CORESPONDENȚĂ GSP DIN ANTALYA Adrian Mihalcea, interviu altfel despre inteligența artificială, călătorii în timp și cel mai greu moment din carieră: „Dacă făceam pasul ăla, eram în picaj!”

Atacantul care speria orice fundaș în anii 2000 e acum un antrenor la fel de dur. Spune că este exigent, că se consumă mult, deși face eforturi să se schimbe, și că nu acceptă să fie călcat în picioare.

Aflat la a treia aventură la Unirea Slobozia, pe care în vara lui 2024 a promovat-o în Superligă, Adrian Mihalcea a acceptat provocarea Gazetei Sporturilor de a vorbi nu doar despre fotbal.

- Domnule Mihalcea, cum a fost 2024?
- Din punct de vedere sportiv, cred că... Nu aș vrea să zic extraordinar, dar foarte bun. Pentru simplu fapt că am reușit să promovăm în premieră în prima divizie și să continuăm pe o linie bună până la sfârșitul anului. E cam peste tot ce s-a întâmplat aici în anii trecuți. Deci hai să zicem foarte bun, nu extraordinar.

- Pentru 2025 ce gânduri aveți? Care e marea dorință?
- Nu există doar o mare dorință. E clar că pentru prima parte a anului ne dorim să reușim să rămânem în prima divizie. Ar fi o performanță mult mai mare decât promovarea în prima ligă. Ar fi o încununare a muncii și a unui ciclu de câțiva ani. După aceea, în a doua jumătate, vom vedea. Ne vom crea standarde ridicate ca să luptăm pentru a ni le atinge.

- Cum sunt zilele astea de cantonament?
- E o situație atipică. Mulți dintre jucătorii mei, până în acest an, nu au avut o vacanță atât de scurtă. În Liga 2, vacanța era mult mai lungă. Fiind o vacanță scurtă, pregătirea e un pic diferită față de atunci când stăteai 6 săptămâni. Acum sunt doar două săptămâni, nu s-a pierdut foarte mult. E puțin mai concentrată, dar cred că eu și jucătorii suntem mai fericiți. Nu aleargă foarte mult. În loc de 6 săptămâni sunt doar două, iar după aceea intrăm direct în campionat.

- E mai dificilă perioada asta ca antrenor față de cum era ca jucător?
- Da. Am stat mult și m-am gândit la ceea ce trebuie să facem. Avem și ajutorul monitorizării și atunci știm la ce nivel se află jucătorii după această pauză și știm de unde să-i luăm și ce ar trebui îmbunătățit. Marele nostru avantaj este că nu schimbăm foarte mult în lot, sunt aceiași jucători și lucrul acesta mă ajută. Avem omogenitatea, trebuie doar să lucrăm la recăpătarea capacității aerobe și, bineînțeles, din nou să ne reamintim ce avem de făcut din punct de vedere tehnico-tactic.

- Chiar voiam să vă întreb. Pe ce puneți accentul în aceste două săptămâni? Ce se poate face?
- Încercăm să menținem aceeași linie de pregătire. Noi n-am făcut rabat nici în prima parte a campionatului. Am încercat să îmbunătățim sau să menținem un nivel al pregătirii fizice ridicat. Faptul că suntem o echipă mică și suntem, poate, mai mult axați pe organizare și pe defensivă, înseamnă că trebuie să și putem să alergăm. Așa că primele zile au fost orientate spre această parte a pregătirii, partea fizică. Am introdus, bineînțeles, și lucrul tactic. Dar ușor, ușor vom trece și vom aborda mult mai mult ceea ce ne interesează. Adică o organizare bună, să facem ambele faze, plus, bineînțeles, suntem cu un ochi și la echipele cu care vom juca la începutul campionatului.

Cum face Adrian Mihalcea față stresului: „Am momente când uit total de fotbal”

- Cum e meseria de antrenor?
- Frumoasă, solicitantă și stresantă în multe momente. Asta depinde și de felul tău de a fi. Eu sunt un pic mai vulcanic și atunci am în multe momente un volum mai mare de consum. Dar e ceea ce îmi place, mi-a plăcut de la început. Sincer, dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aș fi rămas zece ani. Și la acest nivel, care totuși nu e un nivel ridicat în antrenorat. Dar vreau să progresez în continuare. Ăsta e țelul meu.

