Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 23 noiembrie 2015 00:00
Michaela Tabb-McInnes a fost prezentă la Bucureşti pentru „Snooker Titans. Scoţianca a vorbit despre ospitalitatea românilor, despre concentrare, ţinută şi meciul cu cel mai mare impact din cariera sa.
Timp de 14 ani a fost imaginea feminină reper a snooker-ului. În costumul negru cu pantaloni şi un top colorat, cu ţinuta dreaptă pe tocurile vizibile, zîmbind uneori, arbitrînd cu seriozitate şi dedicare.
Lăsînd urmele unor premiere în acest sport în care multă vreme prezenţa a fost exclusiv masculină. Ea este Michaela Tabb-McInnes, născută în Anglia, dar devenită scoţiancă după ce părinţii s-au mutat acolo pe cînd încă era copil.
S-a retras din arbitraj anul acesta, în martie, dar în septembrie a iniţiat o acţiune legală contra World Snooker, citînd discriminare de gen, concediere incorectă şi încălcarea contractului de muncă. Părţile au ajuns la o înţelegere în condiţii nedezvăluite.
Michaela a fost la Bucureşti pentru a oficia la cele două meciuri demonstrative ale evenimentului "Snooker Titans". Înainte, a răspuns cîtorva întrebări, developîndu-şi pasiunea pentru sporturi şi amintind sfatul important primit de la un coleg arbitru.
- Michaela, cum te gîndeşti la tine, ca la un arbitru-femeie sau, pur şi simplu, arbitru?
- Sînt conştientă că am ajuns acolo pentru că mi s-a oferit o şansă. Că apoi am valorificat-o şi am făcut treaba ca oricine altcineva în locul meu, asta e altă poveste. La început însă, cînd eram singura femeie arbitru, am resimţit acest lucru ca pe o onoare, dar şi ca pe o responsabilitate. Eram un fel de purtătoare de steag. Dar, da, am fost aleasă pentru că sînt femeie.
- Ai jucat biliard, apoi au fost mulţi ani în care ai arbitrat în snooker. Dacă ar fi să descrii acest sport în cîteva cuvinte, care ar fi definiţia ta?
- Snooker, despre snooker vorbim, acesta e sportul. Ei bine, este unul dintre cele mai nobile şi mai elegante. Jucătorii sînt crescuţi şi antrenaţi în acest spirit. E linişte, e respect şi, bineînţeles, tradiţie.
Soţul deţine telecomanda
- Urmăreşti totuşi şi alte sporturi?
- Da, şi dacă n-aş fi vrut, tot nu aveam nici o şansă. (rîde) Soţul meu este un mare fan al multor sporturi şi este, de asemenea, stăpînul telecomenzii. Îmi place tenisul, evident, îl susţin pe Andy Murray, dar am descoperit şi ciclismul mai recent. Nu doar datorită soţului meu, îmi amintesc de un turneu, eram alături de alt arbitru, Ian Verhaas, iar el urmărea cu aviditate Turul Franţei. N-am avut încotro şi m-am alăturat lui. Aşa am început să înţeleg şi să devin interesată în tehnică, în tehnologie, în tot ce se întîmplă în acest sport. Mă interesează şi sporturile de echipă, dar nu cricket... Nu m-a prins. Şi nici fotbal. Oricum, sînt destul de multe şi de variate pentru o fată! (rîde)
Mereu pe tocuri
- De acord, ca jurnalist sportiv pot să confirm asta. Revenind la arbitraj, cu siguranţă e dificil să petreci ore întregi în picioare, atentă tot timpul, în plus şi pe tocuri. Cum reuşeai?
- Într-adevăr, e un test, mai ales că nu ştii niciodată cît de mult va dura un meci. Doar dacă nu sînt la masă doi jucători foarte rapizi şi atunci te aştepţi să se încheie mai repede. Ajungi însă să te obişnuieşti, îţi iei repere şi te înarmezi cu multă răbdare. Cît despre tocuri... mereu aveam la mine o pereche de schimb, ceva mai joasă. Mi-am dorit însă tot timpul să mă prezint nu doar ca arbitru, ci şi ca femeie. Să fiu aranjată, cu ţinuta corectă şi, sincer, nu m-am văzut deloc în postura asta purtînd balerini (zîmbeşte).
- Se poate antrena concentrarea? Pentru că există probabil momente în care îţi fug gîndurile în timpul unui meci...
- Sigur că se întîmplă şi e normal, e omenesc. În asemenea clipe îmi amintesc de ceea ce mi-a spus un coleg arbitru, care, din nefericire, nu mai este printre noi, Colin Brinded. El făcuse munca asta timp de 30 de ani... "Cînd simţi că îţi pierzi concentrarea, întoarce-te la lucrurile de bază. Asigură-te că bila galbenă e pe locul ei, apoi cea verde la fel, cea maro şi aşa mai departe. Fii sigură că reperele sînt acolo". Şi aşa este, în felul acesta îţi recapeţi atenţia totală faţă de meci pentru cît timp mai e nevoie.
- Dacă ar fi să alegi un meci pe care l-ai arbitrat şi care ţi-a lăsat impresia cea mai puternică, acela ar fi...
- Am avut multe meciuri dificile sau pasionante, importante nu mai spun. Dar, pentru mine, nimic nu se compară cu prima finală pe care am oficiat-o. Ştiam că îmi venise rîndul, ştiam că acela e locul meu şi că pentru asta am muncit, dar cumva, în noaptea dinainte, nu am putut să dorm, numai la asta ma gîndeam. Aveam emoţii, trepidam. Apoi, cînd a venit momentul să intru în sală, mi-am spus că, în fond, nu trebuie decît să-mi fac treaba. Ca întotdeauna. Că e o finală, că meritam să fiu acolo, dar regulile nu se schimbă, trebuie să le aplic cu atenţie şi totul va ieşi bine.
- E prima vizită în România. Atunci cînd ajungi pentru întîia dată într-un loc, ce te interesează, în afară de a face cunoştinţă cu persoanele şi publicul amator de snooker?
- Într-adevăr, nu am mai fost aici. Din păcate, nu stăm foarte mult şi programul e destul de strîns. Îmi place să aflu cîte ceva despre oraş, despre ţară, despre istorie şi arhitectură. Deja am văzut, trecînd prin zona centrală, cîteva clădiri vechi, foarte interesante, cu personalitate. Şi m-a mai frapat ceva. Mi-a plăcut foarte mult felul în care am fost primiţi şi trataţi, o ospitalitate cum nu am găsit în multe locuri. Şi asta cred că spune destul despre oameni, despre popor...
CV - Michaela McInnes
- Născută pe 11 decembrie 1967, la Bath
- Arbitru de biliard din 1997, de snooker din 2001
- Prima femeie care a oficiat la un turneu profesionist de puncte (2002), la finala unui turneu de puncte (2007) şi singura care a arbitrat finale de Campionat Mondial (2009 şi 2012)
- Căsătorită cu jucătorul de biliard Ross McInnes, au doi copii
)
)
)
)
)
)
)
)
