Cristian Geambaşu a întîlnit la Strasbourg un erou uitat: Mihai Bucos, OMUL CARE BĂTEA FRANŢA

Priveşte înainte concentrat, ca atunci cînd în faţă avea buturile, iar la picioare o minge ovală şi lumea. Michel Bucos este desigur Mihai Bucos, fostul mare internaţional de rugby al echipei României. Domnul puţin rubicond din faţa mea se descrie amuzat ca un bon viveur. Adică un om căruia îi place să guste plăcerile vieţii. Soarta l-a împins să guste şi din borcanul cu miere, dar şi din cel cu fiere. A trăit bucuria de învinge Franţa, dar şi imensa durere de a-şi pierde fiul de numai 33 de ani. La 62 de ani, Mihai Bucos trăieşte activ şi cu o sprinteneală care aminteşte de energia fostului transformer al naţionalei României de rugby de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80. Locuieşte cu soţia în apropiere de Strasbourg de mai bine de 10 ani, a plecat din România acum aproape 30 de ani, dar e la curent cu tot ce mişcă în ţară. Şi în rugby, bineînţeles.

"Morfologia jucătorului român era bazată pe forţă. Aveam băieţi solizi de la ţară, moldoveni, care nu aveau mamă, nu aveau tată"

- Rugby-ul a fost dragoste la prima vedere?
- Nici vorbă, pînă la 18 ani am fost fotbalist. Am jucat la juniorii republicani ai Rulmentului Bîrlad, apoi, pe la 17 ani am fost promovat la prima echipă.

- Pe ce post jucaţi?
- Atacant, marcam şi două-trei goluri pe meci. A, ştii că am prins meciuri cînd m-a arbitrat chiar Nicolae Rainea, bîrlădeanul meu?

- Şi despărţirea de fotbal cum s-a petrecut?
- Eram cam bagabont, ca orice puştan la vremea aia care juca fotbal. Fratele meu era mai mare decît mine cu vreo 12 ani, el m-a dus la rugby. Să schimb mediul.

- Şi era alt mediu?
- Da, cu totul şi cu totul diferit. Ştii ce m-a şocat cel mai tare cînd am ajuns la rugby?

- Nu.
- Vestiarul.

- Nu înţeleg.
- La ăia în vestiar mirosea cu totul altfel. Mirosea a curăţenie, a şampon, a oameni spălaţi. Erau doctori, ingineri, tehnicieni, oameni cu studii.

- Păi şi la fotbal cum era?
- Fotbaliştii erau mai transpiraţi, mai mizerabili, miroseau rău.

- Şi acum e la fel? Rugbyştii sînt mai spălaţi decît fotbaliştii?
- Nu chiar, rugbyştii de acum sînt un fel de bodyguarzi, mă rog, nu toţi, o parte dintre cei care joacă pe înaintare. Ceilalţi sînt băieţi frumoşi, înalţi.

- Ce fel de jucător eraţi? Tehnic sau puternic?
- Tehnic şi indisciplinat tactic, îmi plăcea să ies la joc. Am evoluat şi ca transformeur, şi ca uvertură, loveam bine mingea şi cu stîngul şi cu dreptul.

- Deprinderi de la fotbal.
- Recunosc, m-a ajutat mult. Ştii că în rugby sînt mari jucători care nu ştiu să dea cu piciorul în rugby?

- Ce înseamnă să fii uvertură la rugby?
- Uvertura are numărul 10 pe spate. Este ca la fotbal, eşti Zinedine Zidane, eşti conducătorul de joc, strategul.

- Ce simţi cînd eşti placat?
- Mai bine să nu fii! Dacă te prinde pe nepregătite e rău, te dor toate în tine.

- Cît cîştigaţi din rugby cînd jucaţi în România?
- Cînd am luat titlul cu Farul am primit vreo 1.700 de lei de la Federaţie. Iar cei de la club ne promiseseră o butelie.

- V-au şi dat-o?
- Da, am luat-o şi am vîndut-o cu 5.000 de lei, bani buni pe vremea aia.

Despărţirea de România

- De ce aţi plecat din România?
- Pentru că nu mai suportam, ajunsesem aproape să explodez. Aveam în mine o acumulare de nedreptăţi şi injustiţii care mă făceau din om neom.

- Explicaţi.
- Prima decepţie a fost legată de Farul. M-au suspendat după ce jucasem 10 ani pentru ei, lui Mihai Naca, fostul mare antrenor, îi intrase în cap că vreau să îi iau locul.