- Aveți anumite trucuri pentru a vă elibera de stres?
- La început nu aveam, iar lucrurile acestea mă apăsau extrem de mult. Chiar simțeam o problemă. Dar odată cu trecerea timpului am găsit cum să refulez în alte zone și am momente, nu foarte multe, când uit total de fotbal. Și nu mă refer la vacanță. Chiar și în timpul campionatului. Îmi iau o zi și uit de toate. Uite, acum mi-ar plăcea să mă duc să schiez, dar n-am reușit. Aș vrea să citesc o carte, îmi place să mă uit la filme. Îmi place să mă uit la alte sporturi, să uit de fotbal. Dar nu sunt foarte dese aceste momente. Voi încerca pe parcursul anilor viitori să am astfel de momente mult mai des. Ai nevoie să te descarci. Mai am și momente când vorbesc foarte mult, am un grup de prieteni extra-fotbal, am spus-o întotdeauna. În plus, am și familia, cu care vorbesc în permanență. Îmi spun și ei partea lor, cum mă văd, ce ar trebui să fac. Am câteva idei pe care le-am preluat de la ei.

- Când ați avut o astfel de zi cel mai recent?
- După meciul cu CFR Cluj. Veneam după o perioadă nu foarte bună, reușisem apoi să facem două rezultate pozitive, dar eram un pic stors. Cred că le-am dat băieților două zile libere și eu mi-am luat una în care nu m-am gândit la fotbal.

- Ce ați făcut în ziua aia?
- Am stat pur și simplu acasă, m-am uitat la filme. N-am răspuns la telefon, n-am făcut niciun fel de analiză. Am avut o zi mult mai liniștită și am reluat totul, fiind mult mai liniștit, a doua zi.

Adrian Mihalcea: „Sunt un antrenor exigent. Nu sunt prieten cu jucătorii”

- Cum reușiți să îi motivați pe jucători având în vedere că Unirea Slobozia e o echipă mică și nici orașul nu vă ajută să atrageți jucători importanți? Cum îi mențineți la un nivel de motivație ridicat?
- Am stat să mă gândesc, mi s-a mai pus întrebarea asta de când am promovat în Liga 2 și după unele rezultate pozitive. Nu e niciun secret. Am aceeași relație cu ei, sunt extrem de exigent. Am momente când sar calul, recunosc, dar nu cu injurii sau cu alte lucruri negative. Îi privesc pe jucători fix în ochi și nu le cer decât să fie capacitați și să aibă o atitudine bună. De pierdut, putem să pierdem. Am avut meciuri când am prestat chiar un joc bun, calitativ, dar am pierdut. Eu vreau să lasăm timorarea și presiunea la o parte, pentru că noi nu avem presiune, adică nu avem decât presiunea pusă de mine, nu de oameni din club. Vreau de la ei doar să fie agresivi și receptivi la ceea ce le cer. Într-adevăr, atitudinea trebuie să fie bună. Trebuie să fie agresivi pe tot parcursul jocului, să lupte pentru fiecare minge, să alergăm foarte mult. Sunt lucruri pe care noi, ca echipă mică, trebuie să le facem. Și atunci putem să avem rezultate. Dar și dacă nu le-am avea, sunt mulțumit. Le-am transmis și când am pierdut că am fost mulțumit de ei. Calitatea tehnică a echipei adverse sau norocul au făcut să nu câștigăm. Dar când meciurile sunt interpretate prost, sunt dezamăgit și le transmit dezamăgirea aceasta.

