Articol de Octavian Pescaru - Publicat luni, 19 octombrie 2020 09:22 / Actualizat luni, 19 octombrie 2020 10:31
Radu Călin Cristea, unul dintre cei mai importanți jurnaliști din România, a murit sâmbătă, la 65 de ani.
- RCC (30 aprilie 1955 – 17 octombrie 2020) a primit supranumele de „Directorul Literaturii Rapidiste”, din partea unor suporteri rapidişti, în perioada în care a fost director al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
„Scriitoru’” este porecla pe care eseistul, jurnalistul şi criticul literar Radu Călin Cristea, a primit-o în anii petrecuţi în vulcanul din Giuleşti. Partea asta a vieţii sale este aproape necunoscută. Per total, RCC, a fost prea puţin sau chiar deloc exploatat de societatea românească. Un intelectual fin, un „causeur”, cum spunea el însuşi despre marele jucător al Rapidului Ionică Bogdan, pe care avusese şansa să-l cunoască, RCC era un povestitor fermecător.
Când începea să vorbească, te simţeai ca în 1001 de nopţi. Tăceai şi ascultai, de teamă ca nu cumva să întrerupi firul poveştii. Pe RCC trebuia să ştii să-l asculţi ori, din nefericire, RCC a fost prea puţin ascultat în societatea noastră. L-am cunoscut prima dată sub forma unei semnături care apărea în programele de meci ale Rapidului: Radu Călin Cristea, redactor-coordonator, sau, pe scurt, RCC. Pe programele lui era bătaie la fiecare meci. Nimeni nu concepea să plece acasă fără un program în buzunar. În paginile tipărite pe o hârtie de proastă calitate stăteau, alături scriitori de renume precum Arghezi, Sadoveanu, Chirilă, Mircea M. Ionescu, Papadat-Bengescu sau Dan Petrescu şi suporteri precum Mincea «Geamgiu’», Sonerie, Pompieru’, Cercetaş, Doru Blondu’, Partizanu, Fane Broască, Nelu Barbă, Jair ş.a.m.d.
Era o alăturare fascinantă, o combinaţie între elita culturii române şi suporterii unui club cu origini proletare. RCC a văzut mereu în Giuleşti şi în suporterii săi o oază de libertate care supravieţuia într-o lume strânsă bine în chingile Securităţii. Nu şi-a ascuns niciodată dragostea pentru această echipă, pe care, înainte de a deveni crainic al Giuleştiului şi părinte al acestui program-manifest care a intrat în istorie, o însoţea constant în deplasările din ţară. Mîrşa, Mija, Moreni, Roşiori, Plopeni sunt localităţi în care literatul RCC, recompensat în 1984 cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor sau în 1985 cu premiul „George Călinescu” pentru cea mai bună carte de critică, a pus piciorul ca simplu suporter.
Pentru RCC, Rapidul nu a fost niciodată o simplă echipă de fotbal, ci un mod de viaţă, iar Giuleştiul un fel de zonă liberă de comunism. După 1990, într-un mod firesc parcă, având în vedere preocupările sale, a lucrat mulţi ani la Radio Europa Liberă. În ultimii ani, de fiecare dată când îl sunam pe teme de Rapid era gata să stea de vorbă, dar nu mai era acel RCC spumos, capabil să-ţi transmită prin vorbe emoţia poveştii pe care ţi-o istorisea. Era evident că îl macină ceva, dar nu mi-am permis niciodată să-l întreb de ce suferă. Acum, după ce „Scriitoru’” a pus pana jos, am coborât de pe bibliotecă o cutie plină cu revistele născute din nebunia frumoasă a acestui om care s-a aflat mereu în căutarea libertăţii şi care a găsit această libertate în micul stadion de lângă triajul Gării de Nord.
Le răsfoiesc pagină cu pagină şi îmi dau seama că RCC nu s-a putut despărţi niciodată de Giuleşti. Ultima oară m-am întâlnit cu el prin primăvara 2018, în spatele peluzei vechi a Giuleştiului. Rapidul era în liga a treia. El venea de la tribuna a doua însoţit de doi copii. În dialogul cu RCC, întotdeauna am folosit pronumele de politeţe, dar atunci, brusc, mi-am amintit de porecla pe care i-o dăduse Mincea „Geamgiu'” şi i-am strigat din depărtare, fără să mă pot abţine: «Salut, „Scriitorule”! Nu poţi să stai departe de Giuleşti». „Dacă Rapid nu e, nimic nu e!”, mi-a răspuns el. Din lumea de dincolo, criticul literar Radu Călin Cristea, al cărui motto era „Nihil Sine Deo”, ne spune povestea unui Giuleşti pe care el l-a văzut cultural şi anticomunist.
