Dreptul la imperfecţiune » Luminiţa Paul scrie despre hibele turneului WTA de la Bucureşti

Zilele trecute am citit că Simon Barnes, editorialistul şef pe sport de la Times of London, a fost, cum să spun?, concediat. În engleză s-a folosit un termen ceva mai ambiguu, dar şi mai ipocrit: "had been let go by the newspaper".

I s-a dat drumul, cum ar veni. Să fie liber, să se ocupe de ce doreşte după 32 de ani petrecuţi la unul dintre cele mai vechi ziare britanice. Motivul oficial a fost acela că Times nu-şi mai permitea să-i plătească salariul. Zvonurile spun altceva, ceva legat de părerile lui, care deranjau în anumite cercuri.

Ziaristul american Steve Tignor, editor executiv al revistei Tennis, a dedicat cîteva rînduri inspirate acestei întîmplări. "Barnes nu e un scriitor perfect. Plăcerea de a-i citi textele, de preferat altcuiva, cu voce tare, vine tocmai din cît de imperfecte pot fi, oferind în acelaşi timp o perspectivă proaspătă asupra evenimentului sportiv în chestiune", scrie Tignor.

În acelaşi material, americanul vorbeşte cu multă căldură despre un alt ziarist, compatriot al său, Matt Cronin, care în prezent se recuperează după o intervenţie chirurgicală de extirpare a unei tumori pe creier.

"Media n-are niciodată o reputaţie bună, oamenii sînt îndreptăţiţi să ne critice pentru diverse lucruri, dar nu există dubiu legat de dedicarea celor mai buni reporteri; ei vor munci în orice zi a săptămînii, pînă la ce oră e nevoie, pentru a-şi duce treaba la capăt". Cronin e unul dintre aceşti reporteri.

De ce această imensă introducere? Dintr-un sentiment de frustrare, revoltă şi uimire. Pentru că fiecare zi în care informaţii asemănătoare apar e o zi tristă, ratată sau îngrijorătoare pentru presă. Pentru ziare, mai ales. Pentru că e o mică înfrîngere într-o luptă pe care mulţi o duc chiar fără s-o ştie. Din instinct, din dorinţa de a respecta meseria. O meserie despre care multă lume reţine, generalizînd deseori, doar acea parte cu reputaţia proastă.

Zilele trecute, în timpul turneului WTA organizat la Bucureşti, presa a trăit un soi de umilinţă. Un centru media format din două încăperi minuscule, una ocupată în permanenţă de reprezentanţii agenţiei angajate să se ocupe de buna funcţionare a lucrurilor, Porter Novelli, cealaltă dotată doar cu scaune şi o masă pentru conferinţele de presă. Aşa că s-a scris cu laptopurile pe genunchi, într-un aer încins, în care stropii de oxigen lipseau cu desăvîrşire în momentele de maximă ocupare. Cu o priză plasată pe hol, deasupra unui ghiveci, şi alta lîngă o aplică, pe la 1,80 înălţime pe perete.

Pe cît de interesantă, pe atît de agresivă a fost reacţia înainte de prima conferinţă a Simonei Halep, cînd din încăpere fuseseră scoase scaunele, iar în prim-plan tronau trepiedurile pe care urmau să fie postate camerele video. "Şi unde o să stăm?", am întrebat.

Răspunsul a venit instantaneu, "în picioare!, nu putem să gonim televiziunile!", deşi pînă la urmă, au fost puse două rînduri de scaune, "ca să fie toată lumea fericită", cum ironic ni s-a spus. Mai mult, conferinţa de după finală s-a ţinut pe Terenul Semicentral! O conferinţă de presă cu public în tribune!

Regulamentul WTA prevede pentru centrele media asigurarea spaţiului de lucru, sală separată pentru interviuri (nu a existat) şi chiar un media lounge, dacă se poate. Oferta bucureşteană a fost laptopul pe genunchi şi priza pe hol, lîngă WC-uri.

Să vă spun cum era Centrul de Presă de la Madrid? Cît de săritori şi de atenţi erau oamenii de acolo ca să te ajute să-ţi faci treaba? Mi-ar trebui alte 30 de rînduri.

OK, nu sîntem Simon Barnes. Nu sîntem Matt Cronin. De ce ne plîngem? Pentru că respectul ar trebui să fie acelaşi peste tot. Pentru că aşa e normal. Pentru că aşa e civilizat. Pentru dreptul nostru de a fi imperfecţi. Şi abia după aceea judecaţi.