INTERVIU „Preluarea Stelei a fost o șmecherie!” » „Cârcotașul” Mihai Găinușă, dezvăluiri în GSP: „Când l-am văzut pe Zmărăndescu, m-am gândit: «Gata, asta e, îmi rupe o mână»”

Agil și în formă, grație „celor peste 10 kilometri pe care îi aleargă odată la două zile”, Găinușă este un om de televiziune care a făcut spectacol timp de 14 ani în „Cronica Cârcotașilor”, show-ul acid de la Prima TV. Ajuns la vârsta de 53 de ani, jurnalistul a cerut cu insistență să fie tutuit, nu a refuzat nicio întrebare, l-a atacat pe Becali, despre care spune că este o consecință a lipsei de educație din România, și a dezbătut cu reporterii GSP, printre altele, situația presei în România. Iată ce a ieșit!

„Preluarea Stelei din 2003 a fost doar o șmecherie! La noi, judecătorii sunt de 3 feluri”

- Ne-ai spus la un moment dat că ești fan CSA Steaua.
- Da, sunt în continuare fan CSA Steaua și probabil că o să mai fiu, sper să nu se desființeze. Și o să fiu și când o să intre în Liga 1. Sunt fan de când eram mic. Tatăl meu, fiind ofițer, contribuia cu acea cotizație pentru club. Și dădea banii cu drag, pentru că mergeam la meciuri, mergeam la o echipă adevărată, echipa Armatei. Și, da, regretul meu este că nu poate juca în Liga 1.

- Și toată ruptura asta cu FCSB-ul, cum o explici? Spui că momentul 2003, când Becali preia echipa, ce a fost, de fapt?
- O șmecherie a fost în 2003. A fost o șmecherie așa cum sunt toate șmecheriile pe care le fac așa-zișii oameni de afaceri cinstiți. Dintr-ăștia care cumpără cu 50 de eurocenți un metru de pământ și îl vând apoi cu 1.000 de euro, care nu adaugă niciun fel de plus-valoare acolo. A fost doar o șmecherie. Lucrurile s-au și cercetat, cât s-a dorit, s-au cercetat și afacerile cu terenuri cu Armata, deci au fost acolo niște ilegalități clare.

- Susții că perioada asta, din 2003 până la înființarea actualei CSA, de fapt, n-a existat în istoria Stelei, în istoria „adevăratei” Steaua?
-  Nu, nu pot să neg faptul că ceilalți au jucat meciuri internaționale, normal că a existat. Nu cred că a fost vreo perioadă în care să nu fie una dintre echipe. Perioada FCSB trebuie luată în considerare, a existat o echipă care a jucat acolo. Cum se poate spune că n-a existat nicio echipă?

- Conform juriului, conform judecătorului, sunt, de fapt, trei echipe.
- Conform bunului-simț și judecătorii sunt de trei feluri. Sunt judecătorii de la Tribunalul București, ăia de la Curtea de Apel și ăia de la Tribunalul Giurgiu, care eliberează infractorii. Așa cum și „justițiile” sunt mai multe în țara asta, la fel și posibilitățile și portițele. Asta e plăcut la noi în zona asta balcanică, că unde e lege, e tocmeală. Asta e!

- Dar te-am văzut discutând de foarte multe ori despre prioritizarea banului public.
- Să vă povestesc despre stadionul din Bacău, care zace acum în ruină?

- Nu, dar CSA Steaua se bazează pe fonduri din bani publici. Este o prioritate?
- Multe chestii se bazează pe fonduri din bani publici.

- Da, dar vorbim de priorități. Este clubul Armatei o prioritate?
- Nu, dar forma de finanțare este greșită. Cu asta am început: când eram eu mic, oamenii contribuiau la treaba asta. Personalul militar contribuia la clubul respectiv sportiv. Poate asta ar fi soluția în continuare și așa s-ar putea cumva și legaliza toată treaba asta. Pentru că, dacă s-ar face ca un fel de socios sau o formă prin care suporterii să sprijine voluntar această echipă, atunci echipa ar putea avea o bază legală.

- Iar pe vremea tatălui dumneavoastră, nu prea era voluntară cotizația, era cam obligatorie. 
- Dar toate erau obligatorii atunci. Și era obligatoriu să marcheze Cămătaru foarte multe goluri ca să iasă Gheata de Aur.