- Mai departe?
- Era începutul anilor '80, vedeam ce se întîmplă în ţară, ascultam Europa Liberă. Ştiam de Sindicatul Solidaritatea din Polonia. Apăruseră deja cartelele, stăteam la cozi. O dată am făcut un scandal monstru într-o cofetărie din Constanţa.

- Ce s-a întîmplat?
- Ne-am aşezat la coadă toţi trei, eu, soţia şi copilul să luăm cîte un kilograme de portocale. Apoi am aflat că nu ne trecuserăm pe listă. Am izbucnit, sigur cred că din momentul ăla m-a pus cineva pe o listă. Neagră.

- Acela a fost momentul care a umplut paharul?
- Da, am jurat că voi face tot ce e omeneşte posibil să plec din România.

- Cînd aţi rămas în străinătate?
- În iarna lui '83, într-un turneu în Anglia cu Griviţa Roşie. Eu pe vremea aceea jucam şi antrenam la Ştiinţa Petroşani, dar cei de la Griviţa m-au luat cu ei în turneu.

- Ştiaţi ce vă aşteaptă acolo, aveaţi un plan?
- Nu prea, cînd s-a terminat turneul m-a dus la BBC, la Londra, unde m-am întîlnit cu Christian Thau, care lucra acolo. El m-a ajutat.

- Ce v-a zis?
- Să nu rămîn în Anglia aşa cum intenţionam eu. Îmi dobîndisem un renume acolo, aveam o presă bună de la turneul naţionalei din '79. Mă gîndeam că îmi pot găsi un rost acolo.

- Şi Thau de ce nu v-a îndemnat să rămîneţi în Anglia?
- Mi-a spus să merg în Franţa sau în Italia. Sînt mai ca noi, sînt latini. Adevărul este că Anglia acelor ani traversa o criză poate la fel de mare cum este cea de acum, Margaret Thatcher de-abia venise la putere şi începuseră măsurile de austeritate.

- Şi l-aţi ascultat.
- Da, m-a ajutat nu doar cu sfatul, a vorbit cu preşedintele de la Stade Paris Universite Club să mă ia acolo. Dar n-a fost simplu.

Drumul prin Franţa. Întîi la coada vacii

- Aţi regretat că aţi făcut pasul?
- Nu, dar la început mi-a fost greu. Trebuia să îmi găsesc un serviciu stabil, să am o casă. M-a ajutat preşedintele, care era şi patronul echipei.

- La Paris?
- Nu, la Villefranche sur Saohne, un orăşel care îşi ia denumirea după afluentul Rhonului.

- Şi ce făceaţi acolo?
- Dimineaţa mă sculam pe 5 şi jumătate şi plecam cu preşedintele prin satele din jur să căutăm vaci.

- Poftim?
- Asta era afacerea lui, vindea carne de vacă pentru restaurante. Apropo, primul meu job a fost de "Chauffeur livreur". Şofer care livrează marfă. Am cărat pe spatele meu carcase de vacă de 150 de kilograme. Eu aveam 75 de kilograme.

- Şi antrenamentul, şi meciurile?
- Seara. Mă culcam pe la 1 noaptea şi mă sculam în zori. Înţelegi, eu care nu ştiam ce-i aia munca fizică, eram profesor de sport, viaţă dulce, mă trezeam peste noapte că trebuie să muncesc spetindu-mă ca să îmi cîştig existenţa. Dar pînă la urmă am reuşit. 12 ani am fost funcţionar al federaţiei franceze de rugby. Sînt singurul român care a reuşit asta.

- Unde aţi mai jucat în Franţa?
- La Pontarlier, undeva aproape de frontiera cu Elveţia. Ştii, acum 10 ani a fost antrenor acolo şi Harry Dumitraş.

- Acum ce faceţi?
- Sînt agent de dezvoltare la RC Selestat-Giessen. Sună foarte pretenţios. Lucrez cu copiii. Este formidabil să lucrezi cu copiii, am şi băieţi şi fete, nu există plăcere mai mare decît să-i antrenezi pe copii!

Naţionala, prezent aproximativ, viitor cenuşiu

- Ştiaţi că Dumitraş a fost numit la naţională?
- Da, sigur că am auzit. Sper să mai schimbe cîte ceva.

- Ca să ajungem ce am fost?
- Asta este foarte greu. În mod normal România este o echipă de locul 18-20 în lume.

- Ce ar trebui schimbat?
- Sistemul. Am încercat, o perioadă, cînd era George Straton preşedinte le FRG, am lucrat cîteva luni pentru a implementa sistemul francez.