-Când ați știut că vreți să vă faceți antrenor?
- Încă de când eram jucător, în ultimii ani. Cred că de la 33 de ani am început să fac Școala de Antrenori, am luat licența B și A în timpul carierei de jucător și, practic, am început imediat după ce m-am lăsat de fotbal. M-am lăsat de fotbal la 37 de ani, tot la Slobozia, și imediat, în vară, când m-am lăsat, am și devenit antrenor. Bineînțeles, tot la Slobozia. Am avut oportunitatea și sprijinul oamenilor de aici. Bine, nu i-am dezamăgit niciodată. Cel puțin aici, la Slobozia, am avut cele mai mari performanțe ale echipei. Apoi mi-am continuat studiile, am luat și licența Pro, cu tot ceea ce înseamnă procesul de pregătire. Deci, practic, din timpul carierei de fotbalist eram preocupat să merg spre această latură. Administrativul nu m-a interesat și nu știu aproape nimic. În schimb, de tehnic am fost destul de preocupat.

- Ați avut vreun model de antrenor? Sau aveți unul în momentul de față?
- Nu chiar. Mi-au plăcut și îmi plac stilul și organizarea de joc pe care le are Simeone. E un stil care pare defensiv, dar eu îl numesc organizat. E un fotbal mai atletic. Dar de la fiecare antrenor în parte, chiar și de Cosmin Contra, când am lucrat, am luat multe lucruri pozitive. De la toți am încercat să fur puțin. Însă mi-am format propriul stil. Mai important e să știi să lucrezi cu jucătorii pe care îi ai și în contextul în care ești. Că diferă de la echipă la echipă, diferă de la categorie la categorie. La lucrul ăsta trebuie să te adaptezi.

- Este acum o tradiție, în ultimii ani, în fotbalul românesc. Au fost unii antrenori foarte stricți, gen Dorinel Munteanu, și sunt unii care au un stil mai lejer, în care jucătorul este cocoloșit uneori. Unde vă situați între cele două extreme?
- Important nu e cum te antrenezi, ce faci sau unde te antrenezi, ci ce rezultate ai. Clar! Deci poți să fii genul dur și să ai sau nu rezultate, dar poți să fii și genul prietenos și, la fel, poți să ai sau nu rezultate. Mă situez undeva la mijloc, poate. Nu mi-am dorit niciodată să fac o pregătire altundeva decât pe teren. Și nu am făcut lucrul acesta, tot poate copiind alții antrenori. Nu sunt un tip prieten cu jucătorii. Sunt pâinea lui Dumnezeu, le ofer jucătorilor tot ceea ce trebuie. Dar avem o distanță între noi. Nu mi-am propus niciodată să fiu extrem de dur. Uite, pe jucătorii care au avut probleme familiale sau probleme pe care le-am considerat importante i-am lăsat liberi, acestea fiind mult mai importante decât ceea ce făceam noi. Sunt un antrenor căruia nu-i place să fie mințit. Sunt un antrenor care încearcă să performeze și să ridice limitele fiecărui jucător pe care-l antrenează. Dar în același timp sunt foarte strict când nu îmi dai rezultate. Tot așa, privind jucătorul în față. Mi se pare mult mai OK să ai o discuție bărbătească, decât prin terţi sau prin intermediari şi apoi să nu ajungă toată informația la jucător.

- Cum v-aţi schimbat de când ați început cariera de antrenor și până acum?
- Sincer, eram mult mai preocupat şi, cumva, în zona negativistă. Adică mă gândeam «Aoleu, n-am reuşit să fac tot. Ce se întâmplă? N-am pregătit bine». Aveam momente când nu dormeam cu nopțile, dar nu dormeam gândindu-mă la ceea ce trebuie să fac. Cu trecerea timpului și cu experiența, că până la urmă experiența te face să te schimbi, lucrurile s-au mai calmat. Acum am și mai multe informații. În ultimii ani au apărut tot felul de platforme unde poți să te actualizezi cu tot felul de lucruri, poți să participi, dacă îți dorești, la tot felul de perioade de scouting și de împrospătare a informațiilor. Acum lumea este deschisă, încerc să fiu mult mai relaxat și încerc să nu mai transmit de fiecare dată, chiar și în timpul meciurilor, acea energie și nervii pe care îi am eu. În ultima perioadă am încercat să fac asta, nu mi-a ieșit în totalitate, am momente în care răbufnesc. Dar lucrurile astea s-au schimbat și sunt convins că pe viitor se vor tot schimba. În bine, bineînțeles.

