EXCLUSIV Interviu savuros cu Dembrovszki, „tricolorul” care trebuia să aibă statuie lângă Pele: „Am o statuie de lemn la mine în sat. Era lângă biserică, se închinau babele la ea. Credeau că e un sfânt”

Născut în toamna lui 1945, la câteva luni după ultimul război mondial, Emeric Dembrovszki (numele românizat a apărut în acte și în presă ca Dembrovschi sau Dembroschi) are acum 78 de ani, se plânge de probleme la coloană cărora le știe cauza - “în tinerețe, la Sighet, ne spălam după meciuri la cișmea, la minus 30 de grade” - și își povestește viața cu un aer mucalit. 

27 de meciuriși 9 goluri are Emeric Dembrovszki pentru echipa națională a României. Printre goluri se numără cel din meciul cu Grecia (1-1), decisiv pentru calificarea la Mondialul din 1970, și cel din partida cu Brazilia (2-3) din Mexic

Acum mai bine de jumătate de secol, era desemnat de presa internațională drept del mai bun jucător român de la Mondialul din Mexic, unde România a ieșit cu capul sus dintr-o grupă cu Anglia, Brazilia și Cehoslovacia. Pentru asta, ar fi trebuit să aibă o statuie pe stadionul Azteca, lângă Pele și Beckenbauer, dar mexicanii au abandonat proiectul. Modest, Dembrovszki se mulțumește cu o statuie de lemn din comuna natală din Maramureș și cu faptul că el și familia au ieșit teferi din pandemie

Dembo făcea parte dintre acei jucători care sunt născuți pentru a face un singur lucru, unul singur, dar inegalabil, iar acest lucru pentru el era pasa: o virtuozitate. Odată intrat în posesie mingii, el știa să transforme pasa cea mai banală, dreaptă, nesofisticată, în armă redutabilă cu care desfăcea și cele mai blindate apărări
- Mircea Lucescu, în cartea Mirajul Gazonului, 1981

- Ce mai faceți, domnule Dembrovszki. Cum e viața la 78 de ani? 
- Destul de tristă. Nu putem să dăm timpul înapoi așa că ne obișnuim cu ideea. Până la urmă, trebuie să îmbătrânim. Când eram tineri, nici nu ne gândeam la asta. 

- Dacă ați putea să dați timpul înapoi, unde ați vrea să-l întoarceți?
- Nu știu. S-au petrecut multe lucruri frumoase ca sportiv, nu pot spune ceva anume. Eventual, la ziua în care m-am însurat și la cea în care am avut un copil. Ca fotbalist, m-aș întoarce la Guadalajara, la cel mai important eveniment fotbalistic mondial. M-am comportat și acolo destul de bine, dar cred că am fi putut face mai mult dacă aveam un pic de experiență prin străinătate. 

- Ce imagine vă vine prima în minte când vă amintiți de Mexic 70? 
- Când am coborât din avion și a venit o orchestră de mexicani. Au început să cânte cu trompeta. Răducanu a luat un sombrero, el era un comic, un simpatic. Atunci, am realizat că am ajuns în Mexic și o să participăm la un Mondial. 

- Ați aterizat în Mexic într-o lume diferită, o căldură teribilă, iar România încerca să câștige simpatia localnicilor, trimițând jucătorii la un post de radio unde puneau muzică populară românească. 
- Lucescu se gândea la toate strategiile să atragă lumea. Am fost și la o televiziune, noi nu ne dădeam seama, dar Lucescu se gândea la tot felul de avantaje pentru națională. Era un strateg de senzație. În ce privește căldura, ne copleșea. Mulți nu s-au acomodat cu ea.

“Dobrin nu s-a obișnuit cu clima din Mexic”

- De ce n-a jucat Dobrin? Au fost zeci de variante despre cauza nefolosirii lui. Că nu a fost acceptat de grupul Dinamo, că n-a dus o viață sportivă… 
- Sunt multe vorbe. El a fost mereu bine primit la națională, nu e adevărat că nu era acceptat. Eu vă spun ce am văzut cu ochii mei. Am văzut un singur lucru. Cu un an înainte, în 1969, am mers în Brazilia într-un turneu. Era un aer umed, erau la modă cămășile din nailon. Am pus-o în dulap și când voiam să o îmbrac picura apă din cămașă. Majoritatea dintre noi au suportat clima asta, dar eu nu puteam nici să respir. Într-o lună de turneu am jucat doar câte 20 de minute. Mă împiedicam de picioarele mele, trebuia să ies. 

