vrea să-i arate fiului său nici un gest de resemnare. Luptă împreună cu George, în fiecare secundă, pentru un ţel comun: acela ca fiul său să meargă din nou.
A stat cinci luni în spital. "Aţi văzut cum este să stai la pat două zile din cauza unei gripe! Imaginaţi-vă cum este să stai şapte săptămîni, timp în care vine cineva şi te întoarce cu cearşaful de pe o parte pe alta ca să nu apară escarele, cînd nu poţi vedea nimic altceva decît patru pereţi şi tavanul. Doamne, ce bucurie aveam cînd veneau vizitatori! Prietenii şi familia m-au ajutat să trec peste momentele grele, cînd simţeam că nu mai am nici un motiv să trăiesc", mărturiseşte George.
"Muncesc ca să-mi recîştig viaţa!"
După cele mai grele luni din viaţă, George şi-a recăpătat uşor-uşor încrederea. Din pat a trecut în scaunul cu rotile. "A fost un şoc, dar m-am bucurat pentru că mă puteam deplasa. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să ies pe balcon, să văd copacii înverziţi, să ascult ploaia", subliniază rugbystul.
A început apoi programul de recuperare. Prin ore, sute de ore de exerciţii, şi-a recuperat braţele, spatele. Nu-şi simte încă în totalitate degetele, abdomenul, dar a făcut progrese senzaţionale. Se trezeşte la şase dimineaţa cu gîndul să-şi înceapă exerciţiile fizice, să nu piardă nimic, să nu întîrzie. "Nu muncesc pentru a-mi cîştiga pîinea, că doar sînt pensionar, am 270 de lei pensie, ci pentru a-mi recîştiga viaţa. Trăiesc, nu vă speriaţi, dar vreau să trăiesc ca înainte", declară George.
Încă un şoc, moartea fratelui
Din momentul accidentului, George l-a avut tot timpul alături pe fratele său, Florin, mai mare cu trei ani decît el. Acesta şi-a abandonat serviciul, a lăsat totul pentru a-l ajuta pe George. "Pe 23 mai 2009, cu o zi înainte de a împlini 26 de ani, Florin a murit. Avea o malformaţie a inimii care nu se manifesta şi care putea fi depistată doar în urma unor investigaţii amănunţite. El îşi făcuse analize în luna aprilie, dar medicii i-au spus că e sănătos tun", povesteşte Lorica Baltă.
"Tot ce am făcut în viaţă pînă acum se datorează în mare parte lui Florin. El a fost mîinile şi picioarele mele. El mă ducea şi mă aducea de la kinetoterapie, el stătea toată ziua cu mine, făceam exerciţiile împreună. Dumnezeu a hotărît să-l ia de lîngă mine. Înainte de a muri însă, i-am promis că o să mă ridic să merg şi o să mă ţin de cuvînt ca să-l fac fericit!", spune George.
"Vreau să simt din nou iarba sub picioare!"
George e un tip ambiţios. Cînd şi-a propus ceva, luptă ca acel ceva să se îndeplinească. Acum, el luptă cu viaţa, pentru a merge. Vrea să meargă din nou, să devină independent, să nu mai depindă de nimeni şi nimic. "Nu am încetat nici un moment să cred că nu voi mai simţi iarba sub picioare. Voi continua să lupt pentru a-mi îndeplini visul. Am nevoie doar de prieteni, de cei care să mă susţină. Şi, slavă Domnului!, pînă acum am avut destui. Le mulţumesc din tot sufletul!", îşi încheie povestea George Baltă.
"Aş face din nou rugby!"
- George, urăşti rugbyul după ceea ce ţi s-a întîmplat?
- Nu, cum o să-l urăsc?! E ceea ce-mi place cel mai mult pe lume. Accidentul? Aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu. Ştii ceva? Dacă acum aş fi sănătos, aş face iar rugby fără nici un resentiment, fără cea mai mică urmă de frică. Rugbyul pentru mine e ca un drog. Uit de tot şi de toate cînd merg pe teren şi privesc un meci de rugby.
- Te-ai simţit părăsit de prieteni, de apropiaţi de cînd ţi s-a întîmplat accidentul?
- Nu, chiar nu am fost părăsit. Sigur că sînt oameni care vin rar pe la mine şi cu care înainte mă întîlneam des. Dar eu nu-i condamn, fiecare are viaţa lui, fiecare merge pe drumul lui. Mi-am făcut mulţi prieteni cu handicap, ca şi mine, pe care i-am întîlnit la clinicile de recuperare din ţară.
