Articol de GSP - Publicat joi, 09 mai 2013 00:00 / Actualizat joi, 09 mai 2013 16:26
Rivalitatea din fotbal este absolută, dar purtată în numele aceleiaşi pasiuni. Un suporter stelist a scris un mesaj, imaginîndu-şi momentul în care Rapid nu va primi licenţa. Iată-l, fără nici un comentariu.
UITAREA DE ŞINE
(cronica unui eveniment aşteptat)
Ca vechi stelist, nu sunt câtuşi de puţin trist, dar nici atât de senin încât să-mi dizolv cu adevărat zbuciumul în liniştea de după Rapid. Este ca atunci când, sperând prea mult, după ce reuşeşti cu greu, eşti prea obosit ca să te mai bucuri.
Mă întreb, cu ce este de vină o istorie remarcabilă şi sclipitoare, pentru a fi mătuită, în ultimii ani, de praful scaunelor, brichetelor şi pietroaielor aruncate furios în iarbă de o mână de descreieraţi, aţâţaţi de steagul furat de Lucescu jr., ironiile fals intelectualiste ale lui Vamă, smerenia spoită a lui Rada, obrăznicia şmecherească a lui Şumudică şi mai ales gesturile infatuat-războinice ale panterei simbol din Kadikoy?
Chiar şi cei de altă religie fotbalistică, având aproape de suflet Fiara, Căprioara, Nutria şi Colonelul, nu pot să nu-şi amintească de Toader, Goanţă, Stanciu, adevăraţi căpitani de sub Pod, fotbalişti de caracter, crescuţi în respectul aproape ecumenic pentru adversar insuflat de Liţă, Rică, Apolzan şi alţi jucători de legendă ce au cunoscut, deopotrivă, ambele cartiere combatante: Giuleştiul şi Ghencea.
Îl regret pe Geamgiu. Şi el s-a amăgit cu Cupa Mitropa şi cu iluzia că Grantul e un soi de cuib al rezistenţei anticomuniste, de parcă “entuziaştii” din Atelierul de sculărie al CFR Griviţa, din retortele căruia s-a iscat fumul vişiniu, ar fi fost niscaiva extratereştri trimişi special în viitor să împiedice scufundarea planetei. Urmând, peste timp, trompeta lui Tudorică, Mincea ne-a stat împotrivă atâţia ani, anunţând, cu ştaif şi umor, sosirea pupezei în căsuţa cu alune. În disperarea lui era, însă, de o mie de ori mai curat la suflet decât gloatele de azi, injectate cu ură fără margini de “corsicanii” şi “bulgarii” din tribune. Din când în când, Potcoava îi cinsteşte memoria cu dedicaţii speciale, dar degeaba: mecanicii de locomotivă contemporani, singuri împotriva tuturor, au virat demult spre uitarea de şine.
Din Rapidul UEFantastic şi valoros, partener de derby încrâncenat şi de spectacol, nu a mai rămas azi decât FC: Frustrare şi Chin. Iar golul lui Bănel, seara înstelată de 6 aprilie 2006, dar şi veşnica rea-credinţă a unor aşa-zis ziarişti sportivi care fac mai mult rău decât toate petardele Giuleştiului, adâncesc mereu prăpastia dintre galerii şi generaţii şi continuă să împrăştie sarea neputinţei pe rănile mustinde ale Rapidului. Pesemne, succesul altora doare cel mai tare şi din imnul feroviar uluitor de frumos este mai greu de ţinut minte că cel mai bun e îndreptăţit să câştige, decât că inima trebuie să fie la nevoie tun pentru a susţine teza amintită.
Acum, chiar că e nevoie de linişte, nu de nopţi ale cuţitelor lungi. Deci, fără făţărnicie, du-te, Rapidule, pe pustii, cine ştie, poate cândva o să revii! Cu o galerie neobosită, dar dedicată propriei echipe, nicidecum familiilor adversarilor. Cum? O spune, simplu, un alt fost căpitan, Tache Macri: “Să-şi păstreze demnitatea, să termine cu injuriile şi să vină la fiecare meci!”.
P.S. Rog să fiu scuzat că am apelat la un pseudonim, dar trebuie să ne adaptăm modernităţii. Doar ne îndreptăm uşor spre secolul 24, nu?
Evgheni Ceapaev
)
)
)
)
)
)
)
)
)