- Tehnologia schimbă tot mai mult fotbalul și cum se pregătește fotbalul. Cum vedeți implicare inteligenței artificiale și a tehnologiei în fotbal?
- Nu știu, dar înaintează rapid. Și-mi amintesc că am văzut un film, sau era un reportaj, cu tot felul de căști pe jucători în timpul jocului și toată informația o avea antrenorul pe un laptop, de la 11 jucători, și puteai cumva să-i transmiți fiecăruia informația.

-Așa spunea Luis Enrique că-și imaginează fotbalul în viitor.
- Înseamnă că la el am auzit. Plus că există dialogul ăsta, ca la rugby, între arbitri. Se aude peste tot și, bineînțeles, și pe bănci. Atunci ar fi și spectatorii mai informați și implicați mai mult în ceea ce se întâmplă. Da, cred că la un moment dat se va ajunge. Adică a venit VAR-ul, avem și noi acum tot felul de tehnologii de monitorizare. De la săptămână la săptămână, cred... Nu pentru noi. E mai greu la noi, dar cred că la echipele de top, de la săptămână la săptămână, sunt metode noi și implicarea AI-ului e mult mai importantă.

- Dar când am vorbit despre ce spunea Luis Enrique, că în 10-15 ani se va ajunge ca antrenorul să transmită în fiecare moment o indicație către fiecare jucător, ne gândeam că ar putea fi dificil pentru jucător. El are în minte să facă ceva, antrenorul îi spune altceva și va avea un moment în care va fi derutat.
- Cred că va fi destul de dificil și pentru antrenor. Dar cred că atunci vor fi mai mulți antrenori care vor transmite. Se vor adapta. Ne vom adapta toți. Am prins fotbalul cu două schimbări, acum sunt 5. Schimbi jumătate de echipă. Ne-am adaptat. Ne vom adapta. Sper să mai prindem și noi. Eu sunt încă tânăr, sper să prind acele timpuri, acel mod de lucru.

- Vi se pare fotbalul mai atractiv în prezent față de acum 15-20 de ani? Și nu mă refer neapărat la calitatea jucătorilor, ci la cât de atractiv e sportul acesta pentru tineri în special. Se spune că tinerii nu mai sunt atât de atrași de fotbal.
- Știu, dar e mult mai atractiv. E mult marketing, e multă vizualizare, e mult mai comercial. Până la urmă, uitați-vă că, fac o paranteză, multe echipe trăiesc din banii de la televiziuni. Vizavi de jucători, da, văd o generație care vine, sau generații, din urmă, mai puțin aplecată către sport, nu neapărat către fotbal. Tehnologia i-a acaparat cam pe toți. Dacă în momentul de față încă avem generații preocupate de fotbal, cei care vor veni, care au acum 10 sau până în 10 ani, sunt din ce în ce mai puțini. Și văd acest lucru și la un nivel mai mic. La noi, la Slobozia, unde antrenorii abia găsesc copii la grupele de juniori.

- Și vedeți o soluție prin care să putem să-i convingem pe acești copii că sportul, nu neapărat fotbalul, este mult mai benefic pentru ei decât să stea pe telefoane sau pe calculatoare?
- Cred că programe de informare încă sunt în școli sau pe Facebook, pe tot felul de platforme. Practic, mi-e teamă să nu ajungem într-un punct de unde va fi foarte dificil să-i mai atragem. Dar n-am o idee. Chiar stau să mă gândesc dacă aș găsi o idee în momentul de față să-i atrag pe acești copii. Poate doar să-i primesc din ce în ce mai mult să privească antrenamentele echipei mari și performanțele, ca să le induc starea asta de bine. Dar depinde și ce fac acasă, depinde în ce mediu trăiesc, depinde dacă au dorință. Că dacă au dorință, îi poți transforma din copii care stau pe laptop și pe telefoane în unii care fac sport. Dar dacă nu au dorință, e din ce în ce mai greu.