- Și în Mexic? 
- Aici era alt aer pe care, din contră, eu l-am suportat extraordinar. Alergam 90 de minute fără să mă opresc, nici nu transpiram deși erau 35-40 de grade și soarele bătea de sus în cap. În Mexic, Dobrin, Dan Coe și Răducanu au avut probleme cu clima. În special Dobrin. A fost titular în toate meciurile amicale din Mexic. Jucam amicale cu echipa de juniori a fierarilor din Guadalajara, eram conduși cu 2-0 la pauză și Angelo Niculescu făcea schimbare. Ieșeau Răducanu, Dan Coe și Dobrin, iar noi întorceam rezultatul. Dobrin nu s-a aclimatizat. Angelo a ales echipa pentru meciul cu Anglia pe baza echipei care dăduse rezultat în amicale. Dobrin stătea la încălzire și jongla cu mingea cam cum stătusem eu în turneul din Brazilia.

- Era supărat… 
- Păi era apăsat că nu joacă. Dar nu era vina nimănui că el nu putea. 

- Cum ar fi arătat România cu Dobrin aclimatizat? 
- Cu Răducanu și cu Dobrin, arătam altfel. Precis. Bine, cei care au intrat și-au făcut datoria pe deplin. Ăsta a fost și norocul lui Liță Dumitru. L-a retras Angelo Niculescu pe Dinu fundaș central și a apărut Liță. Cu Dan Coe titular, Dinu ar fi jucat la mijloc.

Nu era grațios, nici spectaculos. Era, în schimb, unul dintre jucătorii despre care se putea spune, fără a comite vreo greșeală, că știe să stea în teren. Dembo făcea parte din categoria jucătorilor strategi, de tipul lui Gerson, Didi, Bobby Charlton, Overath
- Mircea Lucescu, în cartea Mirajul Gazonului, 1981

A fost la o palmă de golul turneului final din 1970

- Spuneți-ne ceva de la meciul cu Anglia, campioana mondială. O întâmplare din culise sau de pe teren. 
- Acolo mi s-a reproșat că am ratat o ocazie imensă. Așa e, am ratat de la 5 metri, dar m-a surprins mingea. Dumitrache l-a întors pe Bobby Moore de 3 ori în tușă, i-a făcut limba cravată. Știam că îl va dribla și că va arunca mingea în fața porții. 

Eram în luptă cu Cooper, voiam să-i iau fața și să ajung înaintea lui. Am băgat cotul în fața lui Cooper, am ajuns primul, dar centrarea a ajuns imediat. M-a lovit mingea în genunchi și s-a dus la portar. Am ajuns prea devreme, n-am mai avut timp să ridic capul și să văd mingea. 

- De la meciul cu Brazilia? 
- A degajat Răducanu o minge, Neagu a sărit la cap și i-am strigat “prelungește!”. Mi-a prelungit, am preluat și am tras de la 20 de metri în bara de fier de lângă vinclu. Felix nici n-a mișcat în poartă. Era frumos dacă intra. Candida la titlul de golul turneului. 

- Golul cu capul pe care l-ați înscris nu e așa spectaculos… 
- Era Lucescu lângă mine. Eu am adus faza de la centrul terenului, mingea a ajuns la Sătmăreanu. Când el s-a lansat, eu m-am dus pe colțul lung, Lucescu a atacat colțul scurt. I-am luat fața lui Carlos Alberto și centrarea a venit perfect. Felix ieșise cu mâinile deschise, i-am dat printre mâini. Nu am găsit alt loc pe unde să dau (râde). A fost un gol eficient, puteam să mai marcăm. Poate făceam un 3-3. Am visat ani întregi să batem Brazilia, ar fi fost ceva extraordinar. 

- Ce simte un jucător care dă gol Braziliei la un Mondial? 
- Eu mă gândeam mereu la echipă, nu la mine. Eu jucam mai bine cu cât creștea miza. La amicale, nu puteam să mă concentrez, nu jucam bine. La meciurile cu miză deveneam mai puternic. 

- De unde venea asta? Din copilărie? 
- Nu știu de unde venea asta. Din interior, așa am fost croit. Și când eram copil voiam să fiu cel mai bun. Când făceam alegerile la fotbal, îi alegeam pe ăia mai slabi ca să ies eu în evidență. Bine, am pornit ca portar. Eram mic de statură. Antrenorul din comună m-a trimis în poartă, am rămas acolo. Eram foarte agil, aveam plasament foarte bun. 

Dar la un atac advers, am interceptat o minge și m-am dus până în poarta adversă. Antrenorul a zis: “Ia ieși tu afară, mă!”. M-a pus vârf. Eram însă prea vânat ca vârf și am venit mai jos, la coordonare. De acolo plecam la gol. Am dat 100 și ceva de goluri în 380 de meciuri în Divizia A.