- Ce înseamnă sistemul francez? Sună foarte pretenţios.
- Înseamnă să ştii să creşti tinerii. Copiii. Aici greşim noi, nu ne uităm în viitor, trăimn doar în prezent.

- Cum vi s-a părut comportarea la Cupa Mondială din Noua Zeelandă?
- Mai bună decît la ediţiile anterioare, s-a ameliorat atitudinea. Dar să joci cu rezervele meciul cu Anglia ca să pregăteşti întîlnirea cu Georgia mi se pare o greşeală imensă. În special a lui Alin Petrache, preşedintele federaţiei. El care avea de luat şi o revanşă contra englezilor care ne-au bătut cu 34-0 cu el căpitan în teren.

Viitorul, rubgyul în 7!

- Ce s-a schimbat în rugby în ultimii ani?
- Federaţia internaţională schimbă mereu regulamentul pentru dinamizarea jocului. Şi pentru creşterea protecţiei jucătorilor.

- Concret?
- De exemplu, s-a schimbat poziţia de împingere la grămadă, trebuie să stai în echilibru, mnici să-l dai jos, nici să-l ridici pe adversar.

- Ce echipă vă place cel mai mult în lume?
- Australia, au jocul cel mai frumos pe treisferturi.

- Nu vi se pare totuşi că şi în rugby miza şi tacticizarea au cam început să ucidă spectacolul?
- La marile competiţii din cauza mizei are uneori de suferit spectacolul, dar trebuie să ştii să vezi încleştarea formidabilă din teren.

- E adevărat, asta sună bine pentru specialişti.
- Într-un fel cred că ai dreptate. Uite, de-aia îmi place mie rugbyul în 7, ăsta e viitorul! E rapid, e dinamic, se joacă la mînă. Realizezi ce condiţie fizică îţi trebuie să rezişti la rugby în 7?

"Cînd jucam fotbal mă credeam un fel de Pele alb. Dar eram cam bagabont, cam derbedeu"

POVESTEA MECIURILOR CU FRANŢA. O poveste, dar nu de adormit copiii. Amintiri despre nişte oameni care credeau că pot muta munţii din loc, iar uneori chiar reuşeau

- Cîte meciuri contra Franţei aţi jucat?
- Cinci, dar cel care pentru mine rămîne de neuitat este acel 15-12 din Giuleşti, în '76.

- Revenim imediat. Ce însemna pentru generaţia lui Bucos un meci contra Franţei?
- Totul. Era meciul anului, era un eveniment pe care nu aveai voie să-l ratezi.

- M-am uitat în statistici, avem 8 victorii împotriva cocoşului galic. Majoritatea obţinute prin lovituri de pedeapsă, prin forţa înaintării.
- La vremea aceea, Franţa avea cea mai bună linie de treisferturi din lume. Ei, cum puteai tu să te baţi cu ei dacă te deschideai şi să-i baţi cu joc la mînă, cu armele lor?

- De ce nu?
- Noi excelam prin forţă, cu băieţi de la ţară, moldoveni. Răzăşi de-ai lui Ştefan cel Mare. Ca Murariu, ca Tincu. Sau Toniţă, care-i de la mine din Bîrlad

- De ce nu ştim să jucăm la mînă? A fost mereu o problemă, chiar şi atunci cînd eram aproape de nivelul Turneului celor 5 naţiuni.
- Nu eram aproape, aveam nivelul Turneului, dar deschiderea a venit mai tîrziu cînd noi pierduserăm teren.

- Rămăsesem la linia de treisferturi. Ne cam cade mingea din mînă...
- În principiu ai dreptate, dar au fost şi momente cînd am făcut şi spectacol. Uite de exemplu în turneul din Noua Zeelandă din '79.

- Ce s-a întîmplat acolo?
- Te obliga publicul să joci altceva. Era o ambianţă deosebită, iar noi am răspuns pozitiv. neozeelandezii au fost surprinşi de gestul nostru tehnic.

- Haideţi să revenim la meciul cu Franţa din '76.
- Ne conduceau cu 9-0 la pauză, iar imediat după reluare au făcut 12-0. Aici intru eu în rol.

- Cu o transformare.
- Greşit, cu un dropgol de la peste 50 de metri. Henri Garcia, redactorul şef de la L'Equipe de atunci, a scris că dropgolul meu a fost deşteptarea României.

- Ce a urmat?
- Trei eseuri, îţi dai seama? Trei eseuri cu Franţa. Asta pentru că susţineai că nu jucam la mînă.