- Când ai fost prima dată pe un stadion?
- Prima dată am fost pe stadionul Steaua. Eu eram foarte mic. M-a luat tata la meci. Ulterior, când am crescut, mă duceam și singur. Reușeam să sar gardul singur. Și, la un moment dat, chiar am jucat la pitici fotbal. Pentru că stăteam foarte aproape de Ghencea. Stăteam în Drumul Taberei, pe Compozitorilor. Când ne-am mutat noi acolo, în 1979, în spatele blocului nostru erau case și se vedea stadionul. Și se vedea tabela. Și încetul cu încetul a venit chestia asta de distrugere - sau cum îi spune!? Construcția omului nou și Epoca de Aur care a distrus acele case și a făcut o grămadă de blocuri de beton până nu s-a mai văzut stadionul.

- Ai un meci care îți rămâne în memorie?
- Da, cred că aveam 14 ani și mi-am luat bilete cu un prieten, dar am nimerit în galeria celor de la Dinamo. A trebuit să ne ascundem cumva fularele în geacă, sub tricou. Și am stat o repriză, țin minte, la pauză ne-am mutat în galeria opusă.

- Ai avut vreodată un fotbalist pe care să-l admiri?
- Să știi că eu când eram mic, mă uitam la fotbal și tot timpul țineam cu echipa Franței. Jucătorul meu preferat era Michel Platini. Ca și alte etaloane pe care le-am avut în viață, la un moment dat, m-a dezamăgit. A devenit corupt, dar el mi-a plăcut ca fotbalist. Mi-a plăcut foarte mult. 

„Dobrin bea în intimitatea lui, nu trecea ca Tamaș prin ușă”

- Spuneai într-un interviu la un moment dat că fotbalul în România s-a manelizat. Ce e limpede? A existat un moment în care ai simțit chestia asta?
- Da, cred că în momentul în care au intervenit șmecheriile alea de fotbalist. Se bucurau oamenii și pe vremuri, dar acum vin și-ți cântă manele, s-au mondenizat, sunt interesanți că au consumat droguri, că apar la televizor. Toată treaba asta a alterat ideea de sport în sine, se duce tot către senzațional. Gândiți-vă pe vremuri, exista treaba asta? S-a auzit vreodată de Dobrin că...

- Da, s-a auzit.
- Da, de Dobrin s-a auzit, da. Dar omul bea normal, în intimitatea lui, nu se dădea în stambă, n-a intrat ca Tamaș prin ușă.

- Credeți că există și o contribuție din partea presei? Că e mai agresivă?
- Nu știu dacă agresivă, cred că mai degrabă presa s-a pliat pe ce își dorește publicul, e o chestie foarte rea. S-a pliat mascând și scoțând în față motivul că, de fapt, publicul vrea asta. Nu, nu publicul vrea asta! Tu trebuie să vrei să-i dai ceva publicului și el să digere.

- Așa..
- Treaba asta că publicul vrea toate tâmpeniile și tu te conformezi... Uite că până la urmă i-ai dat toate tâmpeniile și a ajuns totul o mare tâmpenie. S-a OTV-izat totul. Din păcate, jurnalismul are o mare vină. Căutarea de senzațional. Uiți de recorduri olimpice, că ai sportivi, copii care pot ajunge mari. Și te uiți la Tamaș cum intră prin bloc, la Marica în prosop pe holurile hotelului. Nu poți să începi un jurnal sportiv cu ce mașină și-a luat Alibec. Ăsta e jurnal sportiv? Pe bune?

„Becali este un anti-etalon, nu ar avea ce căuta într-o societate axată pe valoare”

- O să te întrebăm acum despre un personaj care a traversat deceniile și pare intact din punctul de vedere al prizei la public. Și acela este Gigi Becali, cu care aveți un oarecare istoric. De ce crezi că există apetitul pentru tipul ăsta de personaj în fotbal și în societate, în general?
- Asta arată clar nivelul poporului, din păcate. În deceniile astea de care spui că le-a străbătut nestingherit personajul respectiv s-a produs o reducere a coeficientului de inteligență al acestui popor. Dacă întreb pe cineva de câte ori a fost Cărtărescu nominalizat la Nobel sau să întreb niște repere adevărate ale României, știe cineva? Noi, în aceste decenii, am reușit să scoatem în evidență doar personaje pitorești care îți furnizează audiență. Gândiți-vă că e un sfert de secol de Gigi Becali, în care omul ăsta, deși am auzit că face și lucruri bune, că ajută oameni cu spitalizări și bani. Dar, pe de altă parte, este un anti-etalon. Un anti-etalon într-o societate normală, într-o societate care pune preț pe valori, Gigi Becali nu are ce căuta. Cu toți banii lui și cu tot limbajul ăla de 200 de cuvinte pe care îl are, cu aceleași chestii pe care le face și cu faptul că are background de pușcărie. Și totuși lumea îl aplaudă, deci nu mai contează. În România nu sunt apreciate valorile, ci anti-valorile, iar asta spune multe despre coeficientul de inteligență. La fel și despre nivelul de educație.

