FOTO Open-ul meu » Varianta de suporter a biografiei sportive care a uimit lumea în 2009

Ştiţi cum a fost? Ca atunci cînd îţi pică un ghiveci cu muşcate sub nas. Rămîi congelat, cu respiraţia iute, ochii holbaţi şi gura uscată. Lipit de asfalt. Trăind clipa ca pe un dar şi ca pe un blestem, amîndouă în acelaşi timp, amestecate. L-am văzut la televizor şi probabil că dacă aş fi ştiut pe atunci cuvîntul "wow", l-aş fi rostit.

Aşa că am tăcut în exterior, dar am avut un scurt dialog cu interiorul, jurîndu-mi să aflu totul despre tipul ăsta care era, cum să zic?, altfel decît orice văzusem eu pînă atunci pe un teren de tenis. Într-un fel, jurămîntul e valabil şi azi. Încă vreau să aflu lucruri despre el, chiar dacă nu mai joacă de aproape 6 ani.

Teoria cărţilor la modă
Nu mi-a plăcut niciodată să citesc cărţi la modă. În liceu, toată lumea tîra în ghiozdane "Sorrell şi fiul" pentru că televiziunea română difuza o miniserie de 6 episoade şi aşa a fost dezgropat Warwick Deeping din fundul bibliotecii. Îmi vine în minte chiar imaginea cu cineva ţinînd cartea în sus, la vedere, în tramvai. Greşit. Am vrut să am ritmul meu, să judec fără influenţa celorlalţi. În acest fel am ratat "Shogun" şi orice altceva scris de James Clavell, dar orice bătălie are şi pierderi. Ca şi încăpăţînări.

N-am vrut să citesc "Open" nu doar pentru că o citea toată lumea. N-am vrut s-o citesc pentru că nu voiam să-mi pun în pericol propria imagine despre Andre Agassi. Propria poveste alcătuită din senzaţii, amintiri, ştiri, citate, mici istorii, toate puse cap la cap de-a lungul anilor. Atît de multe încît aş fi putut scrie la rîndul meu o carte. O carte de fan. Pentru că dacă mi-au plăcut în timp şi îmi plac şi acum o grămadă de jucători (Sampras, Edberg, Kuerten, Corretja, Nalbandian, Gaudio, Federer, Nadal, Roddick, Murray, Blake, Del Potro, Fernando González, enumerarea e la întîmplare şi nu e epuizată), fan am fost al unuia singur. Acum ştiţi.

Agassi al meu e diferit de Agassi cel real. E şi mai diferit de Agassi cel din carte. Dar nici unul dintre ei nu e mai puţin iubit.

Jurnal de fan

Viaţa alături de isprăvile lui Agassi, de la culoarea anilor '90 la căderea din 1997, de la victoria la Roland Garros 1999 pînă la retragerea în lacrimi din 2006.

În anii '90 era un splash de culoare. Cine se mai îmbrăca aşa? Aduseseră la magazinul Unirea una dintre costumaţiile agassiene, Nike abia apărea în România, şi parcă văd şi acum ansamblul compus din şort de jeans, colanţi cyclam care se zăreau o palmă pe dedesubt şi tricoul cu alb, bleumarin şi acelaşi roz aprins. Aşezat într-o vitrină, dar nu pe un manechin, ci pe un raft de sticlă. Costa cît, credeam eu, n-o să strîng în viaţa mea. Ce jind! (foto 5)

Figură de rebel şi o finală ratată
Anii '90 şi '91 au mai însemnat două finale la rînd pierdute la Roland Garros. Ciuful blond decolorat şi cerceii. Părul de pe piept, ivit în deschizătura tricoului şi revelat sută la sută într-o fotografie dintr-o revistă nemţească. Decupajul e bine ascuns, probabil, prin vreun album. Şi o lovitură de dreapta care făcea acel hăţiş gălbui să salte şi la care degetul arătător de la mîna stîngă rămînea ridicat, ca o subtilă aluzie spre un 1 invizibil.

