Articol de Radu Romanescu - Publicat duminica, 14 februarie 2010 00:00
„UTA, ca mama şi copilul. Liverpool, precum soţia”. Colin Mesz ştie să-şi compare marile iubiri şi ar fi în stare să uimească şi un profan când îi demonstrează că dragostea pentru echipa favorită străbate mări şi mută munţi din loc.
Despre pasiunea pentru UTA, simplu şi fără explicaţii inutile, „tata a fost un mare suporter şi, de când m-am născut, pot să spun că UTA m-a ales”.
Liverpool a fost alegerea lui. În 1985, televizorul său era comutat pe „unguri”. Finala Cupei Campionilor Europeni, de pe „Heyselul” belgian. Liverpool contra Juventus, când s-a întâmplat şi tragedia cu tribuna prăbuşită, iar 39 de oameni au murit. Dar Colin a rămas conectat la faultul comis asupra polonezului Boniek. „A fost în afara careului, ţin minte faza ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Arbitrul a dictat însă penalty, iar Michel Platini a înscris. Şi de-atunci eu am început să ţin cu Liverpool”. Pe viu, i-a văzut prima dată la capătul anilor 90, când i-a întâlnit Rapidul. A stat în galeria englezilor, care l-au adoptat rapid, iar BBC i-a solicitat un interviu. Apoi, revedere, la duelul cu Steaua.
Miss Chris
Sfârşitul anului trecut i-a adus întâlnirea care avea să-i îndrume paşii către „templul” Anfield. La Arad, prin intermediul fotbalistului Dinu Maghici, a sosit Christine Fawcett, parte a mecanismului care face din Liverpool o echipă atât de iubită în lume. I-a vizitat Pub-ul dedicat UTA-ei dar şi trupei din oraşul Beatles-ilor. „A rămas impresionată când a văzut ce se pot face suporterii, aşa departe în Europa. Dacă Liverpool nu e cea mai mare echipă din lume, cu siguranţă e cea mai frumoasă, prin suporterii ei”, a remarcat Colin. „Miss Chris” l-a ajutat să-şi vadă visul cu ochii, adică un meci al lui Liverpool pe Anfield. Tocmai derby-ul oraşului, cu Everton!
This is Anfield
Oricum ar fi ele potrivite, cuvintele au o sarcină grea când sunt puse să redea nişte trăiri unice. Povestirile lui Colin te pot lăsa ţinutuit în scaun ore bune.
„Meciul nu începe până când publicul nu termină de cântat ‘You’ll never walk alone’. E un gentlemen agreement respectat de toţi arbitri. Şi peste tot, inscripţii cu ‘This is Anfield’. Raul Gonzalez a povestit după acel 0-4 încasat de Real Madrid cum vuietul tribunei se auzea pe culoar. E un cor pe care nu-l auzi la fel nicăieri în lumea asta Peluza în care stă The Kop, galeria lui Liverpool, e construită în aşa fel încât sunetul să nu se piardă”.
„Când începe meciul, nimeni nu mai mişcă. Fiecare minge e urmărită aproape ca la tenis, fiecare deposedare, fiecare tackling, fiecare stop... De neimaginat... Doar galeriile stau în picioare şi cântă”
Temă de casă pentru noi „Suporterul e cel mai important”
„Ştii cine e cel mai important om din club? Şi nu mă refer doar la Liverpool, ci la toate cluburile din Anglia. Suporterul!” Pare enervant de simplă politica după care se ghidează proprietarii echipelor din vechiul Albion. Enervant, pentru că suntem tentaţi să raportăm la ce se întâmplă aici... „Când intri, eşti întâmpinat cu ‘Welcome to Anfield’. Absolut toţi angajaţii clubului şi cei angrenaţi în meci au un singur scop: să te facă să te simţi bine”, povesteşte Colin.