- Spuneaţi că aţi evoluat în 5 partide contra Franţei.
- Păi, să recapitulez. În '75, în '76, apoi în '77 două meciuri, unul amical pe Parc des Princes, 7-3 pentru ei, şi cel oficial la Clermond Ferrand, 9-6.

Dinozaurul strasbourghez
Nu ne despărţim înainte să mîncăm o tartă flambată şi să bem o bere alsaciană edition Noel. În Place Kleber şi în zona catedralei este plin ochi, căci e sfîrşit de săptămînă şi început de Sărbători. Strasbourgeois de cînd s-a născut, Jacques se descurcă. Jacques Girrardin este doctor generalist cu specializare în medicină sportivă. Jacques nu este un medic oarecare, este chiar doctorul echipei feminine de rugby a Franţei (Aveţi şi aşa ceva?, întreb imprudent şi sînt privit cu circumspecţie), dar mai ales prietenul lui Michel Bucos, pe care îl tachinează ("Ai genunchii distruşi ca fotbaliştii"). Este un om plin de viaţă, care cunoaşte şi istoria pilonilor care susţin bătrîna catedrală, şi povestea brusc demitizată a vieţii lui Bucos. "Aţi venit să căutaţi dinozauri la Strasburg", întreabă Jacques, iar cel vizat zîmbeşte larg fiindcă ce sînt altceva glumele decît condimentul prieteniei dintre doi bărbaţi legaţi de pasiunea pentru un sport ciudat cu o minge lunguiaţă. Cînd ieşim afară frigul ne taie respiraţia. Egoist, mă încălzeşte gîndul că am descoperit o poveste veche de mai bine de 30 de ani. Şi care merita să fie spusă. Povestea lui Mihai Bucos.

Bucătăria alsaciană
Gurmanzii nu au motive să se plictisească la Strasbourg. Rafinamentul bucătăriei franţuzeşti se întîlneşte pe pămînt alsacian cu mirosurile şi gusturile fruste ale bucătăriei germane. Varza călită, ciolanul afumat şi cîrnaţii proaspeţi îşi dau rendez-vous cu graţiosul foie gras şi exclusivistele trufe. Există şi inovaţii, care vorbesc tocmai despre amestecul de stiluri, cum ar fi tartele Flambate. Ceva între clătitele franţuzeşti şi pizza italienească, asezonate cu cîrnaţi bavarezi. O masă bună cere şi o băutură pe măsură. Cei cu gusturi mai simple beau la greu bere alsaciană varianta de Crăciun (o bere roşie-neagră, mai degrabă dulce decît amară), cei mai pretenţioşi au liber la vin. Care poate fi un alb de origine nibelungă, Riesling Gewurtztraminer ori un roşu franţuzesc, bien sur, să zicem Cote du Rhone. Pofticioşi incurabili nu vor renunţa la desert, unde au de ales între tiramisu, creme brulee şi "Sorbet arrose au Marc de Gewurz ou framboise". Bon apetit! A, şi reţineţi, nu ocupaţi prea mult locul la masă, fiindcă la uşă sînt mereu alţi înfometaţi! Şi însetaţi

David şi Goliaţii made in România
Laurent şi Alex Giucal, adică Laurenţiu şi Alexandru sînt rugbyşti la RC Strasbourg, club din Federale 1, a 3-a divizie în piramida rugbyului francez. Primul are 23 de ani, fratele mai mare 25 şi sînt născuţi din părinţi români, amîndoi sportivi cunoscuţi în ţară. Cum de aţi crescut aşa mari?, asta este inevitabil prima întrebare care îţi vine pe buze. Afli apoi. Tatăl, Marcel Giucal, a fost şi el rugbyst, la un moment dat chiar de naţională, iar mama, Ioana Badea, a cîştigat medalia olimpică de aur la Los Angeles în 1984, cu echipajul de 4 plus 1 rame. Sînt doi băieţi pe cît de uriaşi, pe atît de blînzi. Spun că înţeleg că înţeleg româneşte şi că şi vorbesc limba părinţilor, dar îi simt că preferă să purtăm dialogul în franceză. Laurent a fost accidentat şi este în recuperare, dar îşi aduce fratele de la vestiar, unde făcea recuperarea de după antrenamentul ţinut pe o vreme cîinească. Facem poze şi mai aflu că mezinul tocmai s-a mutat în casă nou şi îşi cărase mobila. Nu zăbovim, pentru că în sediul clubului se aranjează mesele. Are loc o petrecere de sfîrşit de an pentru una dintre grupele de copii al RC Strasburg. Au buget de 1,7 milioane de euro şi 400 de rugbyşti legitimaţi.