Şi mai înseamnă o finală la US Open pentru care m-am antrenat din greu să rezist. Începea destul de tîrziu, aşa că m-am aşezat cu "Sfîrşit de capitol" de John Galsworthy (ce mărunţişuri inutile reţine mintea!) în braţe pentru a o întîmpina. Ce s-a întîmplat? Am adormit şi m-am trezit fix cînd Pete primea trofeul, iar Andre al meu rămînea încă o dată fără titlu de Mare Şlem.

"Cînd totul se termină, le spun reporterilor că Pete mi-a tras o bătaie serioasă ca pe străzile din New York" (Andre Agassi în "Open")

Un Wimbledon 1992 în alb complet. Ce ciudat, nu? Doar sigla de la Nike era albastră, discretă, pierdută , în rest alb, alb, alb, un tricou larg, ciorapi, pantofi, şapcă. Cercelul-piramidă, Tatăl, Fiul, Sfîntul Duh din urechea stîngă şi o duminică în care am făcut orice altceva ca să nu stau lipită de televizor şi să văd o nouă dezamăgire. Chiar am pus aspiratorul şi, ţopăind printre covoare rulate, mai aruncam un ochi pe ecran. Pînă cînd a venit victoria. Prima. Am plîns, nu? Ce puteam face? (foto 6)

Primele articole
În 1993 am scris pentru prima oară despre el într-un ziar. Despre încheietura bolnavă, pieptul ras şi Barbra Streisand în loja lui de la Wimbledon. Răbdare, ai răbdare! Am, am, ştiu cumva că e doar începutul.

Şi a venit toamna lui 1994, la Sportul Românesc. Doina Stănescu, mama mea din presă, Dumnezeu s-o aibă în grijă, m-a lăsat să scriu eu tot US Open-ul. Inclusiv finala Agassi-Stich. Prima mea finală de Mare Şlem la un ziar de sport. Parcă o aud pe Doina: "Ai văzut cum l-a chinuit cu mingile joase, i-a dat numai în picioare şi, cum Stich e înalt, a obosit să se tot lase pe genunchi". Văzusem. Sau poate nu. E sigur că răsuflasem uşurată. Al doilea titlu de Mare Şlem. (foto 7)

"Joacă inteligent, dovedindu-mi că că va trebui să-i smulg trofeul dacă îl vreau cu adevărat. Şi îl vreau" (Andre Agassi în "Open")

Australian Open 1995. Adio, plete! Am în faţă imaginea lui Pete bătîndu-l în "sferturi" pe Courier în cinci seturi între două reprize de plîns. Aflase că antrenorul lui, Tim Gullickson, fusese diagnosticat cu o tumoare cerebrală. În finală însă, pe un soare crud, fierbinte, Agassi al meu e, pur şi simplu, mai bun. Cel mai bun. Numărul unu de peste cîteva luni.

Suferinţa neştiută
Apoi iar se întîmplă ceva. La US Open, finala dintre cei doi e o povară. Îmi place Pete, are ceva pur, elegant, rapid şi decisiv în lovituri. Dar nu e Andre. Andre pierde în patru seturi, dar cine să ştie de cartilagiul rupt dintre coaste? Sînt tristă. Costi Mocanu îmi zice: "Băi, Luminete, s-a făcut iar dreptate. Pete e cel mai bun". Nu mă cert cu el, dar cum să fie Pete cel mai bun?

Împărţind un oraş
Despre 1996 nu pot să spun decît că am fost în acelaşi oraş în acelaşi timp. La Atlanta, Jocurile Olimpice. Băiatul meu cîştigă titlul. O floare rară într-un sezon fără mari isprăvi. Cumva, mi-era teamă de 1997. Intuiţie? Pe naiba, era frică dintre cele mai genuine. Că pînă aici a fost. Amestecată cu o credinţă ciudată că încă totul e posibil. Cel mai greu an. Mai bune erau veştile că Andre nu avea să joace un turneu decît să-l văd pierzînd în faţa oricui. Iar cînd a atins fundul, locul 141, şi a început să joace challenger-uri, undeva a sunat un clopoţel. Habar n-am ce ştia el, dar pentru mine era drumul înapoi. (foto 8)