De ce? Pentru că de aici începe afacerea. La fiecare meci, Liverpool are casa de bilete închisă şi în conturi intră între 3 şi 5 milioane de lire sterline. La un singur meci. Şi tot la un singur meci, serviciul de catering produce între 2 şi 3 sute de mii de ‘pounds’.
Să visăm şi noi? „MM Stoica a avut dreptate când a fost chestionat despre o perioadă când vom avea şi noi aşa ceva. A răspuns că va fi şi aici, când maşinile noastre vor avea volanul pe dreapta. De fapt, când englezii aveau un campionat de fotbal, în 1877, noi luptam pentru Independenţă cu otomanii...”, arată concluzia lui Colin.
Dar povestea continuă, cu un magazin oficial la parter, 14 restaurante în incinta stadionului, sala de trofee şi muzeul clubului, sau alte magazine în centru şi restul oraşului. E afacerea din care toţi câştigă. Fanii dau bani, pentru că li se oferă spectacol de trăit la intensitate maximă.
„Bill Shankly, unul din managerii vizionari ai lui Liverpool, a avut motto-ul ‘I made the people happy’. Poate fi comparat cu ce a făcut baronul Neuman la Arad. E scump, dar pe oameni nu-i deranjează să plătească, pentru că li se dă ceva în schimb şi mai ştiu că banii lor se duc în club”, spune Colin.
Şi Bill Shankly şi alte figuri importante din istorie sunt prezente permanent în muzeul de pe Anfield, alături de cupe şi mărturii ale trecutului, fotografii ori obiecte cărora timpul le-a conferit valoare de trofeu.
Fanii au şi aici sectorul lor, cu şepci de la 1900, ustensile, bannere... Sunt şi ei parte a istoriei.
Doi ghizi sunt oricând la dispoziţie, foştii jucători ai clubului sunt chemaţi special pentru fotografii şi povestiri, iar într-o sală de cinema sunt proiectate marile meciuri.
Hooligans şi poliţişti
Altă lecţie apare la intrarea în stadion, acolo unde poliţiştii nu-i aşteaptă cu controale şi bastoane pe fani. „Dacă există câte unul care depăşeşte limita, poliţistul îi spune cu o voce fermă, nici ridicată, nici de băşcălie, ‘Domnule, vă rog frumos să luaţi loc’. I-au civilizat pe toţi prin interdicţii. Iar acum, pentru un englez, cea mai mare pedeapsă nu e amenda sau puşcăria, ci faptul că nu îl laşi la meci. Un om pierdut înseamnă şi bani în minus”, povesteşte Colin.
Liverpool vs Everton
Echipa lui Colin i-a răpus pe cei cu care luptă de mai bine de un secol. Liverpool s-a înfiinţat în 1892. Everton, 8 ani mai devreme şi, iniţial, juca pe Anfield. Rivalitatea a început chiar atunci.
Colin: „chiar dacă familiile s-au mixat, tot nu e ‘The Friendly Derby’, cum i se mai spune acum. E încărcătură, e ură, dacă Everton câştigă, e ca şi cum ar lua campionatul. În 2005, când Liverpool era condusă de AC Milan cu 3-0 în finala Champions Leage, fanii lui Everton se uitau în pub-uri la un serial poliţist. Au mutat pe meci abia când cineva a intrat înăuntru şi le-a spus cât e scorul. La final...”.
Galeria lui Liverpool are şi un banner pe care stă scris „Steaua Bucureşti 1986”. The Kop a găsit aici o modalitate să-i ironizeze pe rivali, care, în 1985, au câştigat titlul în Anglia. A venit însă interdicţia, şi Everton n-a apucat să joace în acea ediţie a CCE, când românii au obţinut unica performanţă.
„Meciul nu-l puteam trăi decât la maximum. Până la Dumnezeu şi înapoi. E ceva de vis”, încheie Colin. A fost la câţiva metri de Steven Gerrard, care i-a pus perfect mingea din corner lui Dirk Kuyt şi olandezul i-a răpus pe cei de la Everton, aruncând în aer, de bucurie, tot Anfieldul. Şi pe Colin.
