La 46 de ani, Cristi Munteanu e manager general la Oțelul, însă primul său sezon în calitate de conducător s-a terminat cu ratarea promovării în Liga 2. 

În căutarea unui nou antrenor, fostul portar și-a rupt o oră din zi și a vorbit despre viața sa petrecută în fotbal: cum a ajuns un fiu de pădurar din Dobrogea să fie disputat de Steaua și de Dinamo, experiența debutului în fotbalul de seniori la doar 11 ani, sosirea bulversantă în București cu un tren personal de noapte, momentele dificile de la cluburile pentru care a jucat și conflictele cu antrenorii, viața alături de Generația de Aur, meciurile trucate ale Cooperativei, dar și poveștile sale vânătorești. 

Interviu-eveniment cu Cristi Munteanu: „Ursul trebuie să fie stăpân în pădure, omul în teritoriul lui”

- Cristi, hai începem altfel. Nu te întreb despre fotbal, ci despre cum a fost copilăria ta ca fiu de pădurar. 
- Îmi plăcea foarte mult să merg cu tata, cu șareta. Eram înnebunit. Pădurarii aveau pe vremuri șarete cu cal. Mergeam în pădurea Isaccea, Niculițel, acolo era arealul lui. Chiar îi spuneam mamei mele recent că nu mi-a ieșit din cap nebunia aia de a avea un cal și o șaretă. Și cred că o să-mi îndeplinesc visul ăsta când o să ies la pensie. Drept dovadă că m-am făcut și eu vânător. Oricum, acum e o nebunie cu urșii, cu Arthur, cu tot ceea ce se întâmplă.

- Cum vezi situația asta?
- Cred că trebuie să existe un echilibru. Vedem ce se întâmplă cu animalele oamenilor pe care le ucid urșii. Cred că sunt prea mulți, iar pădurile noastre nu suportă un asemenea număr de urși. S-au tăiat păduri, arealul lor a avut de suferit foarte mult. Cred că Ceaușescu nu era așa nebun de menținea un număr controlat de mamifere. Nu se întâmpla ce se întâmplă azi. Ursul trebuie să fie stăpân în pădure, iar omul în teritoriul lui.

- Ce era fascinant în pădure?
- Liniștea și adrenalina faptului că auzeai zgomote. Așteptai să vezi dacă e un porc mistreț, un lup, o căprioară… Atunci chiar era vânat. Erau de toate. Pădurile noastre aveau atunci și lemn și vânat. Acum nu mai e cazul. În Deltă a venit pesta porcină care a ucis majoritatea mistreților și s-au înmulțit foarte tare șacalii. Fac prăpăd în deltă, atacă oi, vaci, căprioare. Conducerea Ministerului Mediului nu înțelege că pușca nu a stârpit niciodată în istorie o anumită specie. Asta s-a întâmplat când au fost boli și înmulțiri necontrolate.

Singur în pădure, rătăcit pe ninsoare 

- Ai o amintire demnă de Creangă din copilăria ta la Isaccea? 
- Am fost la o vânătoare organizată într-o iarnă. Aveam 11 ani și eram gonac. Trebuia să împing vânatul spre vânători. La un moment dat a început o ninsoare foarte puternică și mi-am pierdut reperele în pădure. Asta se întâmpla pe la 8 dimineața. Pe la 10-11, nu mai știam unde sunt. Am intrat în panică. Spre norocul meu, paznicul de vânătoare s-a rătăcit și el. El cunoștea pădurea, dar era o perdea de zăpadă. Dumnezeu m-a ajutat să mă întâlnesc cu el. Am mers amândoi până spre 5-6 seara, se întunecase și ne învârteam în loc. Nu aveam niciun reper.

- Și? 
- Eu nu mâncam jumări până atunci. După atâtea ore, omul a scos ranița cu mâncare. Avea tobă, lebăr și jumări. Mi-era atât de foame încât din momentul ăla am devenit consumator de jumări. Ulterior, am fost găsiți. Restul vânătorilor s-au panicat și au început să tragă focuri de armă. Așa ne-am găsit reperele. Cred că dacă nu aveam norocul să mă găsesc cu acel paznic, mă căutau vreo două zile. Am avut șansă.