Confundat la transfer cu vărul său

- Cum ați ajuns la Roman de la Sighet? 
- Am fost încorporat la București, la unitatea militară 0405, parcă. Eram vreo 60 de fotbaliști adunați pentru Steaua. Veneau antrenorii de la Steaua să ne vadă. Noi jucam desculți, în ciorapi, în februarie. Nu conta. Noi jucam, iar ei nici nu ne băgau în seamă. După 30 de zile mi-a venit mutarea la Roman. Când am ajuns acolo, era un general maior. Zice: “Cum e la Sibiu?”. Zic: “N-am jucat la Sibiu”. El: “Dar unde?”. La Sighetu Marmației. Zice: “Păi tu nu ești Otto Dembrovschi?”. Nu, e vărul meu. Se uită la căpitanul care mă adusese și zice: “Băi, Trică, ce mi-ai adus murătura asta?”. Mamă, când am auzit am zis că am terminat-o cu fotbalul. 

- Și cum ați ieșit din încurcătură? 
- Vasile Ianul (n.r. - viitorul președinte de la Dinamo, după 1990) era și el la echipă, ne știam de la meciurile de juniori jucate pe la Bistrița. S-a dus la general și i-a zis că sunt fotbalist foarte bun. M-a adus la echipă. Am făcut un meci amical, militarii cu civilii. Am jucat extraordinar, am dat bară, am dat gol. Când a văzut generalul, a zis: “Du-te acasă și adu-mi dezlegarea”. M-am dus la Sighet și am întârziat vreo trei zile. 

- De ce? 
- Ăia nu voiau să-mi dea dezlegarea decât dacă joc într-un meci important cu liderul Avântul Reghin. A trebuit să joc, am bătut 4-1 și am dat trei goluri cu capul. Mi-au dat dezlegarea și am zis să mai stau o zi acasă. Și uite așa am întârziat trei zile. Când am ajuns la Roman, m-a luat generalul: “Te bag în tribunalul militar!”. M-am speriat. Apoi am pățit alta. 

- Ce? 
- Am venit de la Sighet la Roman pe tren doar în picioare. 22 de ore. Eram soldat, trenul era aglomerat. Când am coborât din tren, m-au dus direct la stadion. Am intrat pe teren deși le-am zis că sunt obosit. Am fost catastrofă în două meciuri. Antrenorul Căpățână m-a trimis la compania militară. Noroc că m-a chemat generalul: “Băi, eu mă pricep la fotbal. Ce s-a întâmplat de ai jucat prost?”. I-am zis că eram foarte obosit și că am nevoie de trei zile să mă odihnesc. M-am întors la echipă, deși Căpățână râdea: “Domnule, ăsta nu e fotbalist!”. 

- Și v-ați odihnit? 
- Trei zile am dormit, îmi aducea Ianul mâncare. Seara, am început să alerg pe platou. Apoi, au început amicalele, Căpățânpă nu mă băga deloc să joc. A început campionatul și în etapa a treia mergeam la Mizil. Ploua, lapoviță, noroi, când au văzut corifeii de la echipă condițiile s-au dat loviți. 

A venit și generalul cu Moskvitch-ul lui și a aflat că nu aveam 11 jucători. Se uită și zice: “Tu ești apt? Bagă-l, bă, și pe ăsta să joace”. Căpățână zice: “Ce să fac cu ăsta, domn’ general?”. Bagă-l, bă! M-a pus extremă stângă, nu jucasem niciodată acolo. În mintea mea abia așteptam să intru oriunde pe teren și să-i arăt eu lui.

A ratat un ceas de aur de la general

- V-ați descurcat? 
- Da. Făceam fentă spre exterior, intram în interior și dădeam la poartă la colțul lung. Am bătut cu 6-2 și am dat patru goluri din poziția din extremă. La final, a venit generalul în cabină și i-a zis lui Căpățână: “Băi, ce ți-am spus eu că ăsta e fotbalist?!”. Apoi, a vrut să mă bage extremă stângă, dar am refuzat. M-a întrebat unde vreau să joc și acolo am jucat. 

Am ajuns golgeter, trebuia să iau un ceas de aur de la general. Nu l-am mai luat pentru că am plecat la Bacău. La fiecare al doilea meci, mergeam acasă cu trenul. Mă întreba generalul: “Câte dai azi?”. Două! “Dacă dai două, mergi acasă”. Luam foaie de drum și plecam. 

