Fostul sabrer Alin Lupeică vorbește despre cum era sportul său în anii '90 și care erau provocările: „În scrimă trebuie să-ți găsești calea, ca un samurai”

Săptămâna trecută, Marco Șovar, 16 ani, a cucerit titlul mondial la sabie individual la cadeți, în competiția găzduită la Cairo. O realizare care a scos în lumină o listă lungă de performanțe reușite de scrimeri români la vârste fragede, multe dintre ele fiind înnodate de o carieră de succes și la seniori. Unele dintre ele îi aparțin lui Alin Lupeică, medaliat cu bronz la Mondialele de juniori din 1993, de la Denver, la aceeași armă, sabia. 

Pentru el, amintirile sunt vii chiar și când s-au așternut trei decenii peste ele. Acum are 48 de ani, dar descrie în culori și fapte precise cum a fost primul concurs internațional important la care a luat parte, la Lyon, în 1990. „Veneam după Revoluție, eram niște copii care nu văzuseră niciodată în viața lor uși electrice care se deschideau singure, robinete moderne, totul era extraordinar", își amintește. „Eram în Franța, cine nu visa să ajungă în Franța?, cât de greu a fost să ajungem acolo, să aștepți vizele, sigur, s-a ocupat federația, dar erau niște impedimente la vremea respectivă, nu existau bani suficienți". 

Emoțiile noului nu au lăsat urme asupra rezultatului, dimpotrivă, deși „competiția în sine a fost foarte ciudată, în sensul în care nici nu am înțeles prea bine când am intrat în primii doi. Era atâta hărmălaie, se trăgeau câteva arme deodată, nu era ca acum, întâi sabia, apoi floreta și așa mai departe - nu înțelegeam nimic, când, cum". Lupeică invocă și un argument valabil pentru mulți dintre noi la vremea aceea. „Sigur, eram și vorbitor foarte slab de franceză, engleză, noi făcând rusă la școală, te descurcai destul de greu în sensul ăsta". În finală l-a întâlnit pe Stanislav Pozdniakov și a pierdut. Rusul a devenit ulterior de patru ori campion olimpic, de 10 ori mondial și de 13 ori european. 

Tentația de a rămâne în SUA 

Apoi a venit Barcelona, prima participare la Jocurile Olimpice, iar în 1993 Denver, Campionatele Mondiale de juniori, unde a urcat pe treapta de bronz a podiumului. „Statele Unite, altă poveste, toată lumea voia să rămână acolo, eu nu. Nu stăteam la hotel, ca acum, noi stăteam la familii, nu erau bani de hotel și se rugau de noi, hai, rămâneți, mai ales că aveam și rezultate", rememorează fostul sabrer. „Pentru mine conta mai mult cariera de sportiv, neștiind ce mă aștepta acolo, acum îmi dau seama că m-aș fi plafonat foarte repede. Scrima de la ei s-a dezvoltat mult mai târziu, dar tot așa, cu antrenori străini, inclusiv de la noi, cred că sunt vreo 5-6, ruși, polonezi, italieni, nicidecum americani", completează el tabloul momentului.

 „Competiția a fost destul de tare, aveam deja mai multă experiență, mersesem la mai multe concursuri. Rezultatul a fost bun, de fapt, chiar mă așteptam să câștig, dar se întâmplă să ratezi exact atunci când ești pe val și crezi că poți să faci mai mult", spune despre concursul în sine de la Denver. „Dintr-o neglijență, dintr-o greșeală, scrima e sport de o zi, orice abatere te costă, de aceea și antrenamentele sunt făcute foarte bine și clar stabilit ce ai de executat. Și e vorba de detalii în general, de foarte multe detalii, exagerat de multe, e aproape limba chineză. Ca să ajungi să știi toate caracterele din limba chineză îți trebuie timp, antrenamente, competiții, echipament, foarte multe lucruri". 

Timp împărțit între muncă și sală 

Alin Lupeică a participat la trei ediții ale JO, are în palmares două medalii mondiale de bronz, un argint și un bronz european la seniori. Își împarte acum timpul între serviciul din cadrul Ministerului de Interne, serviciul de zi, cum îl numește, și antrenorat, la clubul CSS Unirea Iași, alături de Alexandru Sirițeanu și Radu Tofan. „Nu am putut să renunț la pasiunea pentru scrimă, și împac cele două lucruri. Îmi pare rău doar că nu pot să merg la toate competițiile, ca antrenor, având și serviciul îmi e puțin mai dificil", spune el. 