- De ce te-ai apucat de fotbal? 
- Din întâmplare. Tatăl meu era jucător la Progresul Isaccea, echipă de Liga 3. Au stat 11 ani în liga a treia. Mai erau în echipă patru frați de-ai mamei, toți titulari, și doi verișori. Era familia Curcă, familia portarului George Curcă. Tatăl lui e unchiul meu. Era prin 1985 și portarii au primit ordin de încorporare în armată. Fiind cel mai mic, pe mine mă băgau în poartă la antrenamente. Eram băiatul lui Vasile Munteanu. M-au băgat o dată, de două ori și au văzut că sunt curajos. M-au băgat titular la seniori până au adus un alt portar.

- Câți ani aveai? 
- 11 ani. Am apucat să joc două meciuri în Liga 3. Am apărat foarte bine. Nu eram firav, eram ciolănos pentru că umblam toată ziua prin pădure. Nu eram sighinaș, cum se spune pe la noi, adică fără vlagă. La Chimia Brăila, la debut, am pierdut cu 7-0, dar zic că am făcut un meci bun. Apoi, au adus portar la echipa mare și m-au trecut la juniori.

- Tu practic ai început fotbalul la seniori și apoi ai trecut la juniori. 
- Da. Când eram la seniori, veneam înainte de meci și făceam focul în soba din vestiar. Era o sobă cu nisip deasupra. Apoi spălam mingile, curățam ghetele. Am trecut prin asta și la Liga 1, când am debutat la Farul. Le făceam ghetele seniorilor, căram echipamentul. Stai că acum mi-a venit în minte o altă poveste…

Cum l-a repezit „tupeistul” Torje pe Cristi Munteanu

- Despre? 
- Eram în vestiar la Dinamo și venise Torje de la Timișoara. Venea de la Fane Magazie (n.r. - magazinerul de la Dinamo) și îi zic: “Bă, piticule, adu-mi și mie, te rog frumos, încă un prosop!”. La care el se întoarce și îmi spune: „Auzi, mă, tu crezi că Dinamo a dat două milioane pe mine ca să-ți aduc ție un prosop?!”. Nu am reacționat dur, însă Giani Kiriță l-a luat un pic. Dar mi-a plăcut personalitatea lui Torje. Mi-am zis: „Asta e, s-au schimbat vremurile”.

- Ne întoarcem la soba din vestiar? 
- Da. Fiind nisip pe sobă, jucătorii puneau cănile și aveau vin fiert pentru la pauză. Doar că eu am uitat să le pun cănile cu vin la fiert. Era frig și nu au avut cu ce să se încălzească. Am avut noroc că era tata și eram și în familie.

- Cum a mers cariera ta mai departe?
- Jucam în deschiderea meciurilor de seniori. Pe vremea aia, arbitrii aveau obligația ca la fiecare meci să remarce între unul și trei jucători tineri și trimiteau numele de federație. La un moment dat, eu aveam cele mai multe bife. La un moment dat, tata s-a trezit cu un telefon de la București, de la FRF. M-au chemat la selecție la Luceafărul, la București, și m-au oprit. Acolo m-am întâlnit cu Liță, Contra, Radu Niculescu, Roșu. Noi eram un lot național și jucam în București în campionatul de republicani. Cu Steaua, cu Dinamo, cu Sportul.

- Spuneai că erai curajos la 11 ani. Asta îi trebuie unui portar, curaj?! 
- Sută la sută. Îi trebuie curaj și un psihic puternic. Datorită curajului, lumea are senzația că portarii sunt un pic nebuni. Portarul are mâinile, jucătorii de câmp au picioarele.