- Și făceați naveta de 22 de ore până la Sighet? Nu erați obosit? 
- 22 de ore dus, 22 întors. Merita pentru o zi acasă. Crezi că mă mai gândeam atunci la oboseală?! 

- De la Roman ați mers la Dinamo Bacău, dorit de Teașcă.
- Am terminat sus campionatul, deși când am ajuns eu eram pe ultimul loc. Teașcă avea arbitrii, avea oamenii lui peste tot. Arbitrii l-au informat: “Vezi că e unul la Roman care dă goluri”. Teașcă a fost atent și l-a trimis pe Costică Rădulescu de vreo două ori să mă vadă. Apoi a făcut două amicale. Unul la Roman, altul la Bacău. 

- Special pentru dumneavoastră? 
- Da. La primul, am bătut cu 1-0, am dat gol. Am jucat deși aveam entorsă. M-am legat, am dat cu spirt, am pus fașă numai să joc. Știam de ce vine Bacăul. Peste o săptămână, am mers la Bacău unde am dat peste gazonul ăla perfect. Am bătut cu 3-2. Așa m-a luat Teașcă la Dinamo Bacău, echipa miliției. Sâmbătă am ajuns, duminică am jucat cu Petrolul Moinești. Am bătut cu 5-2 și am dat trei goluri. Îi strigau spectatorii din tribună: “Ia-l pe ăsta, adică pe mine, și să faci nu știu ce cu el!”. Teașcă s-a întors și le-a strigat: “Bă, ăsta vă bagă în Divizia A”. 

-Și așa a fost. 
- Am devenit titular și golgeterul echipei în doar jumătate de sezon. Am promovat după un 5-0 cu Siderurgistul Galați, am dat trei goluri. Ei promovau dacă ne băteau cu 5-0, dar i-am bătut noi. Am dat și un gol frumos. Voleu de la 16 metri din centrare. Am promovat, m-au purtat oamenii în brațe prin oraș.

Avem jucători talentați acum în România, am văzut niște jucători de excepție cu Finlanda, jucători care pot face față în fotbalul european. Problema este că toate echipele naționale din lume, Feroe, Luxemburg, toți progresează. Toți învață, toți aduc antrenori străini. Ei progresează, noi regresăm 
- Emeric Dembrovszki

S-a suit în tren să plece la UTA, dar a fost dat jos

- Teașcă era un antrenor dificil, renunța imediat la un jucător dacă nu era disciplinat. A făcut asta cu Dobrin la Pitești. 
- Te scotea imediat, da. Era foarte riguros. Pe mine m-a găsit că sunt băiat cuminte, ascultător. Nu ieșeam din cuvântul lui, mă lăuda. Nu mai avusesem un așa antrenor până atunci. Jucam bine, i-am picat cu simpatie lui Teașcă. După promovare, a plecat și a venit Nicușor (n.r. - antrenorul Nicolae "Nicușor" Dumitru) . I-a adus pe toți de la Dinamo, nea Gică Ene, Maghiar, Velicu, Lică Nunweiller. Nu mă băga să joc. Când am văzut așa, mi-am făcut bagajele să plec. 

- Unde? 
- La UTA. Direct. Aveam și bilet de Arad luat. Când au auzit, Costică Rădulescu a fugit la gară și m-a tras jos din tren. Mi-a zis: “Stai liniștit că o să joci!”. Voiam să joc, nu să stau. Era marea mea plăcere să joc. Atât. Nu mi-a plăcut să fiu antrenor, conducător. Am rămas la Bacău și în scurt timp am devenit titular. Am mers în pregătire la Poiană și am jucat cu Tractorul. Eram conduși cu 2-0 la pauză. Costică Rădulescu s-a dus la Nicușor: “Bagă-l, domnule, și pe ăsta!”. Nicușor: “Lasă, bă”. M-a băgat totuși, am bătut cu 4-2. Îmi strigau spectatorii din tribună “Bobby Charlton”. 

- Ați devenit titular? 
- Nu m-a mai scos din echipă. A fost înțelept Nicușor. A văzut că Ene, săracul, era gras și nu mai putea să alerge. Acolo era postul meu. La primul meci, cu Steaua, am bătut 2-1 și am dat gol. Fusesem deja chemat la naționala de tineret, când eram încă în Divizia B. Teașcă era responsabil pe toate loturile, deși antrenor era Cornel Drăgușin. Am jucat bine, dar în perioada aia naționala de tineret a plecat în Africa și pe mine m-au lăsat acasă. 