Într-o amplă discuție, a detaliat pentru Gazetă cum au fost începuturile sale în scrimă, cum s-a transformat din întâmplare din dreptaci în stângaci, care e cea mai frumoasă amintire, dar și cel mai mare regret al unei cariere care putea fi mai lungă dacă nu ar fi fost fragmentată de accidentări.

- Domnule Lupeică, de ce scrimă? 
- Pentru că... pe vremea lui Ceaușescu ce puteai să faci? Să citești, să ieși afară să te joci sau să faci un sport. Și întâmplător citeam „Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas, acesta a fost motivul principal. Au fost mulți care au trecut pe la noi pe la clasă, te întrebau: Vrei să faci dansuri populare sau vrei să vii la clubul nostru de teatru? Așa a venit și un antrenor de scrimă și am început la Iași, cu domnul Iulian Bițucă.

 - Au decurs lucrurile ca în roman, visul de copil s-a împlinit repede? 
- Ajungi la sală și te gândești: Ce ar fi să pun mâna pe sabie? Și te trezești că nu pui mâna pe sabie! Ca la abecedar, nu te apuci de scris până nu faci liniuțe, cerculețe, cârligele, ce se face în clasa întâi. Au fost niște momente destul de ciudățele, parcă aș fi vrut să mă las, nu era ce mă așteptam eu. Și la un moment dat, am început să lucrăm cu sabia. Din momentul acela totul a devenit clar, foarte clar.

- Cât durau antrenamentele? Aveați 8 ani când ați început. 
- Atunci ne antrenam cam trei ore pe zi într-un singur antrenament la club. Inclusiv sâmbăta, iar programul acesta l-am ținut până am ajuns la lotul de juniori, care era la Brașov la vremea aceea. Erau două antrenamente pe zi și ajungeai undeva la 6 ore, iar mai târziu, spre Jocurile Olimpice de la Sydney, ne antrenam și 8 ore pe zi. Nu prea rămânea timp pentru altceva, dar când vrei să faci chestia asta serios, dai toate celelalte la o parte.

Uzura, o problemă

 - Cum s-a făcut trecerea de la juniori la seniori? 
- Rapid, după Denver 1993, deja în 1994 Mondiale de seniori, la Atena, cu medalie. Când am fost convocat la lotul național de seniori, eram total nepregătit. Ca orice om care merge pentru prima dată la serviciu, nu știi despre ce e vorba, până te obișnuiești cu procedurile, cu tot, durează. Eu însă m-am acomodat destul de repede, iar colegii mai mari m-au ajutat, Alexandru Chiculiță, Vilmos Szabo, ei erau colegii mei la acea vreme.

- Nu toți juniorii de succes au continuat la fel și la seniori. Care ar fi motivele?
- Problema apare în momentul în care crești, începi să ai nevoi. Spre exemplu, eu, fiind din Iași, trebuia să merg destul de des acasă, eram la facultate, trebuia să-mi dau examenele, nu reușeam să plec prea des, evident, de fiecare dată cu cheltuieli extra. Din 1992 până spre 2000, s-au tot rugat cei de la Steaua să merg la ei, dar nu am vrut, și când s-a reînființat Dinamo am ajuns la ei. Clar, la Iași finanțele erau foarte mici.

- E posibil să nu faci față și din alte puncte de vedere? Fizic poate, cresc exigențele?
- Dacă finanțele sunt OK, nu înseamnă că vei fi OK și ca sportiv, unii se uzează mult mai repede, ca în gimnastică, acolo se vede cel mai ușor. Au existat și există situații, și la noi, de copii foarte buni, juniori, care s-au pierdut pe drum. Nu au mai fost atrași, nu e obligatoriu să fie așa sau așa, dar e nevoie de sprijin, copilul simte.

- Sunt trei părți importante pentru un sportiv, fizic, tehnic, mental. Există o pondere ideală între ele? 
- Partea fizică e în continuă creștere, de când ești mic și până târziu, când te lași de sport. Tot timpul lucrezi la partea fizică, dacă nu la menținere, măcar la formare. Partea tehnică... eu, unul, cred că am trecut prin mâna a vreo 20 de antrenori la viața mea. Nu cred că există antrenor prost. De la absolut orice antrenor poți să iei ceva, dacă nu tehnică, tactică, dacă nu e tactică, altceva, cum să te comporți într-un aeroport, de exemplu. Sau am învățat o limbă străină, pentru că omul vorbea fluent germană. Ideea e să vrei, să fii preocupat să înveți... În ce privește partea psihologică, cred că tot antrenorul contează, cel care te știe cel mai bine. Ține de fiecare în parte, nu știu dacă există o rețetă perfectă.

