Articol de Mitică Docan - Publicat miercuri, 16 iulie 2014 00:00 / Actualizat joi, 17 iulie 2014 08:33
Îl cheamă Andrew Talansky, e american, face parte din echipa Garmin-Sharp şi a început Turul Franţei ca al patrulea favorit, în spatele triadei Froome - Contador - Nibali. Pe 16 iulie 2014, a ajuns singur la linia de sosire, dar nu în faţă, cum se aştepta toată lumea, ci la peste 30 de minute de primul clasat. Aceasta este o poveste despre încăpăţînare şi chinuri groaznice
Miercuri, cu 60 de kilometri înainte de sfîrşitul etapei a 11-a din Turul Franţei, Andrew Talansky a descălecat de pe bicicletă, s-a uitat în ochii şefului său de la Garmin, a dat din umeri a neputinţă şi s-a pregătit să abandoneze, adică să tragă în anonimat cortina peste cel mai important eveniment ciclist din lume.
Speranţă a unei naţiuni cu sufletul făcut vraişte de Lance Armstrong, americanul Talansky a părut sătul. Camerele TV au mutat repede pe obrajii săi, în condiţiile în care acţiunea din etapă lîncezea, iar siteul Turului Franţei i-a raportat abandonul cu răceala cu care o făcuse şi cînd Froome şi Contador, "bestiile" Turului, declaraseră forfait prematur, cu doar cîteva etape înainte.
Într-un fel, era firesc. Talansky rămăsese în urmă de 25 de kilometri, iar plutonul, în care erau înghesuiţi toţi favoriţii, era acum la 10 minute în faţă, condus, culmea, chiar de coechipierii săi de la Garmin, care vînau victoria de etapă. Talansky era singur, suferind în căldura înăbuşitoare.
Cu cîteva zile în urmă, în etapa a 7-a, americanul în vîrstă de 25 de ani inaugurase seria de căzături care aveau să-l coste atîta durere. A ciupit roata unui australian, s-a dat de-a berbeleacul, vînătăile i-au răsărit pe piele ca petele unui leopard, dar a reuşit să rămînă în top 10 în clasamentul general.
Cîştigător de Criterium du Dauphine, ultima cursă importantă şi indicator clar în ceea ce priveşte Turul Franţei, Talansky era privit drept unul dintre marii pretendenţi la podiumul de la Paris, mai ales că îşi răpusese toţi adversarii care acum rulau cot la cot cu el.
Însă a venit etapa a 8-a, cu o coborîre groaznică pe ploaie, iar Andrew a lovit din nou asfaltul la 60km/h şi a ieşit din top 10. Atunci au început durerea de spate, icnetele şi încercarea de a masca slăbiciunea. Locul din clasamentul general a luat-o la vale şi Talansky a început etapa de miercuri clasat pe 26.
Cum marţi a fost zi de pauză, organizatorii au stabilit o etapă fără pretenţii, de 188 de kilometri, între Besancon-ul în care Julien Sorel s-a dus la seminar şi Oyonaxx, plată ca-n palmă pînă în ultimele 50 de borne, atunci cînd patru căţărări micuţe au căutat să agite apele în pluton.
O etapă cu dificultate medie, dar nu şi dacă nu poţi să îţi ţii spatele într-o poziţie firească pe bicicletă, iar mîna ţi-e boţită de răni. Talansky a rezistat în grupul masiv pînă la intrarea în ultimii 90 de kilometri, atunci cînd s-a prelins pe şosea, lăsînd plutonul să-şi continue ritmul nebun, incapabil să susţină pasul.
În durere puternică, cu figura schimonosită de efortul inuman necesar pentru a malaxa pedalele, rutierul născut în Miami a continuat din reflex să îşi biciuiască trupul. Şi a venit kilometrul 60. Talansky s-a aşezat în fund, lîngă maşina directorului sportiv şi a simţit parfumul dulce şi ispititor al renunţării. Lacrimile au rupt zăgazurile ochilor, imaginaţia s-a curbat sub nenorocire, un alt abandon ca alte abandonuri.
