Articol de GSP - Publicat miercuri, 17 februarie 2010 00:00
Whistler. Ninsoare, ploaie, ceata. Si uite asa din primele sase antrenamente pentru coborarile schiorilor alpini, fete si baieti, doar unul a mers pana la capat, si asta intr-o forma originala, adica cu finalul lipsa. Apoi primele doua curse amanate. Mare, mare ghinion. Sa se intample una ca asta tocmai la Jocurile Olimpice. Sau nu? Nu chiar. Sa acceptam pretextul cu vremea neobisnuit de calda pentru februarie din Whistler. Asa o fi. Dar sa dam iute paginile istoriei inapoi. A fost odata ca niciodata. A fost odata Cupa Mondiala in statiunea canadiana. Veneau schiorii de peste mari si tari nerabdatori sa faca o cursa rapida. Urcau sus pe munte si acolo inghetau. Asteptand. Ca poate trece ceata, iar ceata impletea fuioare si ii pacalea: hai ca ma ridic, ba mai bine stau. Pana cand cineva a zis ajunge si Whistler-ul a disparut din calendar. La final de noiembrie circul alb isi strange corturile si zboara an de an peste Ocean. Prima escala e in Lake Louise, Canada. Numai ca acolo e partie de fete si baietii bombane. Acum vreo zece ani si mai bine au fost atat de agasanti incat un oficial a zis bine, hai inapoi la Whistler. Si au incercat sa schieze acolo din nou. Uitasera. Start peste start anulat. 14 din 15 si s-au invatat minte. Pana cand s-au intors Jocurile Olimpice in Canada, la Vancouver. Care e muntele cel mai apropiat? Whistler! Asa ca suntem norocosi sa fi vazut coborarea cap-coada si cu ceva soare rasfatandu-i pe schiori.
whitesquare.GIF
Aurul. Din senin a devenit cel mai in varsta campion al coborarii. La 32 de ani, 4 luni si nu stiu cate zile. Jean-Luc Cretier, frantuzul ce profitase de tumba lui Hermann Maier in Nagano avea cu 3 luni mai putin in 1998. Si cand te gandesti ca Didier a fost cat pe-aci sa nici nu participe la coborare. Da, da. Didier Defago a aterizat in Vancouver nesigur daca va fi ales intre cei patru elvetieni reprezentanti ai tarii cantoanelor in prima cursa olimpica. Pentru ca echipa are alte vedete. Didier Cuche si Carlo Janka au strans fiecare cate patru victorii in Cupa Mondiala doar din octombrie pana acum. Jumate din ele chiar in proba asta cea mai rapida. Mai vedem in antrenamente le-au zis tehnicienii celorlalti. Prietenul Amba Hoffmann a profitat de sansa si s-a asezat pe al treilea scaun cu doua clasari foarte bune. Apoi n-au mai fost antrenamente si al patrulea om a fost ales de antrenori la un pahar de bere intr-o seara. -Hai sa-l lasam pe Defago. -Da mai, dar nu vezi ca nu face nici o branza cand vine vorba de concursuri din astea mari. -Lasa-l ca medalii iau oricum ceilalti si un loc acolo intre primii 10 tot o scoate. Cam asa s-a scris istoria primului aur al schiului olimpic. Cu aerul lui cuminte de familist model care nu atrage niciodata atentia asupra sa, Defago a schiat aproape nebagat in seama pana cand comentatorii si-au dat coate fii atent ca-l ia pe Svindal! L-a luat si cu ochii razatori pe sub sprancele stufoase parca a zis: na, v-a aratat tata! Acasa are doi prichindei prea mici ca sa priceapa acum ce a facut tatal lor, dar macar din patru in patru ani il vor revedea in imagini de arhiva. Pentru ca rezultatul e istoric. Oricat ar fi natiunea helveta de mare iubitoare a schiului, Didier e abia al treilea lor campion olimpic in coborare. Precedentul titlu fusese castigat in 1988, tot in Canada, de marele Pirmin Zurbriggen. Abia dupa 22 de ani Didier Defago i-a inaltat pe elvetieni din nou pe cea mai inalta treapta.