Stângaci doar pe planșă 

- Sunteți stângaci, așa cum e și Marco Șovar. A fost un avantaj? 
- Sunt un stângaci fals, puțină lume știe, în viața de toate zilele nu fac nimic cu stânga. Singurul lucru pe care l-am făcut vreodată cu stânga a fost scrima. S-a întâmplat la inițiere, mi-a aruncat un mănunchi de chei și le-am prins cu stânga și în momentul acela am devenit stângaci. E un atu? Da, categoric, și spun asta pentru că îl văd din perspectiva dreptaciului. Suntem într-o sală, suntem zece oameni, unul singur e stângaci, are nouă șanse de a se întâlni cu un dreptaci, pe când dreptacii au o singură șansă de a se întâlni cu el.

- Scrima e un sport care favorizează longevitatea, e corect sau doar o impresie? 
- Este foarte dificil pentru că apare o uzură, nu psihică, acolo ești OK, ci una fizică. Eu, spre exemplu, m-am operat de vreo patru ori la genunchi, menisc, ligamente și nu am mai putut să țin pasul fizic, de aceea am renunțat la un moment dat. Deși, teoretic, ultima competiție la care am participat a fost un campionat național prin 2010. Cred că în scrimă trebuie să-ți găsești calea, ca un samurai. Ce vrei să faci, când, de ce vrei să faci, și dacă toate acestea merg într-o direcție, du-te acolo!

 - Cel mai frumos moment al carierei? 
- Barcelona, primele Jocuri Olimpice, de departe! Numai la ideea că o să merg acolo nu am dormit o săptămână. Nu rezultatul în sine, deși am ieșit cu echipa pe locul 4, ci participarea la Jocuri era ceva suprem. Și atmosfera nu se compară cu absolut nimic. Mi-a aduc aminte că apăruse Dream Team-ul american în Satul Olimpic și să-i vezi acolo, lângă tine, pe Jordan, Magic Johnson, Barkley, mi s-a părut ceva extraordinar. Carl Lewis și alții, legende. Și tu erai acolo, un nimeni, sigur, avuseseși niște rezultate ca să te califici, dar simțeai așa, ce bine că sunt aici cu ei!

- Un regret?
- Da, că nu m-a ținut fizicul cât am vrut eu.

- Ca antrenor, ce vă atrage atenția la un copil? 
- Nu știu cum e la alte sporturi, dar eu mă uit la cât de ager este la minte. Asta mă atrage cel mai mult la un sportiv. Dacă văd că am cu cine să lucrez, atunci e foarte bine. Sigur, sunt și niște minime cerințe fizice. Nu refuzăm niciun copil, dar la un moment dat apare această triere naturală sau chiar ei își dau seama că nu pot face față și se opresc.

„Cu cât erau mai multe competiții, era benefic, îți scade tracul, concurezi cu mai mult aplomb, experimentezi mult mai mult. Nu poți să încerci ceva nou la un Campionat Mondial, deși s-ar putea să fii foarte bun și chiar să câștigi competiția, dar nu ai nicio garanție"- Alin Lupeică

„Copiii de acum au condiții mult mai bune decât am avut noi și începe încet-încet să se vadă o urcare. Pandemia a adus o problemă, altfel rezultatele ar fi venit un pic mai repede, dar nu au fost competiții, să arate tot ce pot, ce știu. Ne întoarcem pe val"- Alin Lupeică

CV Alin Lupeică

• Născut pe  22 aprilie 1973 la Iași 
• Campionate Mondiale: 1994 Atena - bronz cu echipa, 2001 Nîmes - bronz cu echipa 
• Campionate Europene: 1993 Linz - bronz sabie individual, 1999 Bolzano - argint cu echipa 
• Jocuri Olimpice: 1992 Barcelona - locul 4 cu echipa, 1996 Atlanta - locul 7 cu echipa, 2000 Sydney - locul 4 cu echipa

Citește mai multe știri din sport:

Cinci echipaje în finală și cinci în semifinale după prima zi a Europenelor de canotaj

Simona Halep nu va juca împotriva Italiei, în play-off-ul „Billie Jean King Cup”! Anunțul Federației