FOTO Noi toți suntem Team România » Ziua care a schimbat istoria. Cum a cucerit Răzvan Florea singura medalie olimpică din înotul masculin românesc

Jurnaliștii GSP vor recompune cu minuție performanțele din perspectiva celor aflați la fața locului și a celor care au contribuit la succes.

Astfel, de-a lungul a 6 episoade, vom înlocui "individual" cu "împreună" și vom scoate în relief participarea comună la victorii, pentru că marile reușite ale sportivilor români la Olimpiadă au fost puzzle-uri la care au contribuit antrenori, sportivi și fani deopotrivă. 

Citește și:

• Proiect special GSP: "Noi toți suntem Team Romania" » Episodul 1: Cum a uimit Lipă mapamondul în '92
• Episodul 2: Laura și floreta de aur » Povestea primului titlu feminin la scrimă pentru România cucerit de Laura Badea la Atlanta 1996
• Episodul 3: Micul uriaș de aur » Cum a cucerit Gheorghe Berceanu titlul la Olimpiada din Munchen
• Episodul 4: Cum a reușit Maria Cioncan să obţină medalia de bronz la Atena 2004? Bistriţeanca avea să se stingă însă din viaţă pe 21 ianuarie 2007 într-un accident auto

Azi, episodul 5: Ziua care a schimbat istoria

La Jocurile Olimpice de la Atena, în 2004, Răzvan Florea a cucerit “bronzul” în proba de 200 metri spate, singura medalie olimpică din înotul masculin românesc.

Ziua de 19 august 2004 va avea un loc aparte în istoria înotului românesc. Pentru prima oară, un român a urcat pe podiumul olimpic în întrecerile masculine. Răzvan Florea este primul şi, deocamdată, singurul care a reuşit acest lucru.

Şi nu oricum, ci la capătul unei curse de senzaţie, în care nu se număra printre favoriţi. Constănţeanul a cucerit medalia de bronz la 200 de metri spate, încununând astfel cel mai bun an din cariera sa.

"Timp de cinci ani, din 1999 când am intrat în lotul de seniori al României şi până în 2004, am suferit pentru că eram singurul care nu luase o medalie la o competiţie majoră. Fie că erau Europene, fie că erau Mondiale, eu veneam pe locul 4 sau 5. În acel an s-a rupt blestemul. A fost ca debutul în marea performanţă.

Mai întâi, am luat argintul european la Madrid, care venea după victorii în etape de Cupă Mondiale şi în circuitul Mare Nostrum. La ultimul am terminat pe al doilea loc la general, după Potec.

Pregătirea pentru Jocurile Olimpice începuse mult mai devreme, cu cantonamente la mare înălţime, la Sierra Nevada, în Spania. Au fost perioade grele, cu multă muncă şi nopţi nedormite din cauza problemelor de aclimatizare. Dar nu aveam de ales", povesteşte Răzvan.

Calculele hârtiei nu prea ţineau cu el: "Înainte de Jocurile Olimpice eram în topul mondial, dar undeva între locuri 8-12. Am mers cu gândul la un loc între primii şase, în fapt finala în primul rând. Erau vreo 60 de sportivi înscrişi în proba de 200 metri spate. Am mers bine din serii, aveam al patrulea timp înainte de semifinale. Am ţinut-o tot aşa, şi în finală am intrat tot cu al patrulea timp".

Povestea unei curse de vis

Finala i-a rămas întipărită în minte. Înota pe culoarul 6, iar aproape de el erau marii favoriţi, americanul Aaron Peirsol şi austriacul Markus Rogan. Pe culoarul alăturat, surpriza seriilor de calificare, englezul James Goddard.

"Pentru mine, ziua finalei a fost una normală, ca la orice competiţie. Trezirea de dimineaţă, o mică încălzire în bazin pentru concurs, masă şi multă odihnă. Erau emoţii ceva mai mari, dar nu am schimbat nimic.