- Povestește-ne puțin despre școală, ai făcut jurnalismul.
- Eu am făcut Școala Superioară de Jurnalistică. Am dat examen și mi-am luat licența la stat. Asta a fost privată și am avut numai profesori care lucrau în domeniul ăsta, al jurnalismului. Foarte mulți - de la Tatulici, Cristoiu, Mircea Toma, George Pruteanu și așa mai departe. Mi-am luat licența la stat la facultatea de jurnalism.

- Cum ți se pare jurnalismul azi? Ce citești, la ce te uiți? Lumea abandonează televiziunea.
- Știi cum era aia? Mulți chemați, puțini aleși. Cam așa e cu jurnalismul în ziua de azi. Cumva vin și modalitățile astea tehnice prin care oricine are un telefon e jurnalist. Orice youtuber e, până la urmă, un informator al societății. Nu se mai pune preț pe ceea ce ai învățat în școală. E vorba și de etică, sunt o grămadă de chestii, dar nu se mai pune accent pe ce e important.  Un examen de jurnalism ar fi câștigat de o tipă care arată foarte bine și e pusă să prezinte meteo. Unul care e bun pe investigații ajunge să lucreze la Recorder și să fie sprijinit din bani publici pentru că nu există niciun fel de instituție care să vrea așa ceva.

„Limba română vorbită corect a avut un apogeu la începutul anilor 2000”

- Dar tu te uiți la TV?
- În afară de Asia Express? Cele mai curate știri mi se par cele de la Euronews. Unde mă uit și poate fiindcă e aproape de CNN. Cumva, celelalte s-au pervertit la senzațional. S-au dus în direcția asta a tabloidizării. Cum spuneam, nu poți să începi jurnalul cu toate mizeriile. Revin la sport. Sunt oameni care se pregătesc, fac antrenamente, și tu deschizi cu omul care s-a combinat cu Vica Blochina. Să nu se supere Pițurcă. 

- Cum ți se pare limba română vorbită azi?
- Cred că limba româna a avut un vârf undeva până în anii 2000. Româna vorbită corect. După care au apărut toate astea: „csmf, bn”. Mai e puțin și comentatorii sportivi vor vorbi așa. Sunt totuși câțiva extrem de buni pentru că sunt niște oameni care documentează, pasionați de sportul respectiv. Pe mine m-au pus la un moment dat să comentez un meci al Stelei, că eram vedeta postului. Bine că l-am avut acolo pe Emeric Ienei, pe care mai mult l-a intervievat în timpul meciului. Nu pui niște oameni care nu se pricep să comenteze meciuri. Nu pui oameni cu bagaj lexical de 500 de cuvinte. Că se mai întâmplă, se spun numai stereotipuri și platitudini. Păi uitați-vă cum a fost Țopescu, tatăl lor, regele comentatorilor!

- Salariile sunt mici în presă, afectează și asta calitatea presei și societatea în general?
- Da, din păcate, asta e problema majoră în presă. Într-adevăr, unele salarii sunt foarte mici, altele nu sunt deloc. În 2024, pur și simplu îi invidiez pe aceia care sunt independenți din punct de vedere editorial. Cum sunt cei de la Recorder - mai sunt încă vreo două exemple. Dar, în general, ajungi de te rogi ca nu cumva mâine să se închidă șandramaua, ți-ai făcut un credit sau nu știu ce, te trezești cu un telefon că trebuie să ia compania o flotă nouă de mașini, elicopter și că trebuie să reducem bugetul. Nu poți să faci jurnalism de calitate fără bani. Ăștia care spun, toți ipocriții din public, care susțin că jurnaliștii sunt bine plătiți, de unde? Păi, bă, voi v-ați duce la muncă dacă n-ați fi plătiți? Cum să ai calitate fără o motivație, inclusiv cea financiară, ca să nu nu mai zic de statutul de jurnalist care ar fi trebui privit altfel. Jurnalismul e o materie din toate materiile. Până la urmă cunoști de toate de la toți, din toate meseriile. Ar trebui să fie meseria meseriilor. Nu e. De ce? Din cauza a ceea ce spuneți și voi, salarii mici, interferențe editoriale, imaginea proastă în fața publicului, subiectele pe care ești obligat să le abordezi, senzațional - pentru că, fără el, nu există audiență, ți se dă totul peste cap. E cercul ăla vicios. 