- De ce? 
- L-au luat pe Ene Daniel, deși el nu fusese niciodată la lot. A fost o selecție pe pile. Cum s-a întors naționala din Africa, pac!, iar am fost convocat. Am zis: “Eu nu mai vin! Spuneți-le că sunt în Maramureș, în munți”. Eram supărat, nu mai voiam să merg. Când am venit acasă, m-a luat președintele. “Trebuie să mergi că te suspendă și ne suspendă și clubul”. I-am zis că nu mă duc. Zic: “Dați-mi și mie telegrama!”. Când mă uit, nu-mi venea să cred. Scria că e convocare la lotul A, nu la tineret. Zic: “Domnule, vezi ce scrie aici?”.

-  Ați ratat convocarea la lotul mare dintr-o confuzie?
-  Ce confuzie?! Nu citise ăla bine. Am ratat trei zile de pregătire la Snagov. Am intrat pe poartă și l-am găsit pe Sătmăreanu la telefon. Acolo era singurul telefon, la poartă. Îmi zice: “Du-te repede că e scandal. E Angelo supărat”. Mamă, m-am speriat, îmi tremurau picioarele. Am început să-i explic lui Angelo că îmi pare rău, că am fost în munți. Zice: “Nu-i nimic, Emeric, du-te și cazează-te!”. 

M-am cazat și acolo am rămas. Din meciuri amicale s-a născut echipa națională cu Dinu, Dumitrache, Lucescu, Sătmăreanu. Pe alții i-au trimis acasă, am rămas noi și am mers la Mondial.

Conflictul cu directorul de la Întreprinderea Agricolă de Stat

- Vă voi arăta poze cu colegi de la Mondial și o să vă rog să ne spuneți câte o scurtă istorie cu fiecare. Începem cu Lucescu. 
- Eram la Paris, în Franța. Stăteam cu el în cameră, stăteam de vorbă. Trebuia să vină autocarul. El zice: “Am plecat”. I-am zis că vin și eu, dar moșmondeam pe acolo, îmi strângeam ghetele și am uitat de ceas. Am întârziat cinci minute. Când am văzut, am luat-o la fugă pe scări și am ajuns la autobuz. Mă aștepta. I-am zis lui Angelo Niculescu: “Mă scuzați, dar am avut emoții!”. Râdeau ăștia toți de mine. 

Și mai e una. La meciul meu de retragere, i-am chemat pe Lucescu, Nunweiller, Dumitrache, veneau de la Hunedoara. La o trecere de cale ferată li s-a spart radiatorul. Au rămas acolo. La colț, era un service , iar mecanicul auto s-a oferit să-i ducă. I-a suit într-un Mercedes și au ajuns. Am avut emoții că nu mai veneau. Pe atunci nu erau celulare să te anunțe că au rămas la marginea drumului. 

Lucescu are o pasiune extraordinară pentru fotbal. Nu știu ce o să facă dacă se lasă de fotbal. E cel mai mare antrenor pe care l-a avut România vreodată. El cuprindea totul, organizare, strategie, se implică și în meniul de la masă. Nu cred că-l va egala cineva 
- Emeric Dembrovszki

- Liță Dumitru?
- Am jucat cu el la Timișoara, i-am fost și antrenor o perioadă. Era simpatic. Am plecat la mare cu el și cu alt prieten. Ne-am dus la crama Recaș să luăm niște vin. Când mă duc, vine un prieten care era șef de cramă și zice: “Nu poți să intri că e Roșca aici!”. Roșca era directorul IAS-ul (Întreprinderea Agricola de Stat). Avusesem un incident cu el, eram în clinciuri.

- Ce conflict puteați avea cu șeful unui IAS? 
- Am avut un chef și un prieten îmi zice: “Mergem la Recaș să luăm vin”. M-am dus și zice: “Nu mai trebuie să veniți la cramă că am trimis vinul la birouri”. Eu am întrebat dacă e o problemă cu directorul, au zis că nu. Am zis să punem vinul în mașină, când să-l punem vine directorul: “Al cui e vinul ăsta?”. “Dembrovschi. E ziua lui”. El: “Dați vinul jos din mașină!”. Am plecat fără vin. 

Peste o vreme mergem cu Poli în turneu în Italia cu autocarul. Au venit cu noi mulți directori care serveau Politehnica. Când mă urc, cine stătea pe locul meu?! Directorul Roșca. Zic: “Tovarășul director, vă rog să vă sculați, e locul meu”. A venit Jackie Ionescu supărat: “Băi, cum faci așa ceva!?”. Zic: “Lasă, domnule, să nu vină, să se dea jos”. S-a dus în spate, până la urmă m-am dus la el pe la jumătatea drumului și i-am zis să vină în față. 