Profu’ m-a încurajat tot timpul, dar nici dânsul nu cred că se gândea la medalie. Poate aşa, 5 la sută, credeam amândoi că pot face o performanţă majoră. Dar ni se părea aproape imposibil să ajung pe podiumul olimpic. De obicei, am emoţii, dar constructive, mă fac să mă mobilizez. Ştiu cîte sacrificii am făcut şi nu e moment în care să clachez.

În timpul cursei, ştiam ce voi face, că voi pleca destul de tare şi că voi fi printre primii după start. N-am ştiu însă exact unde mă aflu, dar îmi calculasem că la a treia întoarcere voi fi pe undeva, pe locurile 4-6, dar finalul a fost fantastic. Am întors al doilea la 50, al treilea la 100 şi al şaselea la 150. Ultima lungime de bazin a fost extraordinară, cu o accelerare pe ultimii metri, care mi-a adus medalia", îşi aminteşte constănţeanul.

Timpul său a însemnat un nou record naţional, dar şi una dintre primele zece performanţe din istorie la acel moment.

Argint pentru un sfert de oră

Dar nu s-a oprit totul aici. Clasamentul întârzia să apară pe tabela oficială. Toţi aşteptau să vadă ce se întâmplă şi se gândeau la o descalificare. Însă nimeni nu se gândea că era vorba chiar despre campionul olimpic, Peirsol.

Au urmat discuţii şi analizele, cu delegaţia americană în prim plan, iar Răzvan dezvăluie cum a trăit toate aceele minute de incertitudine: "În primele secunde după sosire, eram atât de obosit că nici nu am realizat pe ce loc sunt, mai ales că pe tabelă nu se afişase ordinea sosirii, ci doar timpii fiecăruia. Noi aveam ochiul format şi mi-am dat imediat seama că am câştigat medalia de bronz.

Nu mi-a venit să cred prima oară, dar treptat realizam ce performanţă am făcut. Apoi, timp de vreo 9 minute, m-am gîndit: oare voi fi eu cel descalificat? Ştiam că sunt probleme, dar nu despre cineva este vorba. Am stat cu sufletul la gură, apoi a venit o bucurie şi mai mare. Eram pe locul al doilea. Argint!

Am plecat în sectorul delegaţiei noastre, m-am pregătit pentru premiere, dar nu am ştiut că am fost trimis din nou pe locul al treilea, până cînd nu am intrat în camera unde se făceau ultimele pregătiri pentru ceremonie.

L-am văzut acolo pe american şi mi-am dat seama că s-a revenit la ordinea iniţială. Eu eram atât de bucuros că luasem medalie, că nu a mai contat atât de mult. Se pare că Peirsol greşise la o întoarcere, dar ce mai era de spus? De departe, era cel mai bun, terminase cu vreo patru metri înaintea noastră".

Pariu pentru viitor

Medalia a fost sărăbătorită în Satul Olimpic, la o cofetărie. După zece ani, a fost sărbătorită din nou, alături de cei dragi şi de prieteni, iar Răzvan şi-a pus în minte să mai celebreze o medalie olimpică, dar altfel. Ca antrenor.

"Am sărbătorit imediat cu Oana, cu mama, cu Profu’, cu Tolontan. Am ieşit seara în Satul Olimpic şi ne-am bucurat împreună de acest moment. Când s-a împlinit un deceniu, am făcut o petrecere, la care am reuşit să-i strâng pe aproape toţi componenţii lotului de nataţie de la Atena. Am rememorat momentele de atunci.

Acum au trecut 12 ani de atunci şi mi-ar plăcea să nu rămân singurul, ci doar primul medaliat olimpic din înotul masculin românesc. Visez ca din bazinul pe care l-am construit să iasă pe viitor un înotător care să meargă la Jocurile Olimpice. Şi eu, alături de el, ca antrenor", spune constănţeanul.