"N-o să începi anul 1998 dormind pînă tîrziu şi amînînd un joc de pregătire. Nu mai eşti acel om" (Andre Agassi în "Open")

Împărţind un hotel
În 1998, la Turneul Campionilor de la Hanovra, am stat în acelaşi hotel cu jucătorii printr-un noroc extraordinar. Hotel Sheraton Pelikan. Aproape că n-aveam haine pentru aşa ceva. Credeţi că l-am văzut vreodată? Aiurea! Doar Tim Henman la un pahar seara, în holul de la recepţie. Greg Rusedski la un mic dejun. Cît pe aci să mă lovesc de Kafelnikov la ieşirea din lift, iar el, domn de 1,91 metri şi rus, nu s-a dat la o parte, m-a lăsat să-l ocolesc. Hmmm... Au fost însă meciurile. Conferinţele de presă. 

Înainte de începerea turneului, se organizează discuţii între jucători şi ziarişti. Tenismanii stau la mese, iar jurnaliştii se mută de la unul la altul. Toată lumea se înghesuise la Sampras şi Ríos, care se luptau pentru locul 1 ATP la final de an. Şi Agassi era asaltat pentru că putea deveni arbitru al disputei, fiind în grupă cu chilianul. Aşa că m-am aşezat la masa lui Moyá, unde nu era aproape nimeni. Carlos, amabil, degajat, arunca alune spre Alex Corretja, la fel de solitar la masa lui. Pînă să mă dezmeticesc, se terminase totul. Consolarea e că, pînă la urmă, cei doi iberici au jucat finala! Andre s-a retras încă din primul meci, cu Corretja, cel care urma să-l bată pe Pete în semifinale.

Ploaie la Paris
1999. O finală la Roland Garros cu draci. Cînd a venit ploaia şi Agassi era condus cu 2-0 la seturi, deja aproape pierdusem ediţia. Cred că lui Tolo i-a fost milă de mine pentru că mi-a permis să ţin o deschidere de pagină cu jurămîntul să nu depăşesc o anumită oră, 7 parcă. Dar dacă pierdea? Cum să scriu despre Medvedev? Cine dracu' e Medvedev? Numai că a cîştigat. Bărbos, transpirat, ud, în lacrimi. În viaţa mea nu am scris mai cu spor. (foto 9)

"Ridic braţele şi racheta îmi cade pe zgură. Lăcrimez. Îmi frec capul. Victoria nu ar trebui să fie atît de plăcută" (Andre Agassi în "Open")

Mai tîrziu, bucuria s-a dublat cînd am găsit, în New York Post, ştirea că e împreună cu Steffi. Jucătorii mei favoriţi, ce putea fi mai bun? Îmi amintesc un fragment dintr-un articol apărut în revista americană "Tennis". Andre spălînd rufe şi punînd jumătate de sticlă de balsam în lighean. Făcînd supă de roşii şi cuburi de gheaţă cu apă Evian, "ies mai fine". Şi o frază a lui: "Ce e mai preţios pentru mine se află pe terasă". Steffi, citind "Siddharta" de Hermann Hesse în germană.

Tensiune pe viu
Hai să ardem etapele, probabil a devenit plictisitor. 2003, Roland Garros, singura mea vizită acolo. Cînd terminam treaba, mergeam să văd ca orice suporter ultimul meci aflat în desfăşurare. Turul 2, Agassi-Ancici pe terenul "Suzanne Lenglen". 2-0 la seturi pentru puştiul croat. Am găsit un loc sus de tot, pe ultimul rînd, la peluză. Tribuna bolborosea ca o oală pe foc, apoi izbucnea după fiecare minge. Strigătele se amestecau, dar în faţa mea era un pici care ţipa cu toată vocea lui "Allez, Mario! Allez, Mario!". Femeie nebună, îmi venea să-l iau de urechi! Dar m-a salvat Andre. Ancici, plin de zgură, plonja în toate direcţiile, alergat de tipul ăla chel care avea să cîştige meciul cu 7-5 în decisiv. În "sferturi" a pierdut, dar eu eram deja acasă. (foto 10)

