Articol de Bogdan Cioara (Arad) - Publicat luni, 25 decembrie 2023 15:07 / Actualizat luni, 25 decembrie 2023 21:01
Prezența lui Ilie Dumitrescu în meciul decisiv al naționalei României de la Cardiff, din noiembrie ’93, putea să fie incertă după un contact cu un fotbalist de la UTA.
Vremurile romantice ale fotbalului își au parfumul lor. Odată cu trecerea timpului, amintirile despre foști mari fotbaliști au căpătat nuanțe legendare. Așa cum au apărut portrete ale lui Baratky, Pecsovszky, Dobrin sau Balaci, pe măsură ce filele calendarelor cad pe nesimțite, „generația de aur” pare tot mai intangibilă prin performanțele ei.
Pe cei care au scris cel mai frumos capitol din istoria echipei naționale a României, la Campionatul Mondial din SUA ’94 îi vedem astăzi din postura de antrenori sau analiști tv. Dar puțină lume știe că, de foarte multe ori, destinul lor a atârnat de un fir de păr.
Este și cazul lui Ilie Dumitrescu.
Cine a reușit să-l sperie pe Ilie Dumitrescu
Ilie Dumitrescu evolua la Steaua București, care avea meci de campionat la Arad, cu o săptămână înaintea partidei din deplasare cu Țara Galilor. Partida s-a jucat într-o zi de miercuri, în fața unui stadion arhiplin.
Cele 18.000 de bilete se vânduseră cu o zi înainte, fapt rar întâlnit în acele vremuri în care online-ul nu-și făcuse încă apariția. UTA a reușit să se impună cu 1-0 prin golul marcat de Adrian Ungur, dar Ilie Dumitrescu a ratat trei mari ocazii de gol în acel meci, singurele momente când a fost scăpat din marcajului fundașului Alexandru Gaica.
Însă duelul celor doi are o poveste aparte. „Nu eram neapărat un jucător dur, dar intram tare la minge. Dintr-o contră, nu cădeam eu! Am avut pe parcursul acelui meci cu Steaua o discuție cu Ilie Dumitrescu.
Făcea aceeași fentă, dar tot mușcai, că era rapid. Și într-o fază pe stânga, în tușă, după ce l-a depășit pe Szell, am intrat cam sus, sub centură și mi-a spus că la următoarea intrare îmi rupe piciorul. România urma să aibă meci în Țara Galilor și i-am spus: dacă tu îmi rupi piciorul nu e nicio problemă.
Dar ai grijă la următoarea intrare, că poate nu joci la Cardiff!”, a povestit Gaica episodul în volumul întâi al cărții „Un sfert de veac alături de prima iubire, UTA”, scrisă de semnatarul acestui articol.
Prima de joc pentru victoria cu Steaua, primită în șapte rate
În acele vremuri, în provincie se juca pe bani puțini. UTA avea 100 de dolari primă de victorie acasă și 200 în deplasare. Cu toate acestea, nici acele sume nu puteau fi onorate. Fabricile și-au luat aportul financiar pe care-l aveau la echipele de fotbal până la Revoluția din ’89, iar cluburile trăiau din sponsorizări și din vânzarea jucătorilor.
„Înaintea meciului cu Steaua am avut o discuție cu conducerea clubului și ne-au fost plusate primele la 500 de dolari în caz de victorie. Țârlea a întrebat în ședință dacă vom primi ceva în plus la egal. Președintele Ioan Pop a mărit primele și la egal cu 100 de dolari.
Atunci George Radu, optimist incurabil, a întrebat: dar dacă prindem cupele europene? Conducătorii au început să zâmbească. Au mai promis ceva. Dacă luăm Cupa României? Încă ceva. Dacă luăm titlul de campioană? Atunci au râs.
După meciul cu Steaua, când am ajuns pe locul trei, nu le-a mai venit să râdă. Atunci aveam de luat 1.200 de dolari fiecare, după trei meciuri în zece zile, în care am făcut cinci puncte din șase (n.r., încă se acordau două puncte la victorie). Am câștigat atunci partidele cu Dinamo și Steaua, intercalate de egalul de la Extensiv Craiova.
Prima de 500 de dolari de la meciul cu Steaua am primit-o în șapte tranșe”, a dezvăluit Gaica, acum antrenor la centrul juvenil al „Bătrânei Doamne” și component al echipei de old-boys a arădenilor, indicând momentul declinului pentru acea echipă frumoasă pe care UTA a avut-o la jumătatea anilor ’90.
Cum l-a salvat pe Ionuț Popa la un amical în Italia
Tot în cartea amintită, regretatul Ionuț Popa, care a antrenat-o pe UTA în acea perioadă, a povestit o amintire umoristică, în prim planul căreia s-a aflat tocmai fundașul de care se fereau atunci toți înaintașii adversarilor.
„Eram într-un turneu în Italia. Am jucat cu Reggiana și ne-au luat într-un ritm că nu știam pe ce lume trăim. Jucau la ei Padovano, Esposito uruguaianul, De Agostini. Și le spun alor noștri mai opriți-i cumva, nu-i mai lăsați. La care Sandu Gaica îl ia pe Esposito și-l scoate din teren, cu o intrare serioasă, cum știa el.
Încă una, apoi mai una și mă trezesc cu vreo patru de pe banca lor, în frunte cu antrenorul Giuseppe Marchioro, că vin la mine să mă ia la întrebări. Fiind meci amical, arbitrul nu-i elimina pe ai noștri. Atunci le-am spus că pe Gaica tocmai l-am luat de la Divizia C și că nu știe prea multe. Aaa, de la Divizia C, bine atunci, mi-au spus și m-au lăsat în pace.
Nici n-am avut curaj să intrăm la vestiare în pauză, am rămas pe teren. Până la urmă le-a dat Nicolae Mitu un lob de i-a năucit și am câștigat cu 1-0!”, a spus în urmă cu câțiva ani Ionuț Popa despre modul în care a reușit să scape de furia italienilor, salvat fiind de o remarcă inspirată la adresa jucătorului său.
Sloganul tribunei era Sandule, Sandule, rupele picioarele! Trei jucători am avut galerie în țară: Andone, Ilie Dumitrescu și cu mine
Sandu Gaica
Radu Drăgușin taie elanul optimiștilor înainte de Euro 2024: „Eu nu cred că este o grupă ușoară”. Ce spune despre Iordănescu jr
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