- E un avantaj? 
- Nuuu. Gândește-te ce forță ai în picioare. (Arată o cicatrice lungă pe frunte, aproape de linia părului) Aici am cinci copci de la un meci FC Argeș - Oțelul. Aveau un atacant sârb, Bukvic. A venit cu tălpile, eu m-am dus cu mâinile și mi-a despicat capul. Asta înseamnă să ai curaj, nebunie. Nu oricine se bagă în fața atacantului, mai ales în alunecare. Unii n-au timp să te sară și apare nenorocirea.

- Asta e cea mai gravă lovitură primită? 
- Da. În rest am lovituri în bară. Claudiu Niculescu mă nenorocea la lovituri libere. Dădeam cu spatele în bară… Dar spuneam că pe lângă curaj îți trebuie și un psihic puternic. Gândește-te că faci o eroare în minutul 5. E foarte greu să duci meciul în continuare. Zenga spunea: “Babicione, astăzi non rischiamo niente!”. Adică, nu ne complicăm. Dacă te relaxezi ca portar, cea mai ușoară mingea devine cea mai grea.

Cristi Munteanu: „Zenga spunea că românii sunt talentați, dar nu gândesc”

- Ce ai învățat de la Zenga, un portar mare? 
- Un portar nu are voie la antrenamente să facă mai mult de patru plonjoane la un exercițiu, dar alea patru trebuie să fie în viteză maximă. El nu înțelegea ce făceam noi: șase plonjoane în dreapta, șase în stânga. Nu le vedea rostul pentru că în meci nu te întâlnești cu așa ceva. În meci, ai una-două și atunci trebuie să reacționezi cu viteză maximă. Tot Zenga ne zicea acum aproape 20 de ani: “Voi, românii, aveți atâtea calități, sunteți un popor talentat, dar nu vă puneți mintea la contribuție în timpul meciului. Dacă ați gândi și ați acoperi bine zonele, ați alerga cu 30 la sută mai puțin decât alergați acum. Voi pierdeți mingea, alergați ca hăbăugii, o recuperați, sunteți obosiți și o pierdeți iar”.

- Crezi că inteligența tactică a fotbalistului român s-a îmbunătățit între timp? 
- Sută la sută, da. Au apărut antrenori noi, Dan Petrescu, Răzvan Lucescu, Edi Iordănescu. Ăștia tineri sunt din generația care are avut puterea și capacitatea să-și antreneze echipele așa cum trebuie. Zenga avea foarte mare dreptate atunci, dar fotbalul nostru s-a schimbat în bine. Acum, însă, nu mai e calitatea de acum 15-20 de ani.

- De ce? 
- Din ce în ce mai mulți copii renunță la o vârstă când ar trebui să-și sacrifice puțin o parte din tinerețe. Între 17 și 19 ani se pierd talentele. Nu mai e gradul de sacrificiu de altădată. Sunt puțini care renunță să meargă la terasă cu iubita sau cu prietenii, au telefoanele care le distrag atenția.

„Când ploua, săream peste șinele de tramvai” 

- Care e cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut pentru fotbal? 
- Hai să-ți povestesc. În afară de Tulcea și o dată Galați, eu nu văzusem până la 13 ani Bucureștiul. De la Tulcea era un personal care pleca la 12 fără un sfert noaptea spre București, cu schimbare la Medgidia. M-a urcat taică-miu în tren... (face o mică pauză și ochii i se umezesc) cu un bilet în mână pe care aveam scrisă adresa căminului Electroaparataj de lângă stadionul 23 august. Mi-aduc aminte că mama plângea, nu era acord: „Unde îmi trimiți copilul?”. Eu eram dornic de aventură.