- Cum e privit un om ca tine, în scaun cu rotile? Se uită ciudat oamenii la tine?
- Poate că în România da, nu sîntem respectaţi. Sîntem priviţi ca nişte cerşetori. Am fost, în schimb, în Franţa. La un momentdat părinţii au intrat într-un magazin să cumpere ceva şi eu am rămas afară. Vînzătorul nu a vrut să-i servească pînă nu am intrat şi eu. Sau tot în Franţa. Stăteam la semafor, să traversez. Un cerşetor s-a ridicat de pe trotuar cînd m-a văzut şi m-a întrebat dacă mă ajută să trec strada! Cam asta e diferenţa.
Moartea lui Alex Grădinaru l-a afectat
Mama lui George, Lorica Baltă, povesteşte că fiul său a fost marcat de moartea lui Alexandru Grădinaru, rugbystul de la Arad care a suferit o accidentare asemănătoare pe terenul de rugby. "Din momentul în care a aflat de nenorocire, George s-a închis în camera sa. Trei zile nu a mai vorbit cu nimeni", a povestit doamna Baltă. "Nu-l cunoşteam, dar numai eu ştiu prin ce a trecut săracul Alex! Voiam să-l vizitez la Timişoara, dar nu am mai apucat. Şi ca o ironie a sorţii, sînt cîteva coincidenţe între noi. Pe amîndoi ne cheamă şi Alexandru, accidentările s-au produs în luna martie, iar poreclele noastre erau <Gogoaşă>", încheie George.
Lucrează acasă
Din momentul accidentului, George Baltă a fost ajutat foarte mult de federaţie, dar mai ales de fostul preşedinte al FRR, George Straton. "Acum a pus aer condiţionat în camera lui George şi, în plus, l-a şi angajat", spune Lorica Baltă. "Muncesc din faţa calculatorului la editura domnului Straton. Am vrut să-mi mai pun şi capul la treabă, nu numai corpul. Aşa îmi mai ocup timpul şi mă fac şi eu util", spune George.
Familia de lîngă el
George a primit acum doi ani, de ziua sa, cadou de la familie, un bichon de culoare albă. "Era cît o palmă de mic. Eu îmi doream un cîine mai mare, care să mă ajute, dar m-am ataşat de el şi acum e prietenul meu de joacă", a declarat George. La scurt timp, a mai apărut încă un căţel, un shih tzu alb cu negru. "Mama, tata şi cei doi căţeluşi sînt acum familia mea. Sînt cei pe care pot să mă bazez întotdeauna", mărturiseşte George.
Merge la biserică
Rugbystul de la Olimpia spune că înainte de accident mergea rar la biserică. Acum o face mult mai des. "Cînd am dat de greu, am început să mă rog şi să merg la mănăstiri mai des. Nu că înainte eram un ateu. Eu cred că în fiecare om este Dumnezeu. Ideea e să ai credinţă în tine", spune George. Are două mănăstiri la care merge frecvent: Mînăstirea Ghighiu, de lîngă Ploieşti şi o alta în judeţul Călăraşi. "Acolo mă simt altfel, mult mai liniştit, gîndurile îmi dispar, îmi întăresc dorinţa de a lupta în continuare", adaugă George.
Acum patru ani şi patru luni, rugbystul George Baltă a suferit un accident cumplit pe teren. De atunci se luptă cu handicapul său şi visează ca într-o zi să meargă din nou
"După zece ani de rugby şi mii de grămezi legate sau prăbuşite, a venit ziua de 11 martie 2006, într-o sîmbătă, în care cursul vieţii mele a luat o întorsătură bruscă, poate prea bruscă", îşi începe George Baltă povestea vieţii. Una tristă dar care, speră el, într-o zi o să aibă şi happy-end.
A suferit un cumplit accident pe terenul de rugby. La un meci de pregătire între echipa sa, Olimpia Bucureşti, şi selecţionata Under 19 a României, într-o grămadă la mijlocul terenului, George a rămas întins la pămînt. Îşi aduce aminte perfect acele momente, cele mai cumplite din viaţa sa! "Bărbia mi-a fost înfiptă în piept, un fior rece mi-a trecut pe şira spinării pînă la glezne revenind înapoi cu o senzaţie de amorţeală ce îmi cuprindea tot corpul", dezvăluie talonerul de doar 24 de ani.
