Fumigene

"Să ajung cu Steaua în Liga a doua a fost un vis". Florin Răsdan. Te întrebi dacă visezi. Cum a ajuns un jucător al acestei echipe în care Pacionel pictează penaltyuri să emită o astfel de declaraţie de o nesfârşită ironie involuntară? 

Cum au ajuns mii de fani să intre cu forţa într-o arenă militară de ultim răcnet pentru a sărbători ca pe un titlu o victorie împotriva acestei forţe recunoscute a fotbalului mondial numite Afumaţi? E ca şi cum SUA ar fi celebrat pe 5th Avenue cu confeti şi artificii victoria asupra statului Panama. 

Într-un viitor distopic s-ar putea întâmpla şi asta. Dar la noi, viitorul e aici. Viitorul pe care şi l-a făcut acest fotbal care gândeşte cu picioarele.

Heirup!

E cel mai bun an pentru cei care se străduiesc să scoată un pic de zeamă din jocuri adesea seci. Rapid şi încă o Craiovă vin în Liga Întâi. Steaua, cea care chiar se numeşte aşa, a ajuns în anticamera primei divizii. E rost de altfel de derbyuri decât cele aiuritoare dintre oraşele-sate de pe lângă centura Bucureştiului. 

Vin suporteri, vin pasiuni. Vin embleme. Vin dileme? Vin şi ele. Abia de aici încolo lucrurile încep să devină cu adevărat serioase pentru cei care au funcţionat până acum pe bază de heirup, ca la Salva Vişeu. Nu daţi ochii peste cap, aşa s-a construit această ţară la începuturi, cu un entuziasm întreţinut de o baionetă în spate. Şi a fost bine şi frumos, pe cât putea fi, până când am ajuns la finisaje.

Întrebarea întrebătoare

Moştenirea o vedem şi azi. Străzi-lacuri la orice ploaie, dale pietonale având mobilitatea unor clape de xilofon, faţade importate parcă din suburbiile răvăşite de bombe ale Damascului. Steaua e şi ea cam pe aici. Fundaţia a fost făcută, chiar dacă a fost sărbătorită ca un corp de palat. 

Ea va rămâne însă îngropată, de acum tot ce va fi se va vedea cu ochiul real, şi nu cu cel al imaginaţiei. Toată lumea se întreabă acum pe mâna cui va fi dată. Dar până la un nou patron întrebarea e: s-a despărţit cu adevărat de cel vechi?

Dacă Becali ar fi fost...

Steaua există azi împotriva existenţei lui Becali. Existenţei ca personalitate şi ca moştenitor al locului din prima ligă. Armata, de la Zisu şi Talpan la cei care agitau fumigene pe noua arenă, a născut şi susţinut acestă echipă pentru a-şi recupera toate "drapelele" confiscate de duşman. 

Dacă Becali ar fi fost băiat de comitet, nu l-am mai fi auzit pe Opriţa spunând că a avut la Afumaţi emoţii ca la Middlesbrough (păcatele mele!). Steaua e legată de Becali pentru că în nemăsurata ei înţelepciune i-a predat cheile cazărmii. 

Iar acesta s-a baricadat şi contraatacă în instanţă inclusiv dreptul Stelei de a promova și a ajunge în elită. Lungă poveste. Care nu va încheia cu un armistiţiu la Versailles, că n-au acolo destui Iisuşi auriţi.

Viaţa cea nouă a împăratului

O echipă cu un nume, o siglă şi culori legendare trebuie să treacă acum propriul Rubicon. Şi să rezolve un Rubik's Cube. Anume cum să-şi facă o viaţă dezlipită de cea veche, o viaţă proprie care să se apropie de cea a echipei încoronate acum 35 de ani regina Europei. E mult mai complicat decât să te târâi prin justiţie, decât să te mândreşti că respiri. De aici, Stelei îi trebuie un plan, o coerenţă, fonduri, constanţă în fapte şi o impecabilă imagine publică. În toate a părut că şchioapătă.

Steaua şi stelele

Opriţa a făcut mişto (alt cuvânt n-am) de oferta de continua. Bumbescu a spus că sunt lucruri întârziate în trecerea de la stat la privat, timpul rămas pentru a rezolva dreptul juridic de a putea fi în Liga Întâi la anul aduce a trebi făcute pe genunchi. Iar media a fost tratată de Ogăraru ca de un om în pielea căruia părea că intrase un personaj din alte vremuri. 

Toate arată că nasul e mult mai sus ca performanţa. Steaua pe care o ştiu unii e deasupra acestor rătăciri. Pe aceea o aşteaptă toţi cei care nu sunt înregimentaţi, nu dau cu fumigene, dar care s-ar bucura să vadă un proiect serios pe un pământ bombardat de orgolii şi interese câte stele sunt pe cer. Şi sunt.