- Cum a fost drumul? 
- Tata mi-a luat două bilete. Unul pentru mine, unul pentru bagaj. Să dorm pe el, să nu mi-l fure. Am coborât pe la 2 noaptea la Medgidia, am schimbat și am ajuns în Gara de Nord. Pe bilet scria că am troleibuzul 85 care mă duce la 23 August. Am ajuns cu bagajul, un copil de la țară…

- Cum era Bucureștiul pe fereastra troleibuzului? Poți reintra în starea de atunci?
- Nu înțelegeam nimic. Nu-ți ascund și n-am de ce să mă ascund…Când ploua, nu călcam pe linia de tramvai de teamă să nu mă curentez. Nu exista. Asta în primele luni. Am ajuns la cămin și am nimerit în cameră cu Narcis Răducan. Am stat vreo patru ani împreună. Am avut multe.

- Mai spune-ne ceva din perioada aia! 
- Cred că era ’88 sau ’89 și lotul U14 avea un meci la Praga cu Cehoslovacia. Am zburat pentru prima dată cu avionul, a fost wow, și am ajuns la hotel. Ne-am trezit dimineața și la micul dejun m-am nimerit lângă doctorul Pompiliu Popescu. La micul dejun, am primit un plic și o cană. Eu am luat plicul, l-am rupt și l-am vărsat în cană. Pompiliu Popescu a văzut și mi-a arătat râzând cum se infuzează plicul. Nu știam, eram un copil de la țară. Uite, am fost la o întâlnire cu o fată, în trening și pantofi. M-a văzut tâmpițelul de Liță, „Pantera”. El, bucureștean, a râs de mine mult timp. “Țăranul” a fost porecla mea multă vreme. Abia după aia a venit aia cu “Babicu”.

- De unde ai primit-o? 
- De la Rică Răducanu. Florin Marin și nea Gicu Constantin mi-au pus această poreclă. Era un meci de tineret la Farul, era 1-0 pentru noi și m-am dus să bat penalty. Antrenorul a ieșit de pe margine și mi-a strigat: „Nu, nu! Nu ai voie să bați penalty!”. Eu m-am supărat foarte tare și, când mi-a ajuns mingea în brațe în careul nostru, m-am întors spre poartă și am vrut să-mi dau gol. Am degajat, dar am dat în bară! Am ratat! De atunci mi-a rămas “Babicu”. Așa era porecla lui Rică, avea și el din astea, arunca în bară.

 Plăcinta lui Hagi din cantonamentul naționalei 

- Când jucai la Farul, ai avut o serie foarte bună de 569 de minute fără gol primit. 
- Da. În perioada aia, m-a convocat și domnul Iordănescu la națională. Erau Stelea și Prunea, dar s-a accidentat Stelea și am venit eu. Apoi s-a accidentat și Prunea și l-a chemat pe Gherasim. A fost un meci cu Emiratele Arabe Unite (n.r. - România - EAU 1-2, în 1996, cu Hagi și Popescu titulari) pe Cotroceni. La 0-0, Hagi a ratat 11 metri și ne-au bătut. Atunci l-am văzut pe Iordănescu cât de tare țipa la Hagi și la Popescu. Și la pauză, dar și în timpul meciului. Chiar mă gândeam ce curaj are. Hagi, cel puțin, nu comenta. Capul jos și nu i-a răspuns deloc. Popescu mai încerca să explice.

- Cum a fost pentru tine, un copil, să intri în vestiarul Generației de Aur?
- Vai de capul meu. Mi-aduc aminte că aveam emoții maxime. Dar am avut noroc că m-a văzut Hagi și mi-a zis “constănțeanul meu”, pentru că veneam de la Farul. Stăteam cu Jean Vlădoiu în cameră și la un moment dat a bătut Hagi la ușă. Venise cu o tavă de plăcintă machidonească și ne-a servit. Trăiau părinții lui atunci, îi făcuse mama lui plăcintă cu verdeață. Era tot timpul după mine, mă chema în anturajul lui să-i povestesc de la Constanța. De nea Ioji (n.r. -Iosif Bukossy, primul antrenor al lui Hagi), de tot ce se întâmpla pe la Farul. Ăla cred că a fost cel mai frumos moment din cariera mea. Să fiu coleg cu Generația de Aur.