De ce „Scriitoru’”
Cred că suporterii Rapidului se mândreau cu aceste programe. În aceste publicaţii în care se vorbea despre galerie, apăreau fotografii cu suporteri şi poveşti despre tot ce se întâmpla fabulos de frumos cu această galerie, apăreau personalităţi ale vieţii publice aşa că această alăturare îi făcea să fie mândri. Modesta mea persoană nu a făcut decât să pună alături o elită a stadioanelor, galeria Rapidului, şi elita culturii române. Prima confirmare a faptului că programele edítate de mine însemnau ceva pentru suporteri a venit într-un moment mai tensionat. După un meci pierdut acasă în nişte condiţii bizare, lumea spunea că meciul ar fi fost trântit sau ceva în genul ăsta, mulţi suporteri se adunaseră la ieşire ca să-i judece pe jucători. Ca să evite interacţiunea cu suporterii dezlănţuiţi, fotbaliştii au fost scoşi din stadion culcaţi pe burtă în nişte autobuze.
De jos, oamenii vedeau doar un autobuz gol condus de un şofer. Pentru că nu i-au dibuit pe jucători, amarul lor trebuia să se reverse pe cineva. Eu mă întorceam din cabina mea de sub tribună cu o maşină de scris antebelică şi mă îndreptam către birou. Văzându-mă, unii au început să strige: „Uite, el lucrează la club…”. Nu mă identificau foarte corect, dar mă văzuseră prin zonă. Habar n-am în ce direcţie putea să se îndrepte torentul acela de nemulţumire dar în acel moment a apărut nea Mincea, şeful galeriei, şi a zis…: «Lăsaţi-l în pace, să nu v-atingeţi de el, ăsta-i Scriitoru’». În clipa aia totul s-a liniştit, s-au auzit nişte mici mormăieli, dar mica mea reputaţie de om care aduce pe stadion această lume a literaturii se vedea că există undeva în subconştientul lor şi le trezea un sentiment de mândrie.
Cum să ridici în picioare 20.000 de oameni pentru o ladă de Pepsi
„Rică Răducanu, cu care am fost într-o perioadă chiar coleg de serviciu, e prietenul meu vechi. La meciurile de acasă, Rică stătea în picioare lângă ferăstruica încăperii în care îmi făceam eu treaba, în calitate de crainic al stadionului, de editor al programului de meci, de om bun la toate. Cu Rică eram într-o stare de competiţie permanentă, puneam pariu după pariu pe orice. Era un fel de joacă, nu pariam pe sume mari sau pe valori.
Eu mă pregăteam atunci pentru o petrecere în familie, iar pe piaţă nu se găsea mai nimic. Cum ştiam că Rică are legături peste tot şi poate să găsească produse interzise muritorului de rând, l-am provocat la o prinsoare cu gând să câştig şi, astfel, prin Rică să-mi îmbunătăţesc meniul la petrecere. Şi i-am zis aşa: «Rică, faci prinsoare cu mine pe o ladă de Pepsi că îţi ridic tot stadionul în picioare?». «Fac!», a zis Rică, foarte convins că eram nebun, mai ales că pe vremea aia meciurile Rapidului se jucau cu casa închisă, adică tribunele erau arhipline, meci de meci. Acum, sincer să fiu, nu sunt foarte mândru de ceea ce am făcut, poate a fost şi un pic de cinism, mi-e greu să definesc povestea asta, dar am profitat de ce se petrecuse pe stadionul Heysel (n.a.. Dezastrul de pe Heysel de la finala CCE din 1985 dintre Juventus și Liverpool, când 39 de suporteri au murit).
Eram la vreo două săptamâni după tragedia de pe Heysel aşa că am anunţat la începutul meciului că în memoria victimelor se va ţine un moment de reculegere. Sigur, se mai ţinuseră anterior momente de reculegere pe stadioanele de la noi, inclusiv pe Giuleşti, dar eu m-am făcut că am uitat şi am anunţat că rog spectatorii să se ridice în picioare pentru un moment de reculegere în memoria celor care muriseră la finala Cupei Campionilor. Acum, oamenii n-aveau ce să facă. Li s-a părut o chestie exagerată, cu toţii bombăneau, dar s-au ridicat! Tot Giuleştiul era în picioare, iar eu câştigasem pariul cu Rică. Ei bine, Rică s-a speriat şi a luat-o la fugă. I s-a părut atât de straniu că toată lumea se ridică în picioare încât a fugit. După aceea, cei de la club m-au luat la întrebări… «Domnule, când încetezi cu nebunia asta, cât ne mai reculegem?!». Şi aşa i-am luat lada de Pepsi lui Rică. Per ansamblu, eu am perceput acest pasaj al vieţii mele, activitatea mea în Giuleşti, ca pe o prezenţă într-o oază de libertate. Lumea Giuleştiului era foarte exotică, foarte boemă , înconjurată de un sistem totalitar cu toate presiunile maligne pe care acesta le făcea. Giuleştiul era ca o insulă unde se întamplau alte lucruri, venea o lume de altă calitate, aici te simţeai mult mai liber.