whitesquare.GIF
Argintul. Intr-unul din multele interviuri de dupa cursa, Defago a avut o replica draguta. Intrebat daca e surprins de cine e alaturi de el pe podium, elvetianul a zis ceva de genul: sunt Jocuri Olimpice, e normal sa ia Norvegia medalie. Pai nu? Va mai amintiti ultimele Jocuri fara medalii norvegiene la schi? Eu nu. Asa ca bineinteles ca Aksel Lund Svindal a incaltat schiurile ce zboara ca gandul si bineinteles ca a luat medalie. S-a bucurat enorm cu mainile in aer cand a vazut tabela pe care sus de tot clipea luminos chiar numele lui. Cumva parca nu fusese convins de mitul norvegian. Dar apoi la interviuri a aparut cu zambetul lui stramb de baiat bun, putin uimit de marinimia sortii, dar si acceptand firesc ca merita acest cadou neasteptat. Neasteptat dupa unul din cele mai dificile sezoane in care a concurat. Pe cel cu accidentarea din Beaver Creek nu-l punem la socoteala. A strans tone de ore de munca grea in vara. Era in forma excelenta, apoi a cazut la un antrenament doar cu o saptamana inainte sa inceapa sezonul. O accidentare foarte usoara, nesemnificativa aparent, dar au, ce-a mai durut in concurs. L-a ascultat atunci pe doctor si a facut o pauza. A stat la soare pe sezlong in Miami in timp ce restul lumii incepuse peregrinarile din etapa in etapa. Cum a primit ok-ul medicului, cum a si zbughit-o pe partie. Avea de recuperat, toata leneveala asta nu prinsese bine muschilor. Apoi la sfarsitul anului alta hiba. Un virus agresiv si atat de debilitant incat a sarit cateva etape la inceput de an. Punct si de la capat. Conditia fizica nu se mentine doar gandindu-te ca exersezi. A pornit iar cu locuri mai putin punctate, a urcat catinel 8, 6, 5, 4. Si apoi 2 la Jocuri. Firesc intr-un fel.
whitesquare.GIF
Bronzul. Poate merg si doar stau in baruri si ma distrez. Asa a zis Bode Miller inainte de Torino, iar cand a ajuns la JO 2006 era inca aureolat dupa sezonul acela exceptional cu glob mare de cristal, cu titluri mondiale, cu schiatul intr-un picior. Zeu! Dar in Torino, de fapt in Sestriere, s-a tinut de cuvant. Ziua pe partie in dorul lelii, noaptea in baruri la petreceri. Si-a facut damblaua. Apoi a mai crescut si s-a transformat. Transformare ce in cazul altora ar putea fi etichetata drept “i-a venit mintea la cap”. Lui Bode anul trecut i-a mers rau. Din rau in mai rau, asta desi a muncit serios. Cand la mondialele din Val d’Isere n-a obtinut nimic, chiar daca inca mai era in cartile Cupei Mondiale la coborare, si-a luat jucariile si a plecat. Ma rog, a cumparat jucariile si a plecat. La fiica lui de existenta careia nimeni nu stia nimica-nimicuta. N-a mai vrut sa auda de schi. O vreme. O fi el altfel decat restul lumii, insa un televizor tot are in casa, sau un ziar tot mai ia in mana. Incet-incet peste vara febra olimpica a inceput sa cuprinda natiunea. Numai ca in SUA ca sportiv esti aproape un nimeni daca nu castigi aurul olimpic. Iar el ar ramane un nimeni daca s-ar opri aici, n-are decat doua arginturi. Era certat cu cei de la echipa. Nu-i nimic, de-aia exista impacarea. Nu era antrenat deloc in septembrie. Nu-i nimic, de-aia exista Bode. A venit in Whistler sa castige fara stirea celorlalti. Din punctul lui de vedere a avut ghinion, norocul i s-a oprit doar la bronz. Din punctul de vedere al celorlalti a avut si multa sansa. Si mai are inca doua: in super-G si mai ales in super-combi.
