Articol de Cristian Coman - Publicat vineri, 08 martie 2019 18:30
Gică Popescu a fost un mare fotbalist.
A fost căpitanul FC Barcelona între 1995 și 1997, echipă cu care a câștigat Cupa Cupelor.
A fost căpitan al echipei naționale, în care a jucat de 115 ori.
Este – nu a fost - o legendă.
Apoi a făcut închisoare. Gică și toți colegii din „Generația de aur” au dat vina pe Burleanu. Era în preziua alegerilor, când a fost condamnat.
Peste ani, în urmă cu câteva zile, viața l-a adus împreună în poză cu „călăul” său.
Și aici apar dilemele morale ale suporterilor și analiștilor fără mamă, fără tată.
- Una mai veche, reaprinsă acum: E Gică mai puțin campion sau căpitan sau legendă pentru că a făcut închisoare?
- Una proaspătă: Dacă îl doare sufletul – vezi declarația „Nu știți ce e în sufletul meu! Nu răscoliți un episod dureros pentru mine și vă cer să nu faceți aprecieri după un rahat de poză” – cine l-a obligat să intre în poză?
Eu cred că întotdeana este vorba despre dubla măsură. Despre ierahia dublă a valorilor.
Pe unii îi punem la zid, pe noi înșine sau pe cei pe care „îi susținem” îi apărăm de veninul celor ca noi, dar care au alte opțiuni. În jurul nostru, raportările anapoda ne umplu existența.
Să luăm două exemple celebre și foarte actuale, din lumea largă.
Viorica Dăncilă nu o iubește pe Kovesi. Toată lumea știe. De aceea, nici nu o suține să devină procurorul general al Parchetului European.
„Atât timp cât asupra unei persoane, indiferent care este acea persoană, planează anumite acuzaţii, acestea trebuie lămurite”.
Ce spunea Viorica Dăncilă despre consilierul său cel mai important, Darius Vâlcov, care trage după el o condamnare de 8 ani în primă instanță?
„Fiecare cetățean are dreptul la prezumția de nevinovăție”.
Știu, e banal. Doar nu mă aștepeptam la un politician să fie corect, echidistant și să aibă principii morale solide. Nici publicul nu a băgat în seamă paradoxul gândirii din Piața Victoriei. Abia dacă a observat presa.
Dar la Gică Popescu suntem intransigenți. Băi, ți-am dăruit sute de pahare cu bere la terase, te-am înjurat și te-am aplaudat prin milioane de sufragerii la televizoarele alb-negru (și pe urmă color), am crezut că „securiștii” fotbalului te-au lucrat. Și acum tu reprezinți țara în poză cu
Burleanu?
Al doilea exemplu este mai spectaculos. Pentru că vine direct din lumea showbiz. Și, paradoxal, are legătură cu lumea fotbalului.
Planeta a descoperit, în urma difuzării documentarului „Leaving Neverland” transmis de HBO, că Michael Jackson ar fi abuzat sexual copii. Cel puțin doi – adulții de azi – povestesc coșmarul sexual alături de starul muzicii pop.
Efectul? Statuia lui Michael Jackson din Muzeul Fotbalului din Manchester a fost scoasă!
Poftim? Da, ați citit bine.
Mohamed Al Fayed a fost prieten cu Michael Jackson. Pe când era patronul Fulham, în 2011, i-a comandat o statuie fostului star (decedat în 2009), pe care a găzduit-o chiar la clubul de fotbal.
În 2013, noul proprietar Shahid Khan a trimis statuia la Muzeul Fotbalului și a înlocuit-o cu a fostului internațional George Cohen.
Ar fi de-a dreptul anecdotic dacă nu ar fi urmat, la fel ca în mișcarea #MeToo, de vocile condamnărilor.
Scoaterea din playlist-urilor unor radiouri a fost mai mediatizată decât apariția unor noi LP-uri pe vremea când Michael trăia.
Ce este paradoxal este că, în urmă cu 20 de ani, când scandalul legat de așa-zisa pedofilie a megastarului apăruse, majoritatea vocilor au acceptat ca „regele” să plătească tăcerile unor copii.
Acum, în epoca tehnologiei și în generația MeToo, muzica lui Michael trebuie să plătească factura creatorului. Precum Kevin Spacey, care a dispărut din filmele care erau deja pe TV.
Reacția este firească. Nu admitem lipsa de moralitate, mai ales abuzurile celor care sunt în lumina reflectoarelor. Dar cei care stau mai mult în lumină devin imuni. Și nici nu ne mai deranjează.
Sau ne trece repede.
Pe Gică, în schimb, îl vrem scos cât mai repede. Din poză.
Triunghi amoros la FCSB: „Ngezana i-a furat iubita româncă. Ei îi plac ăștia mai puternici”
)
)
)
)
)
)
)
)