Autor: Radu Romanescu
„ UTA, ca mama şi copilul. Liverpool, precum soţia”. Colin Mesz ştie să-şi compare marile iubiri şi ar fi în stare să uimească şi un profan când îi demonstrează că dragostea pentru echipa favorită străbate mări şi mută munţi din loc.
Despre pasiunea pentru UTA, simplu şi fără explicaţii inutile, „tata a fost un mare suporter şi, de când m-am născut, pot să spun că UTA m-a ales”.
Liverpool a fost alegerea lui. În 1985, televizorul său era comutat pe „unguri”. Finala Cupei Campionilor Europeni, de pe „Heyselul” belgian. Liverpool contra Juventus, când s-a întâmplat şi tragedia cu tribuna prăbuşită, iar 39 de oameni au murit. Dar Colin a rămas conectat la faultul comis asupra polonezului Boniek. „A fost în afara careului, ţin minte faza ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Arbitrul a dictat însă penalty, iar Michel Platini a înscris. Şi de-atunci eu am început să ţin cu Liverpool”. Pe viu, i-a văzut prima dată la capătul anilor 90, când i-a întâlnit Rapidul. A stat în galeria englezilor, care l-au adoptat rapid, iar BBC i-a solicitat un interviu. Apoi, revedere, la duelul cu Steaua.
Miss Chris
Sfârşitul anului trecut i-a adus întâlnirea care avea să-i îndrume paşii către „templul” Anfield. La Arad, prin intermediul fotbalistului Dinu Maghici, a sosit Christine Fawcett, parte a mecanismului care face din Liverpool o echipă atât de iubită în lume. I-a vizitat Pub-ul dedicat UTA-ei dar şi trupei din oraşul Beatles-ilor. „A rămas impresionată când a văzut ce se pot face suporterii, aşa departe în Europa. Dacă Liverpool nu e cea mai mare echipă din lume, cu siguranţă e cea mai frumoasă, prin suporterii ei”, a remarcat Colin. „Miss Chris” l-a ajutat să-şi vadă visul cu ochii, adică un meci al lui Liverpool pe Anfield. Tocmai derby-ul oraşului, cu Everton!
This is Anfield
Oricum ar fi ele potrivite, cuvintele au o sarcină grea când sunt puse să redea nişte trăiri unice. Povestirile lui Colin te pot lăsa ţinutuit în scaun ore bune.
„Meciul nu începe până când publicul nu termină de cântat ‘You’ll never walk alone’. E un gentlemen agreement respectat de toţi arbitri. Şi peste tot, inscripţii cu ‘This is Anfield’. Raul Gonzalez a povestit după acel 0-4 încasat de Real Madrid cum vuietul tribunei se auzea pe culoar. E un cor pe care nu-l auzi la fel nicăieri în lumea asta Peluza în care stă The Kop, galeria lui Liverpool, e construită în aşa fel încât sunetul să nu se piardă”.
„Când începe meciul, nimeni nu mai mişcă. Fiecare minge e urmărită aproape ca la tenis, fiecare deposedare, fiecare tackling, fiecare stop... De neimaginat... Doar galeriile stau în picioare şi cântă”
Temă de casă pentru noi „Suporterul e cel mai important”
„Ştii cine e cel mai important om din club? Şi nu mă refer doar la Liverpool, ci la toate cluburile din Anglia. Suporterul!” Pare enervant de simplă politica după care se ghidează proprietarii echipelor din vechiul Albion. Enervant, pentru că suntem tentaţi să raportăm la ce se întâmplă aici... „Când intri, eşti întâmpinat cu ‘Welcome to Anfield’. Absolut toţi angajaţii clubului şi cei angrenaţi în meci au un singur scop: să te facă să te simţi bine”, povesteşte Colin.
De ce? Pentru că de aici începe afacerea. La fiecare meci, Liverpool are casa de bilete închisă şi în conturi intră între 3 şi 5 milioane de lire sterline. La un singur meci. Şi tot la un singur meci, serviciul de catering produce între 2 şi 3 sute de mii de ‘pounds’.