Comedie cu bara ruptă la debutul în Liga 1 

- E adevărată povestea că ai rupt o bară la debutul tău în Liga 1? 
-Da, la debut, pe stadionul Dunărea (n.r. - Oțelul - Farul 5-0, în noiembrie 1992). Nu am vrut să o rup, dar probabil că era lemnul putrezit. M-am aruncat după o minge și am lovit bara cu umărul. S-a retezat. Știu că apoi a venit cineva de pe banca noastră și mi-a zis: “Încearcă să o rupi și pe cealaltă pentru că vom câștiga meciul cu 3-0”. Era 2-0 pentru Oțelul. După ce am primit mesajul, nu am mai fost preocupat de meci. De asta am și luat cinci goluri. Eu eram preocupat să rup și bara cealaltă, să câștigăm cu 3-0 la masa verde.

- Cum adică încercai să o rupi? 
- Mă izbeam în ea. Prindeam mingea, mai făceam un pas și mă aruncam în bară. S-au prins cei de la Oțelul. Au venit în spatele porții să mă amenințe. (Râde) Ăsta a fost debutul meu.

- Cum a fost perioada Dinamo? 
- O aventură frumoasă, dar eu am fost genul de jucător căruia nu i-a plăcut să stea pe bancă. Am fost ambițios, mi-a plăcut să joc. Nu am fost un portar harnic la antrenamente, dar îmi plăcea competiția. Nu aveam emoții. Probabil, de aici am și fost mai rău de gură.

- Cu antrenorii? 
- Da, eu eram cu dreptatea, justițiar. M-am luat la ceartă cu toți antrenorii, chiar și cu nea Ando. Nu mi-a făcut bine atitudinea asta, dar cu timpul te maturizezi și încerci să te pui și în poziția antrenorului. Dar tot timpul am avut refugiul FC Național, unde mă doreau imediat Zenga și Olăroiu. Nu era presiunea de la Dinamo, făceam jocuri bune și imediat mă lua Dinamo înapoi.

-Unde nu rămâneai niciodată pe termen lung… 
- Da. Era presiune mare, era concurență mare. Cum simțeam puțin că sunt nedreptățit, eu mă supăram și plecam.

- Cum era Olăroiu?
- Un tip care stătea de dimineața până seara și se uita la meciuri. Așa ceva nu am văzut. Cred că e singurul antrenor care la vizionarea de dinainte de meci ne țineam 10, maximum 15 minute. La alții, vedeai tot meciul, oprea faza. Unde ai greșit, ce ai făcut, ce n-ai făcut. Te plictiseai. Oli făcea 10 minute, scotea exact ceea ce considera el important. Și vorbea mult, chiar exagerat de mult. Și numai despre fotbal, la fel ca Hagi.

A plâns când Dinamo a luat gol de la Vialli 

- Descrie un pic fuga ta de la Steaua la Dinamo! 
- Nu am fugit. Fusesem cu Steaua în cantonament la Forban, Marcel Pușcaș era președinte. Știu că într-o seară a venit cu Mihai Stoichiță și cu Lăcătuș să semnez contractul cu Steaua. Eu mai puneam întrebări și atunci nu-mi mai aduc aminte cine s-a enervat și a zis: “Hai, lasă, că îl facem la București când ajungem!”.

- Dacă semnai la Forban, rămâneai la Steaua. 
- Da. Am venit la București, m-au cazat la hotelul Haiducului. M-a sunat Petre Buduru (n.r. - nașul lui Munteanu), aveam deja telefon mobil, un Nokia banană. “Bă, finule, hai coboară un pic!”. Am coborât și am văzut un BMW alb. La volan, Cristi Borcea, lângă el erau Gigi Nețoiu și Petre Buduru. Am plecat în Ștefan cel Mare, mi-au pus contractul pe masă și am semnat. Era mult mai bun decât ce îmi oferise Steaua, îmi dădeau și bani la semnătură.