- Care a fost cel mai mare risc pe care vi l-ați asumat în cariera de antrenor?
- Există... A fost și există în continuare, poate mai diminuat un pic, riscul de a păta imaginea de fotbalist prin non-performanța în cariera de antrenor. Mi l-am asumat de la început. Au fost unele momente când am crezut că nu o să reușesc să performez și în antrenorat, măcar la nivelul pe care l-am avut ca jucător. Dar au fost destul de puține. Acum deja sunt 10 ani, am 11 ani aproape, de când antrenez și pe zi ce trece lucrul acesta simt că se diminuează. Dar riscul acesta a fost, de a umbri cariera de jucător a lui Adrian Mihalcea cu cea de antrenor. Sunt câteva exemple, chiar și internaționale. N-a fost un risc, mai mult o teamă de-ale mele. Riscuri n-au de ce să fie sau sunt minime. Dacă eșuezi, poți găsi o altă meserie. Sau poți merge la un alt club și să-ți meargă bine.

- Ne puteți spune un moment greu din viață, nu neapărat ca antrenor, care v-a ajutat să evoluați ca om? Se spune că evoluăm doar atunci când dăm de greu.
- Am avut o perioadă tampon, o perioadă grea, în momentul când am plecat din România la Genoa, în Italia, și am văzut un altfel de fotbal, o altfel de societate. Era pentru prima dată când plecam și mi se părea ceva total schimbat. Și atunci am avut prima problemă, cred că a fost mai mult mentală, și am zis: «Gata! Nu pot să trec! Vreau să mă întorc în România, unde sunt cineva». Dar cu ajutorul familiei, cu ajutorul oamenilor din club și, bineînțeles, cu ajutorul managerului Giovanni Becali, am reușit să trec peste această perioadă. Cred că dacă aș făcut pasul și m-aș fi întors în momentul acela în România, cariera mea de fotbalist ar fi fost în picaj. Așa am reușit. Am lucrat în Italia, după care am reușit să joc și în Cipru, într-o perioadă când ei aveau o echipă în Champions League și una în Europa League (n.r.- Cupa UEFA), iar România nu avea nicio echipă în cupele europene. Ca antrenor, am avut perioade când am stat acasă și credeam că nu o să mai găsesc o echipă. Nu e foarte ușor, în momentul în care ești la început de drum și nu ești ajutat să găsești o echipă. Trebuie doar să fii susținut cât să fii pus la o echipă, nu să fii susținut și dacă nu ai rezultate. Am avut asemenea perioade, dar poate felul meu de a fi... Chiar n-am făcut rabat de la niciun telefon către o persoană care mă putea ajuta, doar să revin în forma. Nimic mai mult. Adică nu m-a interesat și n-am vrut niciodată să fiu susținut de altceva în afara rezultatelor pe care le-am avut.

- Ce compromis nu ați face niciodată?
- Compromis? Acum, mici compromisuri aș mai face. Ceea ce n-aș face niciodată ar fi să mă las călcat în picioare. Aș reacționa.

- Așa ați fost și ca jucător.
- Așa am fost mereu. Poate în unele momente nu trebuia să fiu cum am fost. Poate trebuia să fiu mai diplomat, pentru că tot eu am avut de pierdut. Dar sunt împăcat cu mine. Nu m-am schimbat, nu m-am dezis de la principiile mele.

- Ați jucat la Genoa. Cât de mult v-a surprins faptul că domnul Șucu a devenit patronul acestei echipe?
- Extrem de mult. Nu credeam, sincer, nu credeam că un antreprenor din România ar putea să susțină financiar o echipă dintr-o țară cu un fotbal de un alt nivel, ca Italia. Dar sunt curios în continuare ce se întâmplă. Dacă va face un lucru extraordinar, cred că va deschide o piață și pentru alți oameni potenți din România. De ce nu? Până la urmă este un business. Cred că domnul Șucu a luat totul ca pe un business, nu ca pe o plăcere. În același timp, mi-ar plăcea să reușească. Mai ales că am jucat la Genoa, știu ce-și doresc oamenii de acolo. Și pentru că e un român implicat.

