SPECIAL GSP O lună fără Ivan Patzaichin » Sportivii pe care i-a antrenat îi fac un portret amplu și emoționant: „A fost ca un tată pentru noi”

O lună care, pentru cei care i-au fost apropiați, s-a scurs într-un amestec iremediabil de stupoare și tristețe. Acea tristețe aspră, persistentă, ca un nod în gât. „E greu, încă doare. Am fost și la înmormântare", spune Iosif Chirilă, vicecampion mondial în 2007, la Duisburg, alături de Andrei Cuculici. 

„Pentru mine, e o pierdere enorm de mare. Și acum mă afectează fiindcă a fost ca un tată pentru noi. Zi de zi, fiind de copii în jurul lui, ne-a format și din punctul de vedere al sportului, dar și ca oameni. O parte din calitățile de bărbat de la el ni le-am însușit", adaugă Loredan Popa, dublu campion al lumii în canoea de 4, în 2005 și 2007, retras din canoe după 2009.

„Am rămas fără cuvinte"

Victor Mihalachi, 32 de ani, de patru ori medaliat cu aur mondial, l-a prins pe Patzaichin doar un an ca antrenor, în 2009. Atunci se desființaseră loturile și pregătirea se făcea numai la cluburi. 

„Eu, fiind la Dinamo, m-am antrenat cu dumnealui", rememorează canoistul, care și-a încheiat cariera anul acesta, după Jocurile Olimpice de la Tokyo. "Am rămas fără cuvinte când am aflat că s-a stins. Sunt afectat, nu mă așteptam, nici dânsul nu era omul care să se plângă, să spună că e bolnav", se aude vocea clară, măsurată, a lui Mihalachi.

Dincolo de șocul pierderii, încă nevindecat, se developează filmul unei existențe aparte. Aflată la vedere și, în același timp, într-o umbră translucidă dată de modestia, de simplitatea și de interiorizarea lui Ivan. Toți știau cine a fost ca sportiv, ce profil proeminent i-l creau medaliile, victoriile, îi știau chipul cu trăsături ascuțite și riduri vizibile. După ce l-au cunoscut, și-au format însă propriile păreri. Poate deloc surprinzător, suprapuse, ele diferă foarte puțin.

„Aveam 24-25 de ani, lucram la Institutul de Cercetare pentru Sport și fusese cerut un psiholog pentru lotul de canoe", povestește Diana Ene. 

„I-au fost prezentate toate candidatele, a dat mâna cu fiecare, a spus «Eu nu știu cu care o să lucrez», apoi a plecat. Am fost aleasă eu și trebuia să mă întâlnesc cu dumnealui, să mergem la Snagov, dar avea o ședință la COSR. Doamne, mi-era atât de...", ezită ea, iar convorbirea înregistrează pauza încărcată de emoție, „teamă, eram singură, nu știam pe nimeni, să-l aștept să iasă din ședință și să spun «Știți, eu sunt cutare... », și mă gândeam ce aș putea vorbi eu cu un asemenea om", rememorează cea care este și în prezent psiholog la FRKC.

Avea grijă de toată lumea

A urcat însă în mașină, unde cățelușa Blanche a lătrat-o curioasă, dar Patzaichin a liniștit-o: „Hai, intră, că nu e nicio problemă". Apoi Diana i-a adresat „o mie de întrebări, mi-a răspuns foarte normal, așa a decurs conversația. Ceea ce m-a uimit pe mine cel mai mult a fost a doua zi, când m-a întrebat: «Ești OK? Ai mâncat, ai dormit OK?». Mă gândeam cum mă întreabă pe mine, aproape un copil, la 25 de ani... Și așa avea grijă de toată lumea. Asta a fost prima impresie", subliniază ea.

De acolo a început totul

Pentru Ciprian Popa, campion european în 2008, la Milano, în canoea de 4-500m, întâia întâlnire s-a produs „în ultimul an de juniorat al meu, când am ieșit dublu campion național împreună cu fratele meu, Loredan, la Snagov. La una dintre premieri, nu mai știu dacă la 500 sau 1.000, a fost cel care ne-a dat medaliile. Aceea a fost prima întâlnire memorabilă și de acolo a cam început totul".

 Geamănul, Loredan, are același reper inaugural. „Eram la Constructorul Hunedoara, apoi am mers la Dinamo, unde era dânsul, era și antrenor coordonator al lotului olimpic. În primă fază am fost la lotul de tineret, apoi cred că din 2002 la lotul mare. De atunci am fost în directa lui supraveghere", spune fostul canoist, născut la Vaslui, acum în vârstă de 41 de ani. 