- Te-ai întors la Haiducului, hotelul armatei, să-ți iei hainele? 
- Nu mi-am mai luat nimic! Treaba era că Prunea trebuia să plece în Turcia și Dinamo rămânea fără portar. La Steaua, Stelea plecase și rămăseseră fără portar. Am ales Dinamo pentru că eram dinamovist.

- Ești sincer? 
- Daaa! La meciul cu Sampdoria, din 1988, pe Ștefan cel Mare, am plâns. Ne-a egalat Vialli, eram jos la gard și am plâns. Practic, când am semnat cu Dinamo, mi-am îndeplinit visul. Dar a fost totuși ghinionul că transferul lui Prunea în Turcia a căzut și am rămas cu el pe cap la Dinamo. (Râde) În mandatul lui Prunea am jucat două meciuri. Când ne-au eliminat islandezii ăia din Europa. Știu că au venit ăia cu peștii ăia mari. Atunci mi-am zis că trebuie să joc. Prinsesem și naționala. Așa am plecat la FC Național.

- Când doi portari valoroși se bat pentru un loc, există antipatii între ei? 
- E  o chestie normală, umană. Și e o greșeală să ai doi portari similari. Italienii au sesizat treaba asta. De aia, la ei există portarul numărul unu, iar numărul doi acceptă să fie rezervă. Dacă ai doi portari de aceeași valoare îi omori pe amândoi. E o prostie să spui că au concurență. Îi încarci în plus cu presiune. Uite! Eu știam că e Prunea rezervă. Joacă Dinamo cu Chindia, 0-0. Dăm gol, facem 2-0 și la 2-0 îmi dă autogol Cătălin Hîldan, Dumnezeu să-l ierte. Am intrat într-o panică incredibilă știind că mai pot primi un gol, iar Prunea aștepta pe bancă. În mod clar, era mai bun ca mine în momentul ăla.

 „Auzeam de meciuri trucate” 

- După Național, ai avut o perioadă foarte bună și la Oțelul. 
- De aici am ajuns din nou la națională. M-a chemat întâi Iordănescu, apoi m-a convocat constant Gică Hagi.

- De ce n-a reușit Hagi la națională? 
- Nu a avut experiența necesară, dar nu a avut nici șansă. Dovadă că Hagi a ajuns acum la un nivel înalt în antrenorat.

- Cu ce antrenor nu te-ai înțeles deloc?
- Cu Nicolo Napoli (n.r. - Napoli l-a scos din lot pe Munteanu, la Astra). Nu mi-a plăcut deloc. Nu-l simțeam sincer. Era un tip suspicios, alunecos. Ca dovadă, la Iași a ajuns să-l scoată pe ușa din dos pe un golgheter înăscut, Andrei Cristea.

- Care e marele regret al carierei tale? 
- Am luat singur deciziile, nu prea regret. Dar când a venit Stoichiță la Național, a intrat în vestiar și mi-a zis în glumă: “N-am să te iert toată viața. Dacă te aveam în poartă, nu luam șase cu Panathinaikos (n.r. - Panathinaikos - Steaua 6-3)”. Profesional vorbind, la Steaua jucam în Champions League. Puteam avea altă traiectorie în carieră.

- Ai apărat într-o perioadă în care fotbalul românesc era dominat de meciurile Cooperativei. Cum era pentru un portar? 
- Auzeam, nu eram nebun. Dar faptul că eram tineri ne-a ajutat. Eram informați spre deloc. Știu, însă, un meci la Bistrița. A dat Pitu gol și zicea: “Uite, bă, ăștia nu vin să mă felicite că am dat gol!”. Erau meciuri, dar la Dinamo nu am simțit niciodată. Chiar dacă se lăuda Borcea la televizor că a cumpărat și vântul. Aveam echipă prea bună. Așa, cu arbitraje, au mai fost meciuri în care am simțit un cinci la sută în favoarea noastră.