- I-ați recomanda cuiva să se apuce azi de jurnalism?
- Băi, e o meserie frumoasă până la urmă. Și dacă ai și din ce trăi pe lângă, jurnalismul e perfect (râde).

De ce nu mai există un „late night-show” de tipul Chestiunea Zilei: „Realizatorii s-au blazat”

- Voiam să te întrebăm de „Chestiunea Zilei”, tipul ăla de show cu o gazdă care face glume inteligente, care încearcă să ațâțe publicul, să aibă un invitat pe seară încă funcționează în Statele Unite.
-  Da. Și în multe alte țări. 

- De ce crezi că la noi a dispărut?
- Nu cred că e neapărat o problemă de public. Nu vreau să dau exemple punctuale, negative, așa o să vorbesc la general. Cred că realizatorii s-au realizat. Și când realizatorii se realizează nu le mai pasă. Nu mai sunt pasionați de meseria lor, iar asta se vede imediat. Pentru că sunt unii dintre cei pe care îi pomeneați voi. Exemple din SUA, care și după ce au făcut 40 de ani de meserie, când intră în studio, omul ăla e tot cel de acum 20 de ani: fresh, îi place și face!

- Se rudimentarizează totul la noi?
- Se blazează, mai degrabă. Se blazează. Ajungi, din pasiunea aia, să te duci doar la serviciu. Ceea ce e nasol, pentru că asta se vede imediat pe sticlă. Că nu-ți mai place și nu mai ești interesat. Deci când tu faci un Late Night Show și mai ai puțin și adormi cu capul pe masă, mi se pare clar că nu mai ai ce căuta acolo. Cred că mai degrabă din cauza prezentatorilor s-a ajuns acolo. 

- Umorul a suferit modificări în ultimele două decenii? Există diferențe?
- Erau anii '90 și ne speriam că totul se va duce spre „Vacanța Mare”. Acum nu vreau să supăr pe nimeni, oamenii ăia sunt foarte Ok. Și Radu Pietreanu, și Mihăescu. Sau, mă rog, el nu mai e că a intrat în politică, dar nu vreau să-i supăr. Dar azi parcă totul e o „Vacanța Mare”. Mai jos de „Vacanța mare”. Dacă vreți, totul e un „Las Fierbinți” în țară. Și nu că oamenii ăia n-ar face roluri mișto și dialoguri mișto. Bă, dar e atmosfera aia, atmosfera aia de sărăcie, de țărănie și de nu știu, toate s-au transferat cumva și în umor în ziua de astăzi. Umorul nu că s-a vulgarizat, e jos de tot. 

- Pentru că nu se mai abordează subiecte serioase în umor? Divertis, de exemplu, politica.
- Nici nu mai are rost să faci umor sau satiră despre politică. Politicienii sunt deja niște râsete. Te uiți la unii care spun două, trei cuvinte și îți vine să râzi, dacă nu să plângi. 

- Hai să o luăm socratic. Ce e umorul bun? Care e definiția umorului bun?
- Cred că definiția umorului bun e atunci când zâmbești și zici: „Da, mă, are dreptate, așa e, mi s-a întâmplat și mie” sau „Am observat și eu în societate”. Râzi, dar nu râzi cu toată gura. Cumva e, da, așa e. Într-adevăr, totul s-a dus de râpă. Da, e plăcut așa, în cădere, știi?

- E greu să mai educi cu televizorul?
- Până la urmă, nu știu dacă scopul televizorului e de a educa. Cred că scopul televizorului este divertismentul, de a te distra într-un fel sau altul. Din păcate, pentru public, când deschizi televizorul în România, mai ales pe știri sau pe astea, nu te distezi, ci te enervezi. Și foarte mulți am auzit că au renunțat la televizoare.