Scriitorimea română, prezentă în programele Rapidului
În ultimul deceniu de comunism, ideea de publicaţie sportivă, începând cu publicaţiile oficiale care erau bine ţinute sub control de cenzură şi de propaganda comunistă, nu prea exista. Mai făceau nişte programe Sportul Studenţesc şi Steaua, dar noi, cei de la Rapid, eram cei mai harnici pentru că făceam la fiecare meci un program foarte dens, practic o mică revistă. Asta se întâmpla numai la Rapid, nu ştiu dacă neapărat datorită mie, dar impusesem acest ritm şi meci de meci, cei care veneau pe stadion aveau ce citi.
Era o perioadă în care eu mă adaptam la Rapid, iar Rapidul se adapta la mine. Astfel, a ieşit acest compromis din care înclinaţiile mele literare din acea perioadă, inclusiv lumea în care mă mişcam, coroborate cu originalitatea nativă care există în acest spirit al Rapidului, s-au îngemănat în aceste reviste-program din care aflai ceea ce trebuia să afli despre meci, dar aveau şi părţi care ieşeau cu totul din zona unei publicaţii sportive clasice. Aici publicau ziarişti binecunoscuţi ca Mache Ionescu, Bebe Firănescu, Ioan Chirilă, Geo Raeţchi, Mircea M. Ionescu etc, o generaţie de bătrâni gazetari sportivi datorită cărora avem şi astăzi în breasla jurnaliştilor oameni şlefuiţi de ei. Pe lângă aceşti gazetari consacraţi, publicau… nici nu ştiu dacă să le numesc cronici de meci, pentru că erau rodul fanteziei lor, pline de o imaginaţie mai degrabă literară decât sportivă, o sumedenie de scriitori, de artişti, de la Stelian Tănase la Ioan Groşan, Radu Ţeposu, Marius Tupan, Lorin Vasilovici şi mulţi alţii.
Încet, încet am început să atragem către Rapid oameni care proveneau din elita culturală a momentului. Ei acceptau să scrie în aceste programe pentru că ele erau create într-o lume specială care era lumea aceea a Giuleştiului. Giuleştiul vorbea pe o singură voce! Rapidul însemna un anumit farmec al vieţii. Cei care scriau la noi erau oameni cu distincţie intelectuală, dar şi cu foarte mult umor, cu ironie, cu spirit parodic. Ei intrau cu uşurinţă în atmosfera aceasta a Rapidului care nu trasa o graniţă atât de dură. Rapid era o echipa boemă, azi era în A, mâine în B, oricum în Divizia A jocurile erau făcute şi atunci. Rapidul era aşa într-o zonă de tranziţie şi depindea de ce decideau ceilalţi. Ei, şi au început să apară în programele noastre interviuri cu marele pianist Dan Grigore, cu Mitică Popescu, Horia Căciulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, cu Pittiş, care a fost un mare rapidist, şi cu mulţi alţii. Deci, prin contribuţia lor, aceşti oameni ridicau prestigiul publicaţiei şi prin ceea ce spuneau nu făceau decât să intipărească o anumită formă de a fi şi de a comunica, nu strict cu fotbalul ci cu viaţa, al unor intelectuali care făceau cinste acelor vremuri şi fac şi astăzi. Fireşte că identificarea cu ideile acestor elite năştea o stare de mândrie printre rapidişti.
Dizidenţa în Giuleşti şi „Cine ne-a băgat în B? Ceauseşcu - PCR!”
În perioada aia, când eram lipit de Giuleşti, îmi apăruseră nişte cărţi iar, la început, în lumea aia eram un fel de pasăre rară, eram respectat şi socotit un personaj mai boem dar tolerat în acelaşi timp şi integrat în lumea aceea. În privinţa cenzurii, cei de la club nu-mi făceau probleme, pe la municipiu era un personaj care nu-mi punea mari probleme, dar care, fiind foarte ocupat, mă amâna adesea cu viza de publicare şi, în fine, tot la municipiu, pe partea politică, era un jurnalist, un om amabil care înţelegea exact ce se întamplă şi care închidea ochii. Au fost şi momente când cenzura era ceva mai vigilentă.