Whistler. Ninsoare, ploaie, ceata. Si uite asa din primele sase antrenamente pentru coborarile schiorilor alpini, fete si baieti, doar unul a mers pana la capat, si asta intr-o forma originala, adica cu finalul lipsa. Apoi primele doua curse amanate. Mare, mare ghinion. Sa se intample una ca asta tocmai la Jocurile Olimpice. Sau nu? Nu chiar. Sa acceptam pretextul cu vremea neobisnuit de calda pentru februarie din Whistler. Asa o fi. Dar sa dam iute paginile istoriei inapoi. A fost odata ca niciodata. A fost odata Cupa Mondiala in statiunea canadiana. Veneau schiorii de peste mari si tari nerabdatori sa faca o cursa rapida. Urcau sus pe munte si acolo inghetau. Asteptand. Ca poate trece ceata, iar ceata impletea fuioare si ii pacalea: hai ca ma ridic, ba mai bine stau. Pana cand cineva a zis ajunge si Whistler-ul a disparut din calendar. La final de noiembrie circul alb isi strange corturile si zboara an de an peste Ocean. Prima escala e in Lake Louise, Canada. Numai ca acolo e partie de fete si baietii bombane. Acum vreo zece ani si mai bine au fost atat de agasanti incat un oficial a zis bine, hai inapoi la Whistler. Si au incercat sa schieze acolo din nou. Uitasera. Start peste start anulat. 14 din 15 si s-au invatat minte. Pana cand s-au intors Jocurile Olimpice in Canada, la Vancouver. Care e muntele cel mai apropiat? Whistler! Asa ca suntem norocosi sa fi vazut coborarea cap-coada si cu ceva soare rasfatandu-i pe schiori.
whitesquare.GIF
Aurul. Din senin a devenit cel mai in varsta campion al coborarii. La 32 de ani, 4 luni si nu stiu cate zile. Jean-Luc Cretier, frantuzul ce profitase de tumba lui Hermann Maier in Nagano avea cu 3 luni mai putin in 1998. Si cand te gandesti ca Didier a fost cat pe-aci sa nici nu participe la coborare. Da, da. Didier Defago a aterizat in Vancouver nesigur daca va fi ales intre cei patru elvetieni reprezentanti ai tarii cantoanelor in prima cursa olimpica. Pentru ca echipa are alte vedete. Didier Cuche si Carlo Janka au strans fiecare cate patru victorii in Cupa Mondiala doar din octombrie pana acum. Jumate din ele chiar in proba asta cea mai rapida. Mai vedem in antrenamente le-au zis tehnicienii celorlalti. Prietenul Amba Hoffmann a profitat de sansa si s-a asezat pe al treilea scaun cu doua clasari foarte bune. Apoi n-au mai fost antrenamente si al patrulea om a fost ales de antrenori la un pahar de bere intr-o seara. -Hai sa-l lasam pe Defago. -Da mai, dar nu vezi ca nu face nici o branza cand vine vorba de concursuri din astea mari. -Lasa-l ca medalii iau oricum ceilalti si un loc acolo intre primii 10 tot o scoate. Cam asa s-a scris istoria primului aur al schiului olimpic. Cu aerul lui cuminte de familist model care nu atrage niciodata atentia asupra sa, Defago a schiat aproape nebagat in seama pana cand comentatorii si-au dat coate fii atent ca-l ia pe Svindal! L-a luat si cu ochii razatori pe sub sprancele stufoase parca a zis: na, v-a aratat tata! Acasa are doi prichindei prea mici ca sa priceapa acum ce a facut tatal lor, dar macar din patru in patru ani il vor revedea in imagini de arhiva. Pentru ca rezultatul e istoric. Oricat ar fi natiunea helveta de mare iubitoare a schiului, Didier e abia al treilea lor campion olimpic in coborare. Precedentul titlu fusese castigat in 1988, tot in Canada, de marele Pirmin Zurbriggen. Abia dupa 22 de ani Didier Defago i-a inaltat pe elvetieni din nou pe cea mai inalta treapta.