„În Afganistan, o pisică are mai multe drepturi decât o femeie” + „Charlie Hebdo a sărit calul”

- E o dezbatere globală privind comedia. În lumea comediei se discută despre asta. Trăim era woke, noțiunii de political corectness și așa mai departe. Întrebarea ar fi: se poate glumi despre orice?
- E chiar indicat să se glumească despre orice. Pentru că în viața asta nu cred că există nimic tabu. Nu că n-ar fi niște valori, cum ar fi mama, Dumnezeu și nu știu ce. Dacă știi să faci cumva niște glume bune, astea îți ridică valorile respective, nu le calcă în picioare. Și aici dacă stai să te gândești, că au fost cazurile alea în Franța cu Charlie Hebdo, unde s-a sărit calul, dacă există limite. Mai ales în societatea aia care deja este islamizată, că Franța e islamizată deja. Se spunea că Anglia ar fi primul stat islamic, dar nu, Franța e. 

- Așa..
- Mă, nu faci glumele alea. Nu le faci pentru că cumva oamenii pun o mare valoare pe alea. Și dacă îi lovești unde îi doare foarte tare, ei nu o să zică: „da, uite, are dreptate, dar chiar așa e”. Nu o să zică niciodată asta. O să zică cum să-i iau gâtul ăluia care a făcut treaba asta. Nu o să înțeleagă niciodată că e o glumă. Sunt niște oameni care nu înțeleg. Sunt niște culturi care nu înțeleg umorul.

- Da, dar nu sunt toți radicalizați?
- Clar, dar sunt foarte mulți. Așa cum afganii, citeam de curând, nu mai au voie să publice imagini cu ființe vii. Asta e ultima chestie pe care am auzit-o. Chiar citeam, o pisică are mai multe drepturi decât o femeie în Afganistan. Adică unele, da, în fine.

- Tu ai fost vreodată amenințat cu moartea pentru vreo glumă făcută la „Cronica Cârcotașilor”?
- Băi, nu cred. Cu moartea? Nu, dar nici n-am făcut ceva. Am încercat întotdeauna să am o măsură și o ștachetă cumva. Și a vulgarității. Cumva nici să fii foarte nișat și să nu te mai înțeleagă nimeni, să fii prea subtil, dar cu măsură. Și nici să fii jos de tot. Până la urmă, eu am făcut satiră și satira mea a avut la bază întotdeauna adevărul. Asta e. Eu când am zis de Gigi Becali că a făcut pușcărie, eu n-am exagerat. Chiar a făcut pușcărie, adică scuze, sunt fapte.

- Ai trăit într-o perioadă în care Gigi Becali agresa jurnaliștii. Adu-ți aminte ce i-a făcut lui Cristian Tudor Popescu când a venit și l-a pălmuit.
- Asta e diferența cumva dintre marii oameni cu bani din străinătate, cum era Berlusconi, care făcea niște petreceri super-mișto și era super-adulat și acum voiau chiar să denumească aeroportul din Milano sau nu știu de unde după el. La noi, toate afacerile pe care le fac ăștia din fotbal sunt interlope. Aproape toate. Pe bune, de fapt sunt niște grupări interlope, nu sunt altceva. Îmi pare rău să vă spun, dar asta este. Și nu e satiră, e adevărul.

- Ai avut vreodată remușcări pentru ceva ce ai spus? Să te uiți la o emisiune și să spui: „Bă, aici, că am exagerat”?
- Nu știu dacă am avut, adică mi-aș fi adus aminte, dar tocmai încercând să respect criteriile pe care mi le-am impus, astea au fost cumva și condiții să nu am remușcări după. Adică nu cred că am călcat pe cineva în picioare glumind, numai așa, de amorul artei.

- V-a reproșat vreodată un coleg din presă imaginile difuzate la Cronică?
- Am întâlnit reproșuri și cu colegii noștri din presă. La diferite trusturi, care să-mi spună: „Bă, dar ai dat imaginele cu Esca, a venit Sârbu și m-a dat afară, știi?”. N-am dat ceva neadevărat, am dat niște imagini care au fost pe post. Da, și au fost, n-au fost cumpărate sau nu știu ce, au fost date în eter. 

- Ai pomenit de „Las Fierbinți”, care e unul dintre cele mai prizate show-uri…
- Da. Și e foarte bun. Foarte bun.