Clasament cursă:

Implicat în lumea sportului

Retras din activitate în urmă cu şase ani, Răzvan a rămas în lumea sportului, implicându-se activ în dezvoltarea înotului. Medaliatul olimpic şi-a construit la Constanţa propriul bazin şi a înfiinţat un club a cărui denumire este legată de cea mai mare performanţă din cariera sa, Atena Sport Club.

În plus, participă în competiţiile de triathlon pentru amatori, este vicepreşedinte la Federaţia Română de Triathlon şi organizează pe litoral numeroase concursuri de înot, atletism şi triathlon.

În acelaşi timp, este unic reprezentant al firmei de echipament sportiv Tyr, iar din această vară a devenit consilier municipal al oraşului Constanţa, printre proiectele de care răspunde direct numărându-se construirea unei Săli Polivalente şi a unui bazin de înot de dimensiuni olimpice.

"La început, m-am ocupat personal de toate, împreună cu Oana, dar treptat am găsit oamenii potriviţi. Astfel, am timp să fac şi mişcare şi să mă antrenez la nivel de amatori", explică fostul mare sportiv.

Premoniţia tatălui

Rămas acasă din cauza unor probleme profesionale, tatăl lui Răzvan, Ilie Florea, a avut o premoniţie. Cu câteva zile înainte de finală, a desemnat pe unul dintre pereţii casei cele cinci cercuri olimpice.

"Mi-am gândit să-i fac o surpriză, dar mi-a făcut el una şi mai mare. Aveam nişte probleme de serviciu şi nu am putut să plec la Atena, aşa că am văzut finala la acasă, alături de un prieten din copilărie. Emoţiile erau mari, când mă uitam la televizor, când îmi puneam mâinile la ochi. La final, de bucurie, nici nu mai puteam să respir. M-am blocat. Apoi am deschis şampania!", povesteşte tatăl medaliatului.

Antrenorul Octavian Tileagă: "Răzvan a fost un sportiv de execepţie!"

Antrenorul Octavian Tileagă dezvăluie felul în care a trăit finala de la Atena şi momentele de sărbătoare cu medalia la gât.

Alături de Răzvan în drumul spre podiumul olimpic a stat antrenorul Octavian Tileagă. Cei doi au lucrat peste un deceniu în micuţul bazin de la Palatul Copiilor din Constanţa, pregătind minuţios marea lovitură.

"Am avut noroc, pentru că Răzvan a avut un talent de excepţie şi un băiat muncitor. După 12 ani, am început să apreciez că nu există antrenor de valoare fără un sportiv de excepţie! Şi viceversa! Trebuie să meargă împreună, în tandem!", spune tehnicianul în vârstă de 66 de ani.

Ca şi elevul său, Tileagă nu se gândea la o medalie înainte de Atena, ţinta cea mai îndrăzneaţă fiind un loc 4.

"Eram optimişti când am plecat spre Atena, dar nici chiar aşa. Nici în cele mai aurii vise nu ne gândeam la medalie! Ţin minte că, la începutul competiţiei, m-am întâlnit în Satul Olimpic cu Titi Mihail şi Ion Ţiriac, iar primul mi-a zis că o medalie la masculin pentru noi ar fi ca şi cum un alb ar câştiga la 100 de metri la atletism. Aveam însă rezultatul de la Sydney, când Răzvan a prins finala, terminând al şaselea, şi ne gândeam că o clasare între locuri 4-6 este posibilă. Totul a mers bine, de la pregătire, la antrenamentele de acomodare, la evoluţia din serii", povesteşte Tileagă.

"A fost în groapa cu lei!"

Îşi aminteşte cu zîmbetul pe buze cel mai frumos moment al carierei sale. "În ziua finalei, la fiecare pas prin Satul Olimpic, ne oprea câte un român şi ne întreba dacă luăm medalii. Dacă nu ar fi fost aşa, poate că nu aveam emoţii atât de mari.