- E incredibil, pentru că acum 20 de ani, când ați ajuns dumneavoastră acolo, italienii veneau și investeau în România, iar noi ne uitam la ei și știam că nu putem să atingem acel nivel. Acum s-au inversat lucrurile și am ajuns noi să investim la ei. Adică este chiar surprinzător pentru economia țării noastre.
- Este foarte bine! Este extraordinar! Înseamnă că sunt persoane potente din punct de vedere financiar care s-ar putea implica în sportul și, implicit, în fotbalul din România. Trebuie să preluăm acele modele și să le implementăm la noi. Încet-încet. Nu o să putem niciodată să sărim unele trepte. Apropo, anul acesta, față de alți ani, fotbalul românesc stă mult mai bine.

- Ați spus că în Italia ați găsit altă mentalitate. Puteți să ne spuneți două sau trei lucruri pe care le-ați învățat acolo și care v-au ajutat ulterior?
- În primul rând, sufeream la capitolul potență fizică. Acolo era un fotbal mult mai atletic, era un fotbal de contact și nu eram pregătit pentru locul acela. Era un fotbal de implicare totală, adică antrenamentul era mult mai greu decât jocul. În România nu era chiar la fel. Aveai acolo intensitate și un ritm de joc ridicat săptămână de săptămână. În timp ce în România erau două sau trei echipe bune, după care erau jocuri mai ușoare din cauza calității fotbalistice a jucătorilor. Și disciplina! De-abia în Italia am înțeles ce înseamnă într-adevăr disciplina în fotbal. Disciplina să știi ce trebuie să mănânci și cum să te menții, ca să nu ai fluctuații și de greutate, disciplina în antrenament, disciplina de după meci, disciplină până și acasă. Noi în România eram obișnuiți mai cu „heirup!”, mai cu anumite cantonamente lungi, cu frica «Poate mă vede cineva». Acolo aveai o libertate, dar trebuia să o controlezi.

- E interesant pentru că am avut un interviu cu Horațiu Moldovan și el îmi spunea exact același lucru, că a simțit că la Atletico Madrid antrenamentele erau mult mai dificile decât multe meciuri. Era o implicare mai mare.
-Exact.

- Se întâmplă acest lucru și la echipele din România?
- Eu vreau acest lucru, dar nu mi-a reușit întotdeauna. Vorbim de o altă calitate, de o infrastructură dezastruoasă, pentru că ritmul și intensitatea vin și în funcție de suprafața de joc și de calitatea individuală a jucătorilor. Nu de fiecare dată, dar mențin. Am un stil de a antrena bazat pe intensitate și nu pe durată foarte lungă. Nu știu ceilalți antrenori cum fac, nu am stat să-i studiez.

- Unde credeți că ați putea face următorul pas la o echipă din Liga 1?
- Ceea ce-mi doresc în momentul de față, și nu stau să mă gândesc la nimic altceva, e ceea ce trebuie să fac până în vară. E clar că sunt setat pe obiectivul nostru. Sunt convins că dacă lucrurile vor merge cum îmi doresc, voi avea și oferte să plec la echipe mult mai bine cotate. Nu există o echipă sau alta la care aș vrea. Sunt echipe bune ale campionatului, echipe unde și nivelul, și cerințele sunt mult mai ridicate și spre acolo tind. Dar ca să ajung acolo, trebuie, în primul rând, să-mi îndeplinesc obiectivul. Echipe sunt.

- Aveți vreo echipă la care nu ați vrea să antrenați? Ați fost dinamovist. Poate Rapid sau FCSB?
- Nu cred că ar veni astfel de propuneri din partea lor. Sunt ferm convins că n-ar veni niciodată o ofertă de a antrena de la FCSB.