„Prima dată l-am văzut la Campionatul Național, dar mi-a devenit antrenor în 2002, când am terminat junioratul și am intrat în lotul olimpic de seniori, și până în 2009", își amintește Iosif Chirilă, 38 de ani, cel care a continuat sportul, participând și la JO de la Londra 2012. "Ne-am cunoscut, fiind prima dată față în față, când am trecut de la juniori la seniori. Era antrenor coordonator al tuturor loturilor. Nu era antrenorul personal al meu, a devenit mai târziu, când s-a ocupat de grupa de canoe, împreună cu Igor Lipalit, și a durat zece ani", spune Andrei Cuculici, 37 de ani, retras și el din sport după 2009.

„Roiau în jurul lui, era ca un nucleu"

Cum l-au perceput apoi? „Așa cum îl cunoaște toată lumea, un superom, sufletist. Simțea când lucrurile nu mergeau chiar bine în echipă, mai destindea atmosfera. Cred că avea vocație către profesia asta de antrenor", îl descrie Mihalachi. 

„Un profesionist desăvârșit, ca sportiv și ca antrenor. A avut tot timpul grijă de noi, a fost drept și îi plăcea să fii conștiincios, să-ți faci treaba. Când era de glumit, glumeam, când era de făcut treabă, asta făceai. Nu conta la el, eu, de exemplu, eram de la Farul sau altul de la alt club, pe primul loc era performanța", elaborează Chirilă.

„Am început apoi să-l cunosc, să-mi dau seama ce fel de om e", rememorează în continuare Diana Ene, "și băieții roiau în jurul lui, era ca un nucleu, unde era dumnealui, era toată lumea. Transmitea foarte multă siguranță și securitate. De exemplu, când au fost calificările la Olimpiadă, înainte de Beijing, îi spunea lui Florin Mironcic, care trăgea primul la simplu: «Băi Șobolane, știu că toți sunteți obosiți, dar tu mai trage o pală și ai câștigat»". Într-adevăr, canoistul, vicecampion european la C1-500 m în 2006, s-a calificat la JO, unde s-a clasat al șaselea la C1-1.000 m.

Înțelegea sportivul, când era de lăsat, lăsa, când trebuia să tragi, chiar trebuia să tragi
- Iosif Chirilă

„Nu-și punea sufletul pe tavă"

„În primul și în primul rând, și cred că toată lumea știe acest lucru, m-a impresionat modestia dumnealui. A fost un om, și ca sportiv, și ca antrenor, și după ce a terminat cu antrenoratul, mereu foarte modest. Am mai ținut legătura, ne-am întâlnit la unele evenimente... Neschimbat, foarte modest pentru valoarea dânsului", insistă Ciprian Popa. 

„Pentru toți era un idol, un exemplu de urmat, ceea ce fiecare dintre noi și-ar fi dorit să ajungă în lumea sportului, dar slabe șanse, având în vedere performanțele dumnealui", adaugă Loredan, subliniind o dată în plus statutul de imens campion al lui Ivan. „Era un om sufletist, îi plăcea să fie simplu, nu să iasă în evidență, mai mereu se retrăgea din lucrurile complicate", accentuează el.

Este felul în care îl vede și Cuculici. „Un pic reținut, nu vorbea cu toată lumea, nu-și punea sufletul pe tavă. Ținea mai mult în interior, nu socializa pe problemele lui, gândurile lui. Sunt oameni care simt nevoia să vorbească, dar dânsul nu era genul".

„Dânsul", „dumnealui", aproape niciodată "el". Respectul îmbibă orice gând, orice vorbă, amplificat poate de pierdere, de golul pe care l-a lăsat Ivan Patzaichin. Cel care a fost unul dintre cei mai mari sportivi ai României. De patru ori campion olimpic, de trei ori medaliat cu argint la JO și de 8 ori campion mondial. 