- Și ați mai luat vin cu Liță?
-  Da, ne-am împăcat în Italia eu și directorul. Și am mers cu Liță să luăm vin pentru mare. Când am intrat la el zice: “Oooo, uite două vedete ale fotbalului românesc. Ce faceți?”. Noi: “Mergem la mare”. L-a chemat pe unul și i-a zis: “Dă-le câte 40 de litri!”. Am umplut mașina cu vin și am plecat la mare. Am dat vin tuturor ospătarilor, tuturor de acolo le dădeam să bea.

 Am mai fost odată la pește cu Liță și am zis să mergem la mine să-l curățăm și să-l frigem. Liță, mare meșter la pește, s-a băgat în bucătărie și a făcut terci pe jos. Vine nevastă-mea: “Ce ați făcut aici? Doamne, terminați!”.

I-a dat gol lui Răducanu de la jumătatea terenului

- Mergem la Rică Răducanu… 
- Am jucat la București, pe 23 August, cu Rapid. Am făcut febră 39 de grade. Costică Rădulescu îmi zice: “Joci și stai acolo, în față. Nu trebuie să faci nimic, doar să-i împiedici pe Dan Coe și pe Lupescu să urce cu mingea”. Doctorul îi spune: “Hai, mă, Costică, încetează, face vreo pneumonie…”. Costică a insistat. M-am dezbrăcat și am intrat. Fugeam 3 metri în stânga, 3 metri în dreapta. Era soare, am început să transpir de aveam apă și în ghete. M-am vindecat la corp, mi-am revenit și am început să alerg. 

Și joacă, joacă, am avut 1-0, a egalat Neagu și apoi…la mijlocul terenului aveam un coleg, Cernat. I-am zis să paseze, eram în semicercul de la mijloc, dar în loc să-mi dea pasă la picior mi-a dat cu mingea în piept. Eu, nervos, am vrut să dau cu ea în tribună. Am preluat-o, n-am lăsat-o să cadă și când i-am dat una s-a dus direct în vinclu de la mijlocul terenului. Rică stătea pe 5 metri. Eu mă duc și îi zic: “Bine, mă, nici pe asta nu o prinzi?!”. A început să mă alerge pe pistă. A fost o întâmplare, nu am vrut să dau la poartă. 

- Florea Dumitrache. 
- Mopsu…Dumnezeu să te odihnească! M-am înțeles foarte bine cu el pe teren. Avea un sprint atât de rapid încât oriunde dădeai mingea îl găseai cu pase utile. L-am prins antrenor, eu la Poli, el la Corvinul. L-am scos din Cupă la penaltyuri. Au bătut vreo 15 oameni, au pierdut și l-au demis după meci. Mi-a părut rău de el. Odată, l-am mai întâlnit când era antrenor la Orăștie, eu eram la CFR sau la UMT. Zice: “Oagăre, sper că nu ai venit să mă bați…”. Până la urmă ne-au bătut cu 2-1. 

- Dobrin. 
- Gâscanu…A fost un artist. Fotbalist mare. Am făcut 1-1 la Pitești, am dat un gol de nu a realizat nimeni că e gol. Eu fugeam spre centru și colegii mei nu veneau să mă pupe, adversarii credeau că se joacă. Nici banca nu a sărit, doar Anderco, arbitrul, fugea spre centru. De la 12 metri am dat din voleu cu dreptul, mingea s-a dus în bara de fier din interiorul porții și a sărit înapoi până la 16 metri. Toată lumea a crezut că a fost bară, dar fusese gol. Și eu și Dobrin am făcut un meci mare. Observator era Coloman Braun, Cibi baci. Ne-a dat nota 10 amândurora. Nu jucasem de 10, dar ca să împace și capra și varza ne-a dat 10. 

Și tot el mi-a mai dat un 10 la un meci la Târgu Mureș. Am pierdut cu 3-2, am condus cu 2-0, dar ne-au furat arbitrii ca în codru. I-am zis: “De ce mi-ați dat nota 10? Am jucat de 7”. El: “Lasă, ai jucat bine”. Fusese furt pe față, două goluri din ofsaid.

“Dan Coe mă ruga să-i lăsăm să ne bată”

- Dan Coe. 
-Am jucat pe Giulești, i-am bătut și a luat Dinamo campionatul. A câștigat Dinamo la Cluj, noi am bătut la Rapid și a ieșit Dinamo campioană. Am primit și primă de la Dinamo atunci că am bătut pe Rapid. Înainte de meci, pe Giulești, eu stăteam pe băncile de la ieșirea din tunel. Vine Coe din tunel și începe să strige: “Campionii! Campionii!”. Le făcea cu mâna oamenilor din tribune. Eu îi zic: “Stai că mai ai un hop!”. El zice: “Lasă, mă! Vă batem oricum”. Lupescu îi zice: “Dane, taci că nu e jucat meciul”. 