La încălzirea dinaintea finalei, am avut un schimb de replici despre ritmul de cursă şi Răzvan, puţin iritat, mi-a răspuns: Dumneavoastră vreţi medalie, dar nu vedeţi cum merge englezul? I-am răspuns că dacă nu se va putea, asta este, dar moralul nostru trebuie să fie pregătit pentru o medalie.

Ne calificasem cu al patrulea timp, dar fusese demoralizantă prestaţia unui englez, James Goddard. Şi în serii, şi în semifinale, se calificase cu primul timp, cu două secunde mai bine decât noi! Pur şi simplu, ne-a ucis!

Ne gândeam că nu aveam cum să-l batem în finală, însă i-am zis lui Răzvan: Şi dacă ăsta înghite apă, dacă ratează o întoarcere? Aşa s-a întâmplat, a plecat ca din puşcă, a fost printre primii, dar în ultimii 25 de metri era deja epuizat.

Noi eram mulţumiţi cu locul 4, dar când l-am văzut pe englez că începe să încetinească, atunci au apărut cele mai mari emoţii. Când am văzut că Răzvan se apropie de el, mi-a stat inima în loc.

Toată tribuna era în picioare, toţi românii, ucrainenii, moldovenii, japonezii, toţi ţineau cu noi. Pe ultimii 5 metri, totul a fost meritul lui Răzvan. A avut o ambiţie ieşită din comun.

El a fost în groapa cu lei, noi eram cu speranţa. Când am văzut sosirea de infarct, mi s-au înmuiat picioarele şi nu mai puteam vorbi. Nu realizam ce făcusem, doar că-l învinsesem pe englez", spune Tileagă.

"Te simţi în al nouălea cer!"

Nebunia creată de descalificarea lui Peirsol şi repunerea în drepturi a americanului nu a stricat bucuria din tabăra tricoloră.

"Mă bucuram că Răzvan a urcat pe podium, când cineva m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că suntem vicecampioni olimpici. Atunci am văzut că Peirsol fusese descalificat. A durat vreun sfert de oră până când am aflat decizia, dar nu conta prea mult.

Performanţa era unică, aveam medalie. Noi nu eram supăraţi, dar au apărut austriecii şi englezii, care erau supăraţi că nu facem contestaţie. Nu ştiu cât de corectă a fost decizia din punct de vedere al arbitrajului, dar ca performanţă era corectă", explică Tileagă, dezvăluind şi felul în care a fost sărăbătorită prezenţa pe podiumul olimpic: "A fost ceva de vis, ne-am adunat la o cofetărie în Satul Olimpic, ne-am făcut poze cu medalia, cu coroniţa. Erau mulţi care nu ne cunoşteam, dar s-au ridicat în picioare şi ne-au aplaudat!

Le ziceam tuturor că simt o victorie, dar nu realizez nivelul performanţei. Abia după ce am ajuns acasă şi s-au mai liniştit lucrurile, au început să ne dăm seama că am luat medalie olimpică. În lume, să fii medaliat olimpic este ceva aparte. La noi, să fii campion olimpic sau mondial este privit cam la fel, dar în străinătate este cu totul altfel. Îţi creşte inima, te simţi în al nouălea cer!"

România nu a făcut contestație

Decizia de a anula descalificarea iniţială a americanului Aaron Peirsol a creat iritare în tabăra delegaţiilor din Austria şi Marea Britaniei, care au depus contestaţii.

"Când s-a anunţat clasamentul înainte de premiere, ai noştri nu au fost supăraţi, dar au apărut austriecii şi englezii, care erau foarte iritaţi şi ne întrebau dacă nu facem ceva. Normal, Rogan ar fi devenit campion olimpic, iar Goddard urca pe podium. De aceea, erau indignaţi!

Între timp timp, secretarul general al federaţiei noastre, Ştefan Iamandi, s-a întâlnit cu Cornel Mărculescu, de la FINA, iar acesta i-a spus că nu are rost să facem contestaţie pentru că nu avem nicio şansă. Fericiţi că am luat medalie, am renunţat la orice contestaţie", spune antrenorul Octavian Tileagă.

"Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul lui Goddard. Mi-era coleg, prieten şi fusesem la multe competiţii împreună", adaugă Răzvan.

Oana, soția lui Răzvan: "Plutea de fericire!"

Soţia medaliatului olimpic, Oana, povesteşte cum a trăit din tribune cursa care i-a adus lui Răzvan Florea "bronzul" la Atena.

În tribunele complexului acvatic de la Atena, Răzvan a avut doi suporteri de suflet, viitoarea lui soţie, Oana, şi mama lui, Dorina. Cele două au trăit la intensitate maximă drumul către medalie.

"Au trecut mulţi ani, dar îmi aduc aminte totul de parcă a fost ieri. Şi acum, dacă închid ochii, îmi vin în minte imaginile cu ultimii metri din cursă", mărturiseşte Oana, care a fost la un pas să rateze prezenţa la finală din cauza cererii mare pentru bilete: "Răzvan avea o surperstiţie şi mi-a zis să nu-mi iau biletele la finală până nu se califică. Aşa că mi-am luat la serii, la semifinale, iar cînd a ajuns în finală am descoperit că nu mai erau bilete la chioşcul oficial. Noroc că mi-a zis cineva să merg pe strada principala din Atena, pentru că găsesc acolo.

Am dat un pic mai mult, dar am luat şi pentru mine, şi pentru mama lui Răzvan. Doar că locurile erau la vreo şapte rânduri distanţă, aşa că am stat singură, printre străini. Cu Răzvan nu prea vorbisem, chiar dacă eram de câteva zile la Atena. El era foarte concentrat, nu ieşea din Satul Olimpic decât pentru antrenamente, aşa că nu ne-am văzut decât la bazin şi am vorbit un pic la telefon. Nici nu voiam să stau pe capul lui cu încurajările".

Lacrimi de fericire

Emoţiile mari au venit în timpul cursei şi au atins punctul culmimant pe ultimii metri.

"Ştiam că îşi schimbase tactica în acel an şi era hotărît să şi-o păstreze indiferent de ceea ce făceau ceilalţi. Nu pleca foarte tare, dar urma să forţeze pe final. Înainte de ultima lungime, mă gîndeam că şi un loc 5 este bun într-o finală olimpică, dar cu 25 de metri înainte de final situaţia a început să se schimbe. Am început să sper, dar în acelaşi timp mi-era frică să sper prea mult.

Atmosfera era electrizantă, tribunele vuiau, iar când a atins peretele am văzut că este al treilea. M-am panicat pentru că nu se afişaseră rezultate şi îmi spusese Răzvan că în aceste cazuri cineva este descalificat. Stăteam cu inima la gură şi, după un minut, a apărut clasamentul cu el pe locul al doilea. De fericire, am izbucnit în plâns, cu hohote şi suspine. A venit repede o voluntară, care se speriase, şi, când i-am spus ce se întâmplase, m-a dus în primul rând. Răzvan plecase însă la antidoping", povesteşte Oana.

Au urmat momentele de bucurie şi de sărbătoare. "Răzvan era atât de bucuros, încât a luat din greşeală treningul lui Goddard, s-a îmbrăcat şi se pregătea să se ducă la premiere. L-a bătut pe umăr Tileagă şi i-a spus: vezi că ai Marea Britanie pe spate! Premierea şi momentele de după au fost extraordinare. Toată lumea era fericită, toţi l-au felicitat. Era un lot foarte unit, se încurajau permanent între ei! Când ne-am întors de la Atena, Răzvan pur şi simplu plutea de fericire. Nici nu visase la aşa ceva!".

Anul s-a încheiat la fel de frumos, cu o cerere în căsătorie, iar cei doi şi-au unit destinele în luna septembrie. Au venit şi doi băieţi, Tudor şi Ştefan, ultimul purtând şi numele Aaaron, ca pe Peirsol, cel care a cucerit titlul olimpic în cursa de la Atena.