Era un foarte bun psiholog, am învățat o grămadă de lucruri de la el, eram abia ieșită de pe băncile facultății, a trebuit să mă adaptez multor situații în timpul ăsta și m-a ajutat
- Diana Ene

Întotdeauna discutam unele aspecte care țineau de antrenament, de echipaje, analiza, ne povestea care este și strategia lui, de aceea eram așa de uniți, fiindcă nu erau probleme de comunicare
- Ciprian Popa

„Întotdeauna dorea să fie corect"

În ultimii ani în care a antrenat, până la finalul lui 2009, dincolo de performanțe, și-a dorit ca toți componenții lotului să fie cât mai uniți

Omul Patzaichin i-a impresionat pe canoiști, antrenorul din el a fost cel care le-a oferit baza pe care să-și construiască o carieră în sportul la nivel înalt. Cei cu care a lucrat până în 2009 inclusiv au amintiri convergente despre profesionistul Ivan.

Victor Mihalachi: „Eram cel mai mic sau printre cei mai mici la momentul acela din echipă. M-a tratat corect, mi-a oferit o șansă și cred că asta e cel mai important. M-a ajutat, cumva mi-a schimbat destinul, soarta. Pe mine personal m-a ajutat mult"

Ciprian Popa: „După ce a devenit antrenorul nostru la lotul olimpic a făcut, cred, absolut totul ca să încerce să ne țină ca pe o familie. Multe lucruri ne povestea, se rezolvau prin discuții, dar ținea foarte mult să fim uniți.

În primul rând, impunea respect, apoi, așa cum am spus și odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că întotdeauna dorea să fie corect. Poate că noi la un moment dat nu realizam lucrurile acestea, credeam că favorizează pe cineva mai mult, pe alții mai puțin, dar nu dorea decât să se facă performanță. Nu avea afinități față de unul sau de altul. În ultima perioadă, absolut tot ce discutam cu dumnealui, ce considera că trebuie luat în seamă, chiar lua în seamă"

Loredan Popa: „Sincer, la început, când l-am cunoscut, o perioadă foarte scurtă, într-adevăr, l-am perceput ca fiind destul de rigid, așa. Din câte am înțeles însă, pentru că generațiile se prindeau din urmă unele pe altele și povesteam, discutam, a fost un tip destul de dur, dar de generația noastră s-a apropiat foarte mult, s-a schimbat ca mentalitate sportul în acea perioadă și devenise un prieten pentru noi, era deschis să vorbească cu oricare dintre noi despre problemele personale. Și asta conta"

Andrei Cuculici: „Ca antrenor, nu-i plăcea să te bată la cap, trebuia să reacționezi atunci, nu obișnuia să spună de două ori. Poate mai repeta, dar în decurs de câteva luni: «Ți-am zis să tragi în felul ăla, nu ai făcut-o». Până la urmă ajungeai singur la acea idee. Îi plăcea ca atunci când faci un lucru, să-l faci din tot sufletul. Dacă nu, atunci mai bine te lași, că e pierdere de timp. 

Asta le spun și eu celorlalți, dacă nu faci așa, e timp pierdut, resurse irosite, poate pe moment nu îți dai seama. Era genul care tot timpul te mobiliza să faci lucrurile bine, cu toate resursele. Era perfecționist, nu-i plăceau eșecurile și suferea mult din cauza asta, am văzut cel mai clar la Jocurile Olimpice de la Beijing". 

„Le punea numerele la concurs, îi ajuta să care barca”

Canoiștii rememorează momentele cele mai importante pe care le-au trăit în carieră avându-l pe Ivan Patzaichin antrenor. Cvadruplul campion olimpic le spunea «Bravo!» la finalul curselor, îi bătea pe umăr și pentru ei era de ajuns. 

România a cucerit cel mai recent titlu olimpic la kaiac-canoe în 2000, la Sydney, prin Florin Popescu și Mitică Pricop, la C2-1.000m, cei doi încheind în poziție de bronz la C2-500m. Marele campion era pe atunci antrenor coordonator al tuturor loturilor olimpice de kaiac-canoe, dar în timp a rămas doar la grupa de canoe. Și în 2004, și în 2008, medaliile au fost aproape, au lipsit de fiecare dată zecimi, chiar sutimi pentru a le obține. 

La Mondiale și Europene însă, rezultatele au rămas valoroase și constante, iar fiecare dintre sportivii aflați în acea perioadă sub supravegherea sa are măcar un moment imposibil de uitat. Pentru cariera proprie și în care Ivan Patzaichin a avut un rol.

Citește aici partea a doua a materialului special dedicat de GSP lui Ivan Patzaichin. 

Citește și: 

Dani s-a făcut mare! „Vreau neapărat un trofeu cu Constanța!”, spune goalkeeperul de la HC Dobrogea Sud