Am condus cu 1-0. Mai erau vreo 20 de minute de joc și vine Dan Coe la mine: “Bă, Imi, te rog frumos, lăsați-ne să vă batem! Pierdem campionatul. Avem bani, vă dăm primă, vă dăm tot ce vreți”. I-am zis: “Băi, Dan, ce să vă fac?! Ăsta e fotbalul. Acum nu mai spui că ești campion?! Ce îmi trebuie mie primă?!”. 

- Lajos Sătmăreanu. 
-Cu Lajos eram cel mai bun prieten. Am stat mult în cameră cu el. Vorbesc și acum cu el și cu Lucescu. Chiar alaltăieri m-a sunat să mă întrebe ce e cu asta cu 100 de ani. I-am zis că nu știu, probabil a crezut că suntem invitați și noi. Dar ce dracu să facem acolo? Noi n-am participat la treburile astea… 

- Cornel Dinu.
- Un coleg foarte bun. Îl respectam. Întotdeauna mă lăuda. Toată lumea zicea că nu știu cu stângul, că e piciorul de tramvai. Și Dinu zicea: “Da, dar cu dreptul desenează”. El era în alte cercuri. Cu Fănuș Neagu, Eugen Barbu.

Povestea unei bătăi de pomină la un meci cu Dinamo

 Aveți un meci cu Dinamo în carieră încheiat cu bătaie. E de fapt meciul în urma căruia ați plecat de la Bacău. 
- Da. Ajunseserăm la retrogradare pentru că la finele fiecărui meci pierdeam în ultimele minute din greșeli de arbitru. Bine, greșeli… erau intenționate. Și a venit Dinamo. Am zis că și daca intră mingea în poartă și dacă nu intră nu lăsăm arbitrii în pace până nu pun mingea la centru. Și așa a fost. Întâi a dat Dumitrache gol cu capul. Ăștia se uitau la mine. Le-am zis: “Păi, de ce se mă leg? A fost gol perfect valabil. Noi trebuie să dăm gol”. 1-0 pentru Dinamo. 

Era să fie 2-0 după ce a scăpat Lucescu singur de la centru. În afară de mine, toți au fugit la arbitru. Era unu’, Trifu, de la Baia Sprie. L-au tăvălit pe jos. Când am ajuns să-i despart, i-am pus din nou ecusonul în piept și îl întreb: “A fost ofsaid!”. Zice: “N-a fost!”. S-au repezit ăștia iar să-l bată. Iar l-au tăvălit. L-am ridicat, l-am scuturat de praf și-l întreb: “A fost ofsaid?”. El: “A fost, a fost”. Era unu’, Manole, de la Constanța la centru. I-am zis: “I-auzi, băi, ce spune?! A fost ofsaid”. A anulat golul. După aia a scăpat Dinu singur cu portarul, a ieșit portarul, Dinu și-a prelungit un pic mingea și unul l-a lovit de aproape i-a rupt falca. 

Scandal mare. S-au repezit toți să-l bată pe Dinu. A sărit și banca la bătaie. Cataragiu l-a luat pe portarul de rezervă de la Dinamo și l-a dat de pământ. Costică Rădulescu stătea pe margine și nu scotea un cuvânt. Moga, conducătorul lor, i-a strigat: “Costică, numai din cauza ta. Lasă că îți arăt eu!”. Și l-au suspendat. 

- Și cum s-a terminat?
- Pe Dinu nu am putut să-l mai salvez că era în grămadă. Dar Mopsu, Lucescu și Nunweiller au fugit pe margine la mine. Le-am zis să stea lângă mine că nu pățesc nimic. Când veneau ăștia spre ei, le ziceam: “Hai, fugiți de aici, nu vă atingeți de ăștia!”. S-a terminat meciul, a ajuns cazul la comisii. Au primit câte doi ani câte șase inși, iar unul a luat pe viață. Munteanu.