- Rostogolește aceste stereotipuri: țăranul bețiv, polițistul prost etc. Având o audiență foarte mare, crezi că lumea poate internaliza asta? Să-și construiască imaginea unui stereotip când întâlnește un polițist, de exemplu?
- A, nu, în niciun caz. La noi a avansat mult polițistul. Nu mai este cel din „Las Fierbinți”. Polițistul român este un amestec între polițistul american și un om de afaceri român. A avea o carieră în poliție este o afacere în românia. E o mare afacere. Pentru că tu, până la pensia de 45 de ani, ai asigurată viața. Tu poți să începi să socializezi. Asta faci. Socializezi. Atât. Tu n-ai o misiune. Nu te-ai dus acolo din pasiune. Tu te-ai dus ca să ai haine, să ai mâncare, să mergi țanțos sau să oprești mașina țanțoș. Tu nu te-ai dus să fluidizezi circulația. Tu te duci după trecere și pândești amenda. Tatuați, cu ochelari de scoare, șmecheri. La 45 de ani intră în afaceri. Dacă nu intră înainte în afaceri. D-aia citim de cazuri în care polițiștii ieșiți la pensie își pun uniformele și opresc mașini. Pentru că s-au obișnuit. Îmi pare rău, dar ăsta nu e un stereotip. Ăsta este meseria de polițist în România. Nu mai are nicio autoritate poliția. Instituția respectivă nu are nicio autoritate. Îmi pare rău să vă zic treaba asta. Dar m-ați declanșat.

- Am atins o coardă. Deprofesionalizarea asta există pe toate palierele?
- Păi, stai un pic, că ei își trag rădăcinile din milițieni. Mulți dintre ei au ieșit la pensie. Din păcate, au apărut generații noi de milițieni. Pentru că atunci când te puneau în patrule, te puneau cu unul mai bătrân care te învăța toate chestiile. Și acum trebuie să treacă generații. Bine, a trebuit cumva o instituție care să controleze instituția pe care trebuie să controleze.

- Poliția poliției.
- Da, poliția poliției ar trebui... Adică trebuie niște criterii de recrutare acolo, niște oameni integri, niște oameni care pot să fie din alte meserii. Să fie jurnaliști, de exemplu. Eu aș putea să conduc o instituție de asta, de control. Și vă zic că în jumătate de an o să avem jumătate din efective. Dar și ăia care rămân, ăia vor fi polițiști. 

„România de acum este plină de mici ceaușiști, s-au înmulțit, sunt cu miile”

- Din tot ceea ce ne spui și toate domeniile astea pe care le-am parcurs, observ că ești dezamăgit într-un fel de societate.
- Da, sunt dezamăgit de societate. De ce? Voi sunteți încântați de societate?

- Mai ales de nivelul de moralitate publică, așa. 
- Adică, înainte puteai enumera niște profesioniști, puteai enumera niște oameni cu principii. Și acum mai sunt profesioniști, dar sunt marginalizați. Dar sunt niște oameni care n-au vrut să facă compromisuri, sau au făcut niște compromisuri foarte mici, d-aia nu mai sunt în față. D-aia acum sunt promovate toate... nu pot să le zic anti-valori, că astea ar presupune că sunt conștiente. Nu, sunt nulitățile. Hai să le zicem așa. Deci sunt promovate toate nulitățile. De asta există sistemul ăsta în România, cumva, de nepotism. Cum era PCR-ul, pe vremuri, pile cunoștințe-relații. Acum tot relații și triburi întregi care sunt angajate. În instituții sunt familii întregi, oameni care își aduc dinastii. Cum era Ceaușescu. Acum avem... e țara plină. Sunt mii de ceaușești, mii de mini-ceaușești în diferite instituții, în diferite funcții. Și nu numai la stat, ci și la privat.  Sunt oameni care consideră că așa te descurci: „Am adus-o pe nevastă-mea, am făcut-o consilieră, m-am aranjat, e bula mea, plec în Maldive la vară”. Suntem o nație de ceaușești. 

- OK, dar mentalitatea asta pleacă din educația formală pe care o primești în școală sau din educația de familie? De unde ajungi sus și pur și simplu nu-ți mai pasă?
- Asta e educația de familie. Când familia te ajută foarte mult, adică te ajută în așa fel încât ei te saltă, te țin în brațe și tu ai totul asigurat. Nici educația din școală nu mai este bazată pe valori, nici pe cinste, nici pe meritocrație, nu contează că ești cel mai deștept. Dacă e unul care are părinții bine puși, are să câștige postul respectiv.