A vrut să refuze naționala de frica lui Malonga Parfait

-Fostul tău antrenor de la Oțelul, Victor Roșca, a spus că a simțit un blat la Bistrița după ce tu ai luat un gol direct din corner.
-Am văzut, am rămas nebun. Veneam după un Oțelul - UM Timișoara. Era emisiunea “Fotbal la Maxx”, cu Malonga Parfait (n.r. - emisiune de satiră, realizată de ProTV). În meciul cu Timișoara, m-am ciocnit cu un fundaș la mijlocul terenului și apoi am fugit după minge crezând că o ajung. MM-ul, care a văzut faza din tribună, mi-a spus: “Bă, de ce ai mai alergat după ea că nu aveai cum să o mai ajungi!?”. Eu am fugit după ea și am făcut săritura leului aproape de linia porții. La emisiune, au băgat zgomotul de copite de cal, apoi zgomotul de geam spart când m-am aruncat.

- Erai subiect de comedie. 
- Da. Culmea, eram convocat meci de meci la națională. După faza asta, vine meciul de la Bistrița. Fără falsă modestie, am fost cel mai bun jucător de pe teren. Am apărat un 11 metri. La ultima fază, bătea vântul. Eu eram zmeu că apărasem penalty și am ieșit, dar nu aveam cum să mai prind mingea.

- În vestiar nu ți s-a reproșat nimic? 
- Nu, domnule. Nu știu ce l-a apucat pe nea Victor. Știu doar că după meciul ăla trebuia să fiu la FRF, la convocarea naționalei. I-am zis lui MM: “Eu nu mă mai duc la națională!”. El: “Bă, ești nebun?!”. I-am zis: “Nu mă duc nicăieri. O să mă aștepte Malonga Parfait la federație și iar mă ia cu babicii în libertate!”. MM l-a sunat pe Hagi: “Bă, nebunu’ ăsta nu vrea să vină că a greșit în două meciuri”. După telefon, MM mi-a zis: “Vezi că o să ai probleme dacă nu te duci. Nu poți refuza convocarea”. Când am ajuns la Săftica, m-a luat Hagi și mi-a zis: “Niciodată nu judec un jucător după un meci sau două”.

-Ai avut vreo escapadă de pomină ca fotbalist? 
- Am multe, dar uite una. Eram la Farul, sătui de cantonamente. Într-o seară, am decis să fugim într-un club din Mamaia. Am ieșit pe tunelul de la stadion, am chemat taxiul, am ajuns în club și acolo erau președintele și vicepreședintele. Ei s-au uitat la noi, dar nu ne-au văzut din cauza luminilor. Ne-am întors repede la stadion, dar au aflat. Am făcut pană cu taxiul, ploua. Ne-a văzut cineva și ne-a pârât.

„Părinții mei au fost foarte afectați de dosar”

 -Ai fost implicat în 2011 într-un dosar de furt de mașini în care ai fost condamnat inițial la 5 ani de închisoare, apoi achitat. Cum a fost perioada asta din viața ta? 
- Am trecut ușor. Au fost multe dezinformări, dovadă că am fost achitat de Curtea Supremă. Mai afectați au fost cei din jurul meu. Știam că nu am ce să pățesc, nu erau motive să pățesc ceva. Eram doar un pic stresat. Părinții mei au fost foarte afectați.

Ai încercat mai multe businessuri după ce te-ai lăsat de fotbal. 
Am o cafenea la Isaccea, merge. Am încercat o afacere cu hainele, din plictiseală. Am asociat numele meu unor haine. Am avut stupi de albine, ajunsesem la 40 și ceva, dar după o iarnă i-am pierdut pe toți. Mi-au murit toate albinele din cauza unei boli. Dar era magnific să ai stupii într-o livadă de salcâmi. Mă ajuta un bătrân de 80 și ceva de ani care mi-a zis: “Cristi, mă ocup de la 11 ani de albine și nici acum nu le-am descoperit toate secretele”. Am mai încercat o afacere cu chestii dietetice. A mers până în criza din 2008, atunci am pierdut destul de mulți bani. A însemnat ceva ca pierdere.