Diagnosticul a fost unul grav: traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, cu alte cuvinte coloana vertebrală deformată în zona gîtului şi măduva secţionată complet. A rămas paralizat de la gît în jos!
Corpul său, de sportiv, s-a luptat cu moartea
Medicii nu i-au mai dat decît cîteva ore de trăit. Le-au spus-o în faţă părinţilor lui George. "Doamnă, nu putem face minuni. O să facă stop cardiorespirator şi o să moară! E ca un pui cu gîtul rupt". Corpul lui George s-a luptat însă cu moartea. "Dacă nu ar fi fost sportiv, ar fi murit, cu siguranţă. Au urmat zile grele, operaţii peste operaţii, infecţii, dar George a trecut peste toate", povesteşte mama rugbystului. Femeia povesteşte totul parcă zîmbind. Nu vrea să-i arate fiului său nici un gest de resemnare. Luptă împreună cu George, în fiecare secundă, pentru un ţel comun: acela ca fiul său să meargă din nou.
A stat cinci luni în spital. "Aţi văzut cum este să stai la pat două zile din cauza unei gripe! Imaginaţi-vă cum este să stai şapte săptămîni, timp în care vine cineva şi te întoarce cu cearşaful de pe o parte pe alta ca să nu apară escarele, cînd nu poţi vedea nimic altceva decît patru pereţi şi tavanul. Doamne, ce bucurie aveam cînd veneau vizitatori! Prietenii şi familia m-au ajutat să trec peste momentele grele, cînd simţeam că nu mai am nici un motiv să trăiesc", mărturiseşte George.
"Muncesc ca să-mi recîştig viaţa!"
După cele mai grele luni din viaţă, George şi-a recăpătat uşor-uşor încrederea. Din pat a trecut în scaunul cu rotile. "A fost un şoc, dar m-am bucurat pentru că mă puteam deplasa. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să ies pe balcon, să văd copacii înverziţi, să ascult ploaia", subliniază rugbystul.
A început apoi programul de recuperare. Prin ore, sute de ore de exerciţii, şi-a recuperat braţele, spatele. Nu-şi simte încă în totalitate degetele, abdomenul, dar a făcut progrese senzaţionale. Se trezeşte la şase dimineaţa cu gîndul să-şi înceapă exerciţiile fizice, să nu piardă nimic, să nu întîrzie. "Nu muncesc pentru a-mi cîştiga pîinea, că doar sînt pensionar, am 270 de lei pensie, ci pentru a-mi recîştiga viaţa. Trăiesc, nu vă speriaţi, dar vreau să trăiesc ca înainte", declară George.
Încă un şoc, moartea fratelui
Din momentul accidentului, George l-a avut tot timpul alături pe fratele său, Florin, mai mare cu trei ani decît el. Acesta şi-a abandonat serviciul, a lăsat totul pentru a-l ajuta pe George. "Pe 23 mai 2009, cu o zi înainte de a împlini 26 de ani, Florin a murit. Avea o malformaţie a inimii care nu se manifesta şi care putea fi depistată doar în urma unor investigaţii amănunţite. El îşi făcuse analize în luna aprilie, dar medicii i-au spus că e sănătos tun", povesteşte Lorica Baltă.
"Tot ce am făcut în viaţă pînă acum se datorează în mare parte lui Florin. El a fost mîinile şi picioarele mele. El mă ducea şi mă aducea de la kinetoterapie, el stătea toată ziua cu mine, făceam exerciţiile împreună. Dumnezeu a hotărît să-l ia de lîngă mine. Înainte de a muri însă, i-am promis că o să mă ridic să merg şi o să mă ţin de cuvînt ca să-l fac fericit!", spune George.
"Vreau să simt din nou iarba sub picioare!"
George e un tip ambiţios. Cînd şi-a propus ceva, luptă ca acel ceva să se îndeplinească. Acum, el luptă cu viaţa, pentru a merge. Vrea să meargă din nou, să devină independent, să nu mai depindă de nimeni şi nimic. "Nu am încetat nici un moment să cred că nu voi mai simţi iarba sub picioare. Voi continua să lupt pentru a-mi îndeplini visul. Am nevoie doar de prieteni, de cei care să mă susţină. Şi, slavă Domnului!, pînă acum am avut destui. Le mulţumesc din tot sufletul!", îşi încheie povestea George Baltă.