„Generația de la națională este una interesantă”

- Ne întoarcem la fotbal. Ai văzut echipa națională, ce impresie ți-a lăsat?
- Impresia albastră. Nu știu de ce le-a zis „Generația de suflet”. Era o generație cu părul blond, iar acum e generația cu părul albastru. Eu zic că noi suntem foarte jos în momentul acesta, pentru că uitați-vă cu cine jucăm în Liga Națiunilor: Kosovo, Cipru și Lituania. Să fim serioși, suntem într-o grupiță, jos, undeva acolo. Și când ne-am întâlnit la Euro cu echipele alea mari, ne-au pus la respect, acolo unde e locul nostru.

- Deci o întâmplare cu Ucraina?
- Da, păi Ucraina e tot așa, toată lumea zice că am bătut Ucraina. Da, bă, dar ăia sunt în pământ, ei nici nu pot juca acasă. Despre ce vorbim? Ăia trebuie să se ducă în altă parte să joace pentru că sunt bombele pe ei. Și cu Kosovo la fel, mamă, am bătut Kosovo. Deci nu îi recunoaștem ca țară, dar îi batem la fotbal, ceea ce este un paradox. Prea mult entuziasm. 

- Niciun punct forte?
- E o generație interesantă, mie îmi se pare o generație ambițioasă. E o generație crescută de Rădoi, cumva a plecat de acolo. Mulți dintre ei sunt talentați. Nu sunt foarte talentați. Nu e nimeni Hagi. Nici Ianis Hagi nu e Hagi. Știu că tatălui ar vrea să fie, dar nu este. El este Hagi doar că scrie pe tricou. 

Cât sport face Mihai Găinușă

- Tu faci sport?
- Da, alerg. Am vreo 7 ani deja, am făcut și niște semimaratoane, dar și alerg în general. Cred că, în primul rând, trebuie să te apuci de sportul care îți place cel mai mult. Adică poți să le încerci și, la un moment dat, te oprești la unul. Mie îmi place să alerg. Văd oameni, locuri, mă îmbogățesc cumva, aud frânturi de fraze și îmi creez niște scenarii. E și inspirațională la mine toată treaba asta. Și îmi place.

- Alergi zilnic?
- Nu, nici nu se recomandă. La 2-3 zile. Cât mă lasă meniscul. Minimum 10 km alerg.

„Când l-am văzut pe Zmărăndescu, m-am gândit: Gata, asta e, îmi rupe o mână”

- Ai vreun loc preferat în București?
- În parcuri, Izvor, în … de ce mă întrebi? Vrei să afle Gigi și să...

- Nu, Zmărăndescu. V-ați mai întâlnit, ați mai mai discutat de celebrul moment?
- Da, e super-băiat. Mie mi-a părut rău de el că, până la urmă, a stat în preajma omului și a avut de pătimit. N-a avut de câștigat.

- Dar momentul a fost real, nu? Te-ai gândit vreun moment că e o farsă?
- Momentul ăla a fost real, dar nu s-a văzut tot, pentru că el nu era singur, mai era cu un băiat, care avea o o telescopică. Și, știi, când discuți cu un om… asta mi s-a părut foarte ciudat, pentru că atunci când discuți cu un om care e vehement și pornit împotriva ta, cu cât discuți mai mult, cu atât se poate calma și negociezi cumva, ajungi să-l temperezi. Dar el părea că se ambalează și mai mult. Și, până la urmă, m-am resemnat. Zic, aia e, îmi rupe o mână. 

- În tot timpul ăla în care exista discuția aia, ți-ai pus vreodată problema că putea fi o glumă? 
- Nu, pentru că venea și după ce am făcut mișto de el, știi? Venise și m-am gândit, zic, bă, până la urmă a venit și trebuie să plătesc pentru glumele alea proaste pentru care nu am remușcări. 

- O dietă ai?
- Nu țin neapărat. O zi pe săptămână nu mănânc carne și lactate, așa. Nu neapărat de post, dar ...