Timpul, eterna provocare
În cartea sa, At Speed, Mark Cavendish povesteşte lucrurile pe care nicio televiziune din lume nu le arată în direct, acele suferinţe mute pe care le îndură cei din coada plutonului, rupţi de acţiunea din faţă, care confiscă transmisia. Britanicul explică chinul sprinterilor de a supravieţui unei etape de munte, totura celor care au o zi proastă sau riscurile pe care rutierii pierduţi le iau doar ca să reuşească să fie în limita etapelor. Ce înseamnă mai precis asta?
Într-o etapă din Marea Buclă, rutierii sînt obligaţi să termine într-un anumit timp după cîştigătorul zilei, timp stabilit în funcţie de dificultatea traseului. De exemplu, într-o etapă montană dură, în care învingătorului i-a luat 4 ore de trudă, procentajul de control poate ajunge şi la 25%, adică orice ciclist de pe traseu trebuie să treacă linia de sosire în maximum o oră după laureat.
Acum, Talansky avea de luptat şi cu matematica. Francezul Tony Gallopin, eventualul cîştigător din etapă, a oprit ceasurile la 4 ore, 25 de minute şi 45 de secunde, aşa că americanul trebuia să se încadreze într-un ecart de 37 de minute faţă de rutierul de la Lotto-Belisol. Asta, dacă putea să continue.
O decizie cît o mie
Înapoi la kilometrul 60, cu cele mai grele obstacole încă de venit, Talansky s-a ridicat de pe asfalt, şi-a sters lacrimile şi a decis că trebuie să continue. Într-un fel, a fost un gest ciudat, dintr-o altă epocă, o aventură îmbibată de panache şi încăpăţînare.
Poate a avut ceva din Fiorenzo Magni, italianul din anii '50, cel care a căzut cu bicicleta, şi-a rupt claviculele şi a continuat după ce şi-a legat ghidonul cu un şnur de cauciuc pe care îl controla cu dinţii! Sau, blasfemiator, dintr-un Merckx care termina o etapă de Turul Franţei cu maxilarul zburat de la locul lui.
Oricum ar fi, Talansky a continuat. A înghiţit căţărare după căţărare, mereu sub farurile încruntate de voiture-balai, maşina-mătură responsabilă să colecteze rutierii fără speranţă de pe traseu, îndîrjit şi neînduplecat. Minutele au început să curgă în defavoarea lui. 10. 15. 25.
Americanul Talansky a înaintat invariabil spre linia de sosire, o epopee a regăsirii spiritului de învingător, atunci cînd înfrîngerea pare mai clară ca niciodată, a strîns din dinţi continuu şi a împins bicicleta cu fiecare celulă din corpul său. "Am făcut-o pentru echipă, nu puteam să îi las, au crezut atît de mult în mine pentru acest Tur".
#TdF The fight goes on with help from a few friends! #Talansky finished #stage11 emotionally & physically shattered! pic.twitter.com/HZebnsLU1K
— ProCycling WorldTour (@_PCWT_) July 16, 2014
Andrew Talansky a trecut linia de sosire la 32 de minute şi 5 secunde distanţă de Tony Gallopin, cu 5 minute înainte să cadă ultimul fir de praf din clepsidră, într-o perioadă în care nu mai exista podium de premiere, iar ceilalţi ciclişti erau demult pe masa de masaj.
Rutierul cu tunică albastră, la care fanii se uitau ca la un animal exotic, a urcat în autocarul echipei şi a început din nou să lacrimeze încet. De data aceasta, de uşurare. Gloria, uneori, se înfruptă din suferinţă şi groază.
În etapa a 12-a din Turul Franţei, cea mai dură întrecere din lume, nimeni nu ştie dacă viteazul Andrew Talansky va mai avea forţa să ia startul. Indiferent dacă o va face sau nu, şi-a predat lecţia.
#Talansky is inspiration for me, that I mustn't give up when I want to reach my aim! @andrewtalansky @Ride_Argyle pic.twitter.com/Q7HjQfIfyA
— Filip Urban (@zodiak217) July 16, 2014
)
)
)
)
)
)
)