- De ce?
- Pentru că sunt asimilat ca dinamovist. Puterea publicului este și contează la orice club din România. Și atunci aș avea o presiune în plus, atât eu, cât și clubul. După aceea, nu știu. Poate Rapid, dar noi n-am avut, sau cel puțin eu n-am avut, niciodată, o rivalitate acerbă, dusă la extrem cu Rapidul. Mai mult cu Craiova. Dar lucrurile s-au schimbat, de fapt, nu știm care e Craiova cu care luptam. Să spunem că pe lista aceea ar rămâne doar FCSB.

- Dar dacă ar fi să alegeți între un patron gen Gigi Becali și unul ca Dan Șucu, cu care credeți că ați colabora mai bine? Sunt două stiluri total diferite.
- Nu știu toate datele, știu doar ceea ce știe toată lumea și n-aș vrea să mă ghidez doar după aceste informații. Nu știu. Văd că în momentul de față antrenorul de la FCSB lucrează extraordinar de bine și are doi ani foarte buni. Adică nu văd unde este problema. La fel și Rapidul. Crește. Se vede că, din punct de vedere administrativ, performează și, normal, trebuie să tragă și echipa după. Nu știu, cred că aș găsi o cale și cred că ar trebui să găsim o cale. Și e exact despre ce vorbeam mai devreme, de a te adapta la tot ceea ce înseamnă o echipă. Și trebuie să te adaptezi.

- La Dinamo vă mai gândiți?
- Rămân dinamovist până în măduva oaselor. Am sentimente în continuare. Acum, calea pe care o voi urma nu știu dacă se va mai intersecta cu Dinamo. Nu știu. Dar eu am avut șansa mea. Sunt și mulți alți dinamoviști care-și doresc să ajungă la Dinamo, le doresc baftă lor și cam atât!

Adrian Mihalcea: „M-aș întoarce în timp la momentul în care aveam 25 de ani”

- Vreau să vă propun un exercițiu. Imaginați-vă că mâine vă treziți și aveți 20 de ani, iar tot ce s-a întâmplat de atunci și până acum a fost un vis. Ce ați face?
- Aș face exact același lucru. Poate că aș trage cu dinții mai mult să rămân în Italia, pentru că mi-a lipsit un pic inspirația în acel moment. Aș fi putut să fac mult mai multe. Dar, în orice caz, tot pe fotbal și pe a performa în fotbal m-aș fi axat.

- Ce i-ați spune lui Adi Mihalcea la 18 ani?
- I-aș spune: «Antrenează-te 100%! Ai timp să-ți faci viața după ce te lași de fotbal, când vei avea, poate, o situație financiară mult mai bună. Dacă-ți place fotbalul, axează-te doar pe fotbal!».

- Și ce v-ar plăcea să vă spună acum Adi Mihalcea ajuns la 70 de ani?
- Wow... Mi-ar plăcea să spună: «Bravo! Felicitări! Ești pe drumul cel bun!»

- Dacă ați putea călători în timp, unde ați merge? În trecut sau viitor?
- Nu, nu, mă sperie viitorul. Și toată tehnologia, cu tot ceea ce se preconizează că va fi în următorii ani. Poate în trecut, așa. Hai, nu pe la un 20, dar pe la un 25 de ani.

- De ce?
- Au fost ani frumoși. Eram într-o perioadă când aveam și performanță, eram și OK din punct de vedere familial. Sunt lucruri care mi-ar fi plăcut să dureze mult mai mult. Adică acele momente, acele săptămâni, acele luni să fie pe o perioadă mai lungă.

- Vi se pare că lumea s-a schimbat în rău față de acea perioadă?
- Nu cred că e rău. Eu cred că... Per total, în bine s-a schimbat lumea, dar... La mine au fost unele fluctuații din acel moment. Am mai pierdut un părinte, s-au mai întâmplat unele lucruri și... Poate de aceea. Dar cred că totul s-a schimbat în bine.

- Mi se pare că lucrurile s-au schimbat în bine, dar noi nu știm să apreciem binele ăsta. Trăim cu impresia că acum e mai rău.
- Nu cred. Cred că e doar o iluzie a unora. Cred că lucrurile s-au schimbat în bine, în societate, în fotbal, în tot ce se întâmplă în lume. Eu sunt mulțumit, nu văd care e răul în această schimbare.