„AUR o să dispară. Sunt oameni care n-au fost văzuți muncind în viața lor”

- N-ai vrut să pleci din România niciodată?
- Nu știu ce aș face în străinătate. Nu știu ce aș putea face, în afară de plajă, bineînțeles. Îmi place să merg, să vizitez locuri. Dar, cumva, te naști din pământul ăsta și, cumva, mori în pământul ăsta. Asta e opinia mea. O să se vadă că mulți dintre cei care au plecat o să se întoarcă. Și asta e foarte bine, pentru că oamenii se întorc cu un bagaj de educație, pe care au întâlnit-o în alte sisteme. Nu al nostru eșuat. Și dacă le vor implementa aici, țara noastră va fi mai bine. Eu cred că asta este singura speranță.

- Ești sigur de chestia asta? Nu că se întorc... Că au bagajul de norme vestice, ca să spun așa, pentru că majoritatea dintre ei, cum se vede și în sondaje, sunt votanți AUR.
- Asta cu AUR e o modă. O să treacă. Credeți-mă. Eu nu le dau mai mult de 5 ani. Deja se sfărâmă, se ceartă între ei și nu știu ce. Nu vă temeți de ăștia. Pe bune. Oamenii o să-și dea seama. Ei se bat cu pumnul în piept că o să schimbe. Nu o să schimbe nimic. Cine sunt? Sunt mulți traseiști. Sunt niște oameni care au niște trecuturi neclare în spate. Oameni care nu au fost văzuți muncind în viața lor. Și ei vin acum să ne învețe pe noi cum să facem și cum să dregem. De ce unul care este șef de partid nu are voie, naționalist, atenție!, nu are voie să intre în Republica Moldova?

- El spune că e o neînțelegere.
- E o neînțelegere. Eu cred că e o înțelegere foarte bună. Și cred că naționalismul lui nu este aici. Este în altă parte. Dar hai să nu facem politică.

Cum a fost experiența Asia Express

- Zi-ne cum a fost la Asia Express? 
- Foarte greu. 

- Ai mâncat gândaci?
- Nu, dar cred că s-au urcat pe mine noaptea. Unii dintre ei. Nu, n-am avut probe să mănânc, au mâncat alții. Am mâncat și niște ciudățenii pe acolo, cum ar fi sos de pește fermentat și supă de cuib de pasăre. Dar nu mi-a fost frică de astea. Mie îmi place să degust. Am mâncat, de exemplu, în America de Sud, am mâncat porcușor de Guineea, pe care ei îl cresc, așa cum cresc egiptenii porumbeii. Cum tăiem noi un pui.

- Revenind la Asia Express, ai repeta experiența?
- N-aș repeta-o, pentru că oricum e irepetabilă. Dar, pe de altă parte, a fost foarte interesant, pentru că nu faci turism. Pentru că vezi o lume, vezi o țară, două, trei, le vezi din bena mașinilor, cumva o vezi invers, cumva mergi cu mașina și vezi peisajul așa. Că nu te duci la hotel, ci te duci și bați în ușa la oameni și asta nu o faci în mod normal, niciodată nu o faci. Că îți dau niște oameni să mănânci pe stradă sau îți dau în casă să mănânci și asta nu o faci niciodată. Sunt niște experiențe pe care…

- Ce te-a impresionat?
- Știi ce m-a impresionat? Apropo de toată discuția noastră despre educație și mentalitate, că deși sunt mult mai săraci, deși mulți dintre noi nu dăm doi bani pe ei, că spunem că trăiesc între niște cartoane, că n-au mașini și se înghesuie 5-6 pe un scuter. Sunt niște oameni calzi, niște oameni buni și sunt cu zece clase deasupra noastră la educație. În 25 de ani noi ne-am înrăit și mai rău, pe lângă faptul că ne-am prostit. Proști și răi. Din păcate. Asta este. Suntem din ce în ce mai proști și din ce în ce mai răi.

- Și ai avut vreun moment în care nu te-ai simțit în siguranță?
- Cred că la o mașină unde omul s-a precipitat, tot greșea, nu știa cu GPS-ul, greșea traseul și a început să meargă haotic. Dar l-am rugat să oprească și ne-am dat jos pentru că putea să facă accident. Au fost locuri unde ne-am dus, am băut, ne-au primit și după aia a venit toată strada să-și facă poze cu noi pentru că nu mai văzuseră străini. Își făceau poze cu Oana, că era blondă, nu văzuseră blondă niciodată.