- Tatăl lui Vlad Munteanu… 
- Da. Uite așa am retrogradat și am vrut să plec. Așa am ajuns la Timișoara. Angelo Niculescu mi-a zis: “De ce n-ai venit la mine, la Sportul?”. La Timișoara, am continuat facultatea, am avut colegi faini, așa am rămas timișorean.-

“Devenisem amici cu Pele”

-Cum de n-ați fost recrutat de Steaua sau Dinamo? 
- Trebuia să merg de mai multe ori la Dinamo, dar n-am vrut să merg. N-am mers de fraier. Mi-a zis și Lucescu. “Dacă veneai la Dinamo, aveai alt statut”. Puteam să merg și la Craiova, la Steaua, dar am venit la Timișoara. Venisem în oraș să fac un tratament pentru reumatism la umăr. Am stat la hotel Continental, au auzit cei de la club că sunt acolo. M-au luat cu nevasta și cu copilul și m-au dus la rectorat. M-au convins să vin la Timișoara. Prim-secretarul din județ a rezolvat cumva să le ridice suspendările celor șase de la Bacău după doar șase luni contra dezlegării mele. 

- Mai avem o poză cu dumneavoastră și Pele. Care e povestea ei? 
-Eram la hotelul Copacabana, chiar lângă plaja Copacabana. Am stat în același hotel cu Brazilia în turneul din 1969. M-am întâlnit și cu Pele, am discutat ce am putut. Mai cu mâinile, mai cu picioarele. Nu știam portugheza. La urmă, ne-am împrietenit, mergeam la masă împreună, mergeam cu ei în camere. Eram amici. La Mondiale ne știam deja cu brazilienii. Numai Liță avea o problemă cu Pele… 

- A avut intrarea criminală din spate. 
- Da. De nu l-a înjurat și de nu l-a căpăcit pe Liță… L-a făcut fiu de nu știu ce. Putinho. Atunci am făcut și poza, fotograful mi-a luat 15 dolari pe poză. I-am zis că e mult, el a zis: “E poză cu Pele!”. Avea o ștampilă pe spate și autograful lui Pele. I-am dat-o unui ziarist și a rătăcit-o. Noroc că făcuse frati-miu un duplicat.

- Ați spus la un moment dat că vi s-a făcut lehamite de meseria de antrenor din cauza aranjamentelor și ordinăriilor. Ce s-a întâmplat?
- Nu eram pasionat, dar mă prinsese flama la un moment dat. Apoi, am văzut ce aranjamente erau, ce Cooperativă. Am pierdut acasă cu Craiova cu 4-0. Fără știrea mea, meci blat. Nu pot să acuz pe nimeni. La pauză, am plecat. Au venit după mine și m-am întors, dar nu la meci. Măgării din astea…Veneau să aranjăm meciul cu ăia, cu ăia, nu eram făcut pentru așa ceva. Am zis că mai bine mă retrag. Lumea spunea că sunt calm pe bancă, dar mie îmi măcina stomacul. Când a murit Oblemenco pe bancă, am zis: “Asta mă paște și pe mine. S-a terminat!”. 

-După Mondialul din 1970, organizatorii au spus că vor face un grup statuar cu cei mai buni jucători din fiecare echipă participantă.
-  Am fost și aleși. 16 jucători. Erau Pele, Beckenbauer, Charlton, eu… S-ar fi numit Aleea Fotbalului de pe stadionul Azteca. Eu nu știam, au venit colegii cu ziarul și mi-au zis că am statuie. După aia am aflat că trebuia să se joace un meci caritabil între selecționata statuilor și selecționata lumii. Nu ne-a mai chemat nimeni, după care am aflat de la cineva din Mexic că nu s-a mai făcut nici grupul de statui. 

Rică Răducanu râdea de mine. După Mexic, jucam slab. Mergeam la națională și Rică zice: “Păi, joacă slab pentru că Dembrovschi a rămas acolo și a venit statuia încoace!”. Am rămas fără statuie, dar a rămas legenda omului cu statuie. Mi-au făcut una la mine în comună. 

- Din lemn.
- Da. Foarte frumoasă. Era pusă în fața cinematografului, iar vizavi era biserică catolică. Povestea un prieten: “Treceam într-o zi prin fața statuii și se opresc trei babe. Au crezut că e vreun sfânt. S-au pus în genunchi și au început să se închine”. După aia, au mutat-o la stadion. Sper să facă alta că asta s-a cam degradat.

Domnul Chivorchian m-a luat și m-a angajat ca scouter. Am stat acolo de umplutură. Mai cereau sfaturi jucătorii, una, alta. Am rămas până în zilele astea când a intrat în faliment Poli și s-a desființat
- Emeric Dembrovszki

Citește și:

Amintirile celui mai bun român de la Mondialul din 1970 » Povești cu Dobrin, Mircea Lucescu și Dan Coe: „Se ruga de mine «Bă, vă rog, lăsați-ne să batem că pierdem titlul!» + De ce l-a alergat Rică Răducanu

Analiza unui fotbalist legendar al României: „Nu pot să spun că asta e o echipă națională, e un curs de selecție”