whitesquare.GIF
Argintul. Intr-unul din multele interviuri de dupa cursa, Defago a avut o replica draguta. Intrebat daca e surprins de cine e alaturi de el pe podium, elvetianul a zis ceva de genul: sunt Jocuri Olimpice, e normal sa ia Norvegia medalie. Pai nu? Va mai amintiti ultimele Jocuri fara medalii norvegiene la schi? Eu nu. Asa ca bineinteles ca Aksel Lund Svindal a incaltat schiurile ce zboara ca gandul si bineinteles ca a luat medalie. S-a bucurat enorm cu mainile in aer cand a vazut tabela pe care sus de tot clipea luminos chiar numele lui. Cumva parca nu fusese convins de mitul norvegian. Dar apoi la interviuri a aparut cu zambetul lui stramb de baiat bun, putin uimit de marinimia sortii, dar si acceptand firesc ca merita acest cadou neasteptat. Neasteptat dupa unul din cele mai dificile sezoane in care a concurat. Pe cel cu accidentarea din Beaver Creek nu-l punem la socoteala. A strans tone de ore de munca grea in vara. Era in forma excelenta, apoi a cazut la un antrenament doar cu o saptamana inainte sa inceapa sezonul. O accidentare foarte usoara, nesemnificativa aparent, dar au, ce-a mai durut in concurs. L-a ascultat atunci pe doctor si a facut o pauza. A stat la soare pe sezlong in Miami in timp ce restul lumii incepuse peregrinarile din etapa in etapa. Cum a primit ok-ul medicului, cum a si zbughit-o pe partie. Avea de recuperat, toata leneveala asta nu prinsese bine muschilor. Apoi la sfarsitul anului alta hiba. Un virus agresiv si atat de debilitant incat a sarit cateva etape la inceput de an. Punct si de la capat. Conditia fizica nu se mentine doar gandindu-te ca exersezi. A pornit iar cu locuri mai putin punctate, a urcat catinel 8, 6, 5, 4. Si apoi 2 la Jocuri. Firesc intr-un fel.
whitesquare.GIF
Bronzul. Poate merg si doar stau in baruri si ma distrez. Asa a zis Bode Miller inainte de Torino, iar cand a ajuns la JO 2006 era inca aureolat dupa sezonul acela exceptional cu glob mare de cristal, cu titluri mondiale, cu schiatul intr-un picior. Zeu! Dar in Torino, de fapt in Sestriere, s-a tinut de cuvant. Ziua pe partie in dorul lelii, noaptea in baruri la petreceri. Si-a facut damblaua. Apoi a mai crescut si s-a transformat. Transformare ce in cazul altora ar putea fi etichetata drept “i-a venit mintea la cap”. Lui Bode anul trecut i-a mers rau. Din rau in mai rau, asta desi a muncit serios. Cand la mondialele din Val d’Isere n-a obtinut nimic, chiar daca inca mai era in cartile Cupei Mondiale la coborare, si-a luat jucariile si a plecat. Ma rog, a cumparat jucariile si a plecat. La fiica lui de existenta careia nimeni nu stia nimica-nimicuta. N-a mai vrut sa auda de schi. O vreme. O fi el altfel decat restul lumii, insa un televizor tot are in casa, sau un ziar tot mai ia in mana. Incet-incet peste vara febra olimpica a inceput sa cuprinda natiunea. Numai ca in SUA ca sportiv esti aproape un nimeni daca nu castigi aurul olimpic. Iar el ar ramane un nimeni daca s-ar opri aici, n-are decat doua arginturi. Era certat cu cei de la echipa. Nu-i nimic, de-aia exista impacarea. Nu era antrenat deloc in septembrie. Nu-i nimic, de-aia exista Bode. A venit in Whistler sa castige fara stirea celorlalti. Din punctul lui de vedere a avut ghinion, norocul i s-a oprit doar la bronz. Din punctul de vedere al celorlalti a avut si multa sansa. Si mai are inca doua: in super-G si mai ales in super-combi.
Decizia luată de Real Madrid după moartea lui Helmuth Duckadam » Gestul impresionant al spaniolilor
)
)
)
)
)
)
)
)