"Îl bat pe puşti în cele din urmă, dar doar pentru că se teme un pic mai tare de înfrîngere decît mine" (Andre Agassi în "Open")

2005, "sferturi" la Australian Open. Toată lumea aştepta meciul Agassi-Federer. Sau invers. E în sesiunea de seară, în direct la Eurosport. Încep aşa comentariul: "E ciocnirea între o legendă vie a tenisului şi una în devenire". Legenda în devenire bate în trei seturi fără drept la recurs, iar Noli, Arnold Cobilanschi adică, redactorul şef de la Eurosport, mă întreabă de ce nu m-am entuziasmat mai mult în timpul comentariului. Cum aş fi putut cînd a fost one way traffic? Se gîndeşte un pic şi îmi dă dreptate. (foto 11)

"Nu pot să cîştig nici un set. Mă dă afară, ca un profesor pe un elev căpos" (Andre Agassi în "Open")

Mai încolo, US Open 2005. Turul 2, meci Agassi-Karlovici. Am o foaie pe care îmi notez tot felul de date şi, la un moment dat, nu-mi mai ajunge hîrtia pentru aşii croatului. "Îmi pare rău că n-am numărat retururile cîştigătoare ale lui Andre", zic. "Erau probabil tot pe atîtea". Adică vreo 40 şi ceva, poate 50. Agassi cîştigă în trei seturi, toate la tie-break, apoi ajunge în finală. E singurul care îi smulge un set lui Federer.

Lacrimi la retragere
Apoi vine 2006. Citesc despre injecţiile cu cortizon şi simt că îmi înţepeneşte spatele. Iar US Open. Sînt în concediu, prin Bucovina. Am televizor, am şi cablu. Ştiu că e sfîrşitul şi mi-ar plăcea ca Andrei Pavel să scrie ultima pagină. Dar nu e aşa. Mă uit apoi ca proasta cum întoarce meciul cu Baghdatis. Şi vine Becker. Benjamin. Va rămîne celebru doar prin asta. Plîng, ce pot să fac? Plîng pentru retragerea lui Andre şi pentru tinereţea care, dintr-o dată, pare nedrept de departe. (foto 12)

"Rafael Nadal. Nu pot să-l bat. Nu pot să-l citesc. N-am văzut niciodată pe nimeni să se mişte aşa pe un teren de tenis" (Andre Agassi în "Open")

Costum gri petrol, cămaşă albă şi cravată cu picăţele. Ras pe cap, ca în ultimii 15-16 ani. La tîmple însă se vede, născîndu-se de sub piele, un petic argintiu, ca o pojghiţă de gheaţă. A îmbătrînit, îmi spun, are faţa mai rotundă, fălcile au strîns mai multă carne, ridurile de la ochi se ivesc ca un mănunchi de raze. A îmbătrînit, spun, şi uit că e un pic mai mic decît mine.

Rosteşte discursul de la introducerea în International Hall of Fame cu vocea tremurînd, parcă îmbibată de lacrimile ce încă se abţin să năvălească. Fruntea străluceşte de transpiraţie. La final, cu trofeul în braţe, care e, de fapt, o mare diplomă înrămată, mimează că-l ridică deasupra capului. Ca şi cum ar fi la capătul unui turneu. O sărută scurt pe Steffi, apoi ajunge la copii. Jaz e o tînără domnişoară cu pălărie de pai şi rochie înflorată, decupată parcă dintr-un film, iar Jaden îi strînge tatălui mîna bărbăteşte, ca şi cum ar avea nu 10 ani, ci măcar 25.

Asta e. Povestea continuă. Şi mă bucur că am citit "Open". Chiar dacă nu seamănă cu cartea mea. E mai bună. Mult mai bună.