-Care ar fi o calitate căreia nu i-ați dat importanță de-a lungul vieții, iar ulterior v-ați dat seama că e importantă pentru dumneavoastră, ca antrenor și ca om?
- Să fii înțelegător.

- Cum ați reușit să deveniți mai înțelegător?
- Cu vârsta, cu experiența. Altfel, rămâneam într-o bulă. Credeam că ce știu e mai bine. Iar în unele momente n-a fost chiar așa.

- Cum încercați să vă îmbunătățiți?
- Ca om nu cred că acum caut să mă îmbunătățesc. Ăsta sunt, cu mine trebuie să mergeți mai departe. Ca antrenor, exact ce spuneam, există metode și te poți deplasa și în cantonamentele sau bazele de pregătire ale unor antrenori mult mai experimentați. Până în Revelion chiar am fost și am stat câteva zile la Madrid, am fost la Atletico Madrid la antrenamente. Adică, dacă vrei, nu există să nu găsești o cale. Poți să intri pe net să-ți cumperi cărți și să citești ca să te informezi. Noi avem acum toate platformele la îndemână, trebuie doar să-ți dorești, doar să vrei să progresezi. Multe lucruri se schimbă de la lună la lună. Și la nivel de antrenament, baza de exerciții, stilul de joc.

- Spuneați că a existat o teamă să nu vă pătați cariera de jucător cu rezultate proaste ca antrenor. Ce performanță ar trebui să aibă antrenorul Mihalcea ca să-l depășească pe jucătorul Mihalcea?
- Să câștige un campionat.

- Ar fi mai important un campionat ca antrenor decât unul ca jucător?
- În momentul de față, da!

- Depinde și cu ce echipă?
- Nu contează. Chiar nu contează cu ce echipă. Dar dacă iei un campionat sau o Cupă, eu cred că e o încununare a muncii tale de antrenor.

- Mă gândesc că, de exemplu, a fost mult mai dificil pentru Dan Petrescu când a luat cu Unirea Urziceni sau pentru Marius Șumudică atunci când a luat cu Astra, decât să reușești asta cu Dinamo sau FCSB.
- Tot câștigător ești, tot o performanță e. Câștigarea unui campionat rămâne câștigarea unui campionat.

- Jucătorul Mihalcea cum s-ar fi înțeles cu antrenorul Mihalcea?
- Ooo... În prima parte, bine. Când eram mai ascultător, mai timid sau retras. După 20 de ani, din ce în ce mai greu. Nu pentru că eram un jucător-problemă, ci pentru că eram implicat și dezamăgit chiar și la o miuță la antrenament. Și cu reacții un pic care nu erau la locul lor. Dar nu am sărit niciodată calul.

- Cea mai frumoasă amintire din cariera de fotbalist?
- Rămâne câștigarea campionatului cu Dinamo, din punct de vedere matematic. Acel meci cu Steaua, am câștigat după 9 ani. Și eu am marcat golul victoriei. Rămâne pe primul loc, chiar și pe al doilea loc. E important ca valoare a momentului. Au mai fost importante și selecțiile la națională, golurile în străinătate. Dar hrană pentru inimă e acel meci.

- Vă e dor de rivalitatea Dinamo – Steaua?
- Da, îmi e dor. Îmi e dor de stadioanele pline, de mediatizarea și de tot ce însemna pregătirea unui astfel de meci. Îmi e dor de lupta și ura altor galerii față de noi. Pe mine asta mă întărea. Faptul că te înjura galeria însemna că ești important pentru echipă.

- Se mai întâmplă și azi să vă înjure?
- Da, am mai avut... Nu neapărat să mă înjure... Nu au sărit niciodată calul. Dar, iarăși, îți asumi. Ai avut o carieră și o duci mai departe. Și accepți și asta.

- Și e cumva o dovadă că ați fost un jucător important pentru o echipă rivală.
-Clar. Ăsta e punctul de plecare. Dacă erai un jucător normal, la o echipă nu prea importantă, nu s-ar fi întâmplat asta.