Să visăm şi noi? „MM Stoica a avut dreptate când a fost chestionat despre o perioadă când vom avea şi noi aşa ceva. A răspuns că va fi şi aici, când maşinile noastre vor avea volanul pe dreapta. De fapt, când englezii aveau un campionat de fotbal, în 1877, noi luptam pentru Independenţă cu otomanii...”, arată concluzia lui Colin.
Dar povestea continuă, cu un magazin oficial la parter, 14 restaurante în incinta stadionului, sala de trofee şi muzeul clubului, sau alte magazine în centru şi restul oraşului. E afacerea din care toţi câştigă. Fanii dau bani, pentru că li se oferă spectacol de trăit la intensitate maximă.
„Bill Shankly, unul din managerii vizionari ai lui Liverpool, a avut motto-ul ‘I made the people happy’. Poate fi comparat cu ce a făcut baronul Neuman la Arad. E scump, dar pe oameni nu-i deranjează să plătească, pentru că li se dă ceva în schimb şi mai ştiu că banii lor se duc în club”, spune Colin.
Şi Bill Shankly şi alte figuri importante din istorie sunt prezente permanent în muzeul de pe Anfield, alături de cupe şi mărturii ale trecutului, fotografii ori obiecte cărora timpul le-a conferit valoare de trofeu.
Fanii au şi aici sectorul lor, cu şepci de la 1900, ustensile, bannere... Sunt şi ei parte a istoriei.
Doi ghizi sunt oricând la dispoziţie, foştii jucători ai clubului sunt chemaţi special pentru fotografii şi povestiri, iar într-o sală de cinema sunt proiectate marile meciuri.
Hooligans şi poliţişti
Altă lecţie apare la intrarea în stadion, acolo unde poliţiştii nu-i aşteaptă cu controale şi bastoane pe fani. „Dacă există câte unul care depăşeşte limita, poliţistul îi spune cu o voce fermă, nici ridicată, nici de băşcălie, ‘Domnule, vă rog frumos să luaţi loc’. I-au civilizat pe toţi prin interdicţii. Iar acum, pentru un englez, cea mai mare pedeapsă nu e amenda sau puşcăria, ci faptul că nu îl laşi la meci. Un om pierdut înseamnă şi bani în minus”, povesteşte Colin.
Liverpool vs Everton
Echipa lui Colin i-a răpus pe cei cu care luptă de mai bine de un secol. Liverpool s-a înfiinţat în 1892. Everton, 8 ani mai devreme şi, iniţial, juca pe Anfield. Rivalitatea a început chiar atunci.
Colin: „chiar dacă familiile s-au mixat, tot nu e ‘The Friendly Derby’, cum i se mai spune acum. E încărcătură, e ură, dacă Everton câştigă, e ca şi cum ar lua campionatul. În 2005, când Liverpool era condusă de AC Milan cu 3-0 în finala Champions Leage, fanii lui Everton se uitau în pub-uri la un serial poliţist. Au mutat pe meci abia când cineva a intrat înăuntru şi le-a spus cât e scorul. La final...”.
Galeria lui Liverpool are şi un banner pe care stă scris „Steaua Bucureşti 1986”. The Kop a găsit aici o modalitate să-i ironizeze pe rivali, care, în 1985, au câştigat titlul în Anglia. A venit însă interdicţia, şi Everton n-a apucat să joace în acea ediţie a CCE, când românii au obţinut unica performanţă.
„Meciul nu-l puteam trăi decât la maximum. Până la Dumnezeu şi înapoi. E ceva de vis”, încheie Colin. A fost la câţiva metri de Steven Gerrard, care i-a pus perfect mingea din corner lui Dirk Kuyt şi olandezul i-a răpus pe cei de la Everton, aruncând în aer, de bucurie, tot Anfieldul. Şi pe Colin.
Autor: Radu Romanescu
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