"Aş face din nou rugby!"
- George, urăşti rugbyul după ceea ce ţi s-a întîmplat?
- Nu, cum o să-l urăsc?! E ceea ce-mi place cel mai mult pe lume. Accidentul? Aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu. Ştii ceva? Dacă acum aş fi sănătos, aş face iar rugby fără nici un resentiment, fără cea mai mică urmă de frică. Rugbyul pentru mine e ca un drog. Uit de tot şi de toate cînd merg pe teren şi privesc un meci de rugby.
- Te-ai simţit părăsit de prieteni, de apropiaţi de cînd ţi s-a întîmplat accidentul?
- Nu, chiar nu am fost părăsit. Sigur că sînt oameni care vin rar pe la mine şi cu care înainte mă întîlneam des. Dar eu nu-i condamn, fiecare are viaţa lui, fiecare merge pe drumul lui. Mi-am făcut mulţi prieteni cu handicap, ca şi mine, pe care i-am întîlnit la clinicile de recuperare din ţară.
- Cum e privit un om ca tine, în scaun cu rotile? Se uită ciudat oamenii la tine?
- Poate că în România da, nu sîntem respectaţi. Sîntem priviţi ca nişte cerşetori. Am fost, în schimb, în Franţa. La un momentdat părinţii au intrat într-un magazin să cumpere ceva şi eu am rămas afară. Vînzătorul nu a vrut să-i servească pînă nu am intrat şi eu. Sau tot în Franţa. Stăteam la semafor, să traversez. Un cerşetor s-a ridicat de pe trotuar cînd m-a văzut şi m-a întrebat dacă mă ajută să trec strada! Cam asta e diferenţa.
Moartea lui Alex Grădinaru l-a afectat
Mama lui George, Lorica Baltă, povesteşte că fiul său a fost marcat de moartea lui Alexandru Grădinaru, rugbystul de la Arad care a suferit o accidentare asemănătoare pe terenul de rugby. "Din momentul în care a aflat de nenorocire, George s-a închis în camera sa. Trei zile nu a mai vorbit cu nimeni", a povestit doamna Baltă. "Nu-l cunoşteam, dar numai eu ştiu prin ce a trecut săracul Alex! Voiam să-l vizitez la Timişoara, dar nu am mai apucat. Şi ca o ironie a sorţii, sînt cîteva coincidenţe între noi. Pe amîndoi ne cheamă şi Alexandru, accidentările s-au produs în luna martie, iar poreclele noastre erau <Gogoaşă>", încheie George.
Lucrează acasă
Din momentul accidentului, George Baltă a fost ajutat foarte mult de federaţie, dar mai ales de fostul preşedinte al FRR, George Straton. "Acum a pus aer condiţionat în camera lui George şi, în plus, l-a şi angajat", spune Lorica Baltă. "Muncesc din faţa calculatorului la editura domnului Straton. Am vrut să-mi mai pun şi capul la treabă, nu numai corpul. Aşa îmi mai ocup timpul şi mă fac şi eu util", spune George.
Familia de lîngă el
George a primit acum doi ani, de ziua sa, cadou de la familie, un bichon de culoare albă. "Era cît o palmă de mic. Eu îmi doream un cîine mai mare, care să mă ajute, dar m-am ataşat de el şi acum e prietenul meu de joacă", a declarat George. La scurt timp, a mai apărut încă un căţel, un shih tzu alb cu negru. "Mama, tata şi cei doi căţeluşi sînt acum familia mea. Sînt cei pe care pot să mă bazez întotdeauna", mărturiseşte George.
Merge la biserică
Rugbystul de la Olimpia spune că înainte de accident mergea rar la biserică. Acum o face mult mai des. "Cînd am dat de greu, am început să mă rog şi să merg la mănăstiri mai des. Nu că înainte eram un ateu. Eu cred că în fiecare om este Dumnezeu. Ideea e să ai credinţă în tine", spune George. Are două mănăstiri la care merge frecvent: Mînăstirea Ghighiu, de lîngă Ploieşti şi o alta în judeţul Călăraşi. "Acolo mă simt altfel, mult mai liniştit, gîndurile îmi dispar, îmi întăresc dorinţa de a lupta în continuare", adaugă George.
)
)
)
)
)
)
)
)