- Ce înseamnă pentru tine ratarea promovării cu Oțelul în Liga 2? 
- Un eșec personal pentru cariera mea de conducător. Dar dacă nu ai dram de noroc, nu reușești. Cu Brăila, acasă, conduceam și controlam jocul și am luat un autogol de nicăieri. Un autogol cum rar am văzut. Uite, Florentin Petre poate spune că a fost norocos cu autogolul ăsta. El se va face un antrenor foarte bun, o să vedeți, dar va avea nevoie de dramul ăsta de noroc pe care l-a avut cu mine.

- E grea viața la Liga 3? 
- Foarte. Din punct de vedere al condițiilor. Mergi în cătunuri, în comune unde sunt stadioane mici, denivelate. Cultura fotbalistică nu e ca la Liga 2. Mi-aduci aminte că am jucat la Făurei cu echipa lui Bănel Nicoliță. A jucat și el, a jucat și frati-su. Când am ajuns, era iarbă atât (n.r. - arată o palmă). Pe cuvântul meu. Nu se vedeau gleznele jucătorilor. M-am dus la el: “Băi, Bănele, ai înnebunit?! De ce ai lăsat iarba asta?”. El: “Păi altfel cum să vă batem? Ne luptăm cu ce avem”. Am câștigat greu cu 3-2.

- Cine va fi următorul antrenor?
-Petre Grigoraș a terminat contractul. Suntem în discuții cu trei-patru antrenori, dar nu vă dau nume. Pot doar să vă spun că favoritul orașului este acum Dorinel Munteanu. Sper să reușesc să-l conving, avem discuții. Și el e vânător… (râde)

Poveste vânătorească din Bucovina 

- Spune-ne în final o poveste bună vânătorească! 
- Am fost astă iarnă în Bucovina la o vânătoare de mistreț și vulpi. Am plecat, am lăsat mașinile la poalele muntelui și am zis să mergem în standuri. Dar muntele era uite așa (n.r. - arată din inclinația palmei cât de abrupt era urcușul). Am mers, dar la un moment dat nu mai puteam. Organizatorul m-a văzut și mi-a zis: “Domnul Munteanu, dacă vreți să renunțați puteți să vă întoarceți”. Am mers patru ore. Pe la jumătate, am zis că nu mai pot.

- Te-ai întors?
-În spatele meu era un moșulică de 83 de ani cu o armă din 1960 și ceva. Omul era în cămășuță și hăinuță, eu eram înfofolit tot. Cum mă opream să respir, mă trezeam cu el în spate. Îți dai seama, orgoliul meu m-a împins să continuu. Am ajuns, în sfârșit, dar lângă stand am văzut ditamai urma de urs. (râde). Eu veneam de la șes, unde stai relaxat în stand, și acum nu mai puteam de frică. Oamenii mi-au zis: “Vezi să nu cumva să tragi în animal!”

- Și ce ai făcut? 
- Păi, în copac nu poți să te urci că ursul se urcă după tine. Așa că m-am lipsit. Am stat cu niște emoții în stand…Eram neobișnuit. Am zis că data viitoare stau lângă cineva care cunoaște zona, care s-a mai întâlnit cu ursul. Mai și spunea organizatorul: “Noi avem urși de 500-600 de kilograme, din ăia mari. Să nu trageți. Dacă vine, bateți din palme și el vă evită”. (hohotește) Să bat din palme până se umflă de două ori. Și dacă nu mă evită, eu ce fac?! Te urci în copacul cel mai subțire.

- De ce? 
- Păi, ursul nu se poate urca după tine. Dacă te urci într-unul gros, el poate să se cuprindă cu labele de trunchiul copacului. A fost o experiență frumoasă, dar nu mi-o mai doresc.

Vezi aici interviul integral cu Cristian Munteanu

CITEŞTE ŞI ALTE ŞTIRI DIN FOTBALUL INTERN: 

Steaua rămâne la MApN și nu va avea drept de promovare! Talpan amenință cu procese

Paul Anton, propus la FCSB: „Au nevoie de el! Le va face jocul”