"Aici mi se spune «le roumain». Da, am rămas român. Nici accentul balcanic nu m-am chinuit să mi-l schimb"

"Nu găseşti în nici un sport solidaritatea din rugby"

"Cum să joci cu rezervele contra Angliei la Cupa Mondială? Cum să te gîndeşti să faci aşa ceva?"

"Ţara s-a schimbat în bine, politicienii au rămas la fel. Cum e posibil să avem mai mulţi parlamentari decît francezii, care sînt un popor de 65 de milioane?"

15-0 a fost cea mai categorică victorie a României împotriva Franţei

8 victorii are România împotriva Franţei în decursul istoriei. Prima a fost în 1960, 11-5, ultima, Franţa-România 6-12, în 1990

STRASBOURG, ORAŞ FRANŢUZESC CU PARFUM GERMAN. SAU INVERS?
În co-capitala Europei unite se bea cu spor vin fiert cu scorţişoară. Există însă şi oameni care muncesc pentru binele continentului. Parlamentarii europeni

Airport bus-ul companiei Lufthansa, naveta dintre Frankfurt şi Strasbourg, încetineşte şi trece tiptil prin punctul de frontieră. Din veche vamă care despărţea Germania de Franţa au rămas doar cîteva gherete părăsite. La intrarea în "Frankreich" peisajul nu se schimbă fundamental. Sub ploaia neprietenoasă, uriaşele instalaţii eoliene îşi mişcă agale paletele. La picioarele lor se întind parcele de viţă de vie ordonate cu grija maniacală izvorîtă din tradiţia seculară. Sîntem în Alsacia, provincie revendicată şi de Franţa şi de Germania de-a lungul istoriei nu foarte îndepărtate. Sîntem în Alsacia şi trecem pe lîngă un indicator pe care scrie "Ligne Maginot", celebra fortificaţie franceză împotriva invaziei trupelor germane. Celebră, inexpugnabilă, dar complet inutilă în momentul atacului celui de-al Treilea Reich, fiindcă nemţii au ignorat şi au ocolit Linia Maginot intrînd în Franţa prin Munţii Ardeni.

Europa în miniatură
Strasbourg ediţie 2011 are 640.000 de locuitori în zona metropolitană şi este oraş european pînă în măduva oaselor magnificei catedrale Notre Dame. Arhitectural, Strasbourg seamănă mai puţin cu Parisul şi mai mult cu Munchenul. Strasbourg este capitală prin definiţie şi prin destin. A Alsaciei şi a departamentului Bas-Rhin, dar mai ales co-capitală a Uniunii Europene. Administrarea Parlamentului European găzduit de "Immeuble Louis Weiss" (un edificiu modern mare cam cît Casa Poporului, dat în folosinţă în 1999) costă numai statul francez cam 300 de milioane de euro anual. Exerciţiu de orgoliu în coproprietate franco-germană, ţările port-drapel ale Uniunii care nu s-au mulţumit cu sediul de la Bruxelles. Şi o pată roşie pe obrazul acestui oraş cosmopolit. Puţini îşi mai amintesc astăzi că supereuropeana urbe Strasbourg a fost timp de 11 zile prizoniera comuniştilor. Se întîmpla în perioada tulbure de la sfîrşitul Primului Război Mondial, în noiembrie 1918. Gluma nu a durat. Spre deosebire de Revoluţia bolşevică, guvernul sovietic impus prin insurecţie de comuniştii alsacieni nu a rezistat, fiind înlăturat de intervenţia energică a trupelor franceze.

ENA, fabrica de politicieni
Important centru universitar, Strasbourg găzduieşte şi faimoasa ENA, Ecole Nationale d'Administration, instituţie fondată după război la iniţiativa generalului De Gaulle. "Fabrica" de politicieni francezi printre ai cărei absolvenţi se numără fostul prim ministru Dominique de Villepin, dar şi Segolene Royale şi Francois Hollande. Segolene şi Francois, membri marcanţi ai noului val al Partidului Socialist, cuplu în viaţă pînă nu demult şi parteneri în politică. Segolene, învinsa lui Nicolas Sarkozy la trecutele alegeri prezidenţiale şi Francois, actualul rival al lui Sarkozy la locul de la Palatul Elysee. Posibil, dacă nu chiar probabil viitorul preşedinte al Republicii franceze.

VEZI MAI JOS O GALERIE FOTO CU IMAGINI DE ARHIVĂ DIN RUGBY-UL ROMÂNESC, PRECUM ŞI DIN STRASBOURG, ORAŞUL ÎN CARE TRĂIEŞTE MIHAI BUCOS!