Prin ’89 la un Rapid - Steaua jucat pe stadionul 23 August, când ei ne-au bătut cu 8-2, scor nerezonabil în multe privinţe, inclusiv în privinţa arbitrajului, a existat o răbufnire a suporterilor faţă de regim, astfel încat au început să scandeze : «Cine ne-a băgat în B? Ceauseşcu - PCR!». Din momentul ăla, am simţit că s-a instalat o stare de alertă, era şi ultimul an al regimului, când menghina se strânsese foarte tare şi drept urmare a fost un «ochi» puţin mai atent pus pe aceste programe. Per ansamblu însă, era o cenzură minimală, extrasă din cenzura aceea oficială a aparatului ideologic de partid, astfel încât îmi permiteam nişte lucruri mai aparte, care puteau avea consecinţe. Într-un program de meci l-am publicat pe scriitorul ieşean Dan Petrescu, intelectual care făcea parte din «Grupul de la Iaşi», unul dintre cei mai viguroşi dizidenţi ai noştri în acea perioadă, care avea interdicţie oficială de a publica texte şi care a scris în programele Rapidului, fără probleme.
El era încântat, mirat, şocat de situaţie. Eu i-am spus: «Tu trimite-mi textul şi restul e treaba mea». A apărut textul şi ţin minte că imediat a venit o reacţie virulentă a lui Mircea Radu Iacoban care era bine plasat pe linie de partid. Iacoban a început să polemizeze în revista Contemporanul pe tema unui articol publicat de Petrescu în programul de meci al Rapidului, iar Contemporanul era, după Scânteia, cam a doua publicaţie pe linie de partid. Şi atunci cenzura a devenit mai atentă la ce publicam în aceste programe care erau foarte voioase, foarte destinse.
Sadoveanu, Arghezi, Papadat-Bengescu, în programele Rapidului
Dincolo de lumea care publica acolo, reuşeam să găsim permanent soluţii originale şi hazlii pentru a ieşi din încurcături. După incidente de genul celor pomenite anterior, mi s-a sugerat că ar fi bine să introduc în aceste programe şi elemente care să índice o tentă educativă, pedagogică, adică să demonstrăm că şi noi încercăm să calmăm suporterii mai temperamentali care se încumetau să strige la meciuri contra partidului şi a lui Ceauşescu.
Şi atunci m-am întrebat cum să ies din această situaţie, mai ales că n-aveam de gând să introduc lozinci de partid sau lucruri de genul acesta. În cele din urmă, împreună cu nişte prieteni, am găsit un compromis care a dăinuit mult timp şi despre care nimeni n-a aflat în perioada respectivă.
Pur şi simplu am inventat nişte citate şi le-am atribuit semnătura unor mari figuri din literatura română sau mondială! De exemplu: «Cine nu-şi respectă adversarul, pierde şansa de a-l învinge», semnat Lucian Blaga! Sau «Educaţia sportivă adevărată se împacă perfect cu educaţia intelectuală. Sportul chiar presupune o civilizaţie pe care să se grefeze. Gradul de sportivitate indică într-un fel şi gradul de civilizaţie al unui popor». Şi urmau Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Ispirescu, Bogza, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a.m.d. Toată lumea publica în aceste programe!
Zicerile lor erau băgate în nişte mici chenare postate în partea de sus a programelor de meci. Ele sunau foarte bine iar lumea era chiar mirată de ce pasiuni sportive puteau să aibă aceste personaje, cele mai multe fără nici o legătură cu sportul, şi în felul acesta noi reacţionam la ceea ce ni se sugera dinspre cenzură.
Literatul din galeria Rapidului
Nu am căutat să transmitem mesaje subliminale către suporteri pentru că nici nu era nevoie. În vremea aceea, galeria Rapidului era o grupare de suporteri trecută prin războaie foarte grele. Practic tot stadionul forma ceea ce se cheamă o galerie iar acest stadion era mai mereu plin ochi. Înainte de a deveni crainic şi editor în Giuleşti, însoţeam echipa în deplasări, eram membru al galeriei care bătea ţara în lung şi-n lat pentru această echipă. Am amintiri de la Mija, de la Moreni, mergeam prin zăpadă, prin zloată, prin ploaie, era greu dar galeria avea un farmec nebun.
Galeria asta, condusă de Mincea „Geamgiul” nu putea fi scoasă din ale ei. Intra adesea în acest joc al umorului, al relaxării, al parodierii. Acel citat cu Ceauşescu şi cu B-ul era un nivel de exprimare al galeriei, dar mai era şi un altul. Îmi aduc aminte de un celebru meci Rapid - Dinamo, cu galeria care pe vremea aia stătea la tribuna a doua, atunci când Rodion Cămătaru avea să câştige Gheata de Aur, acel 4-3. Trucajul devenise bătător la ochi, se cam ştia prin tribune care trebuia să fie scorul şi chiar evoluţia lui, căci şi asta se calcula… Ei bine, în clipa când Cămătaru a dat 3 goluri, spectatorii rapidişti s-au descălţat, şi cu pantofii în mână au început să parodieze circul din teren pe o celebră melodie a vremii. Deci, un tip de exprimare plin de umor, care crea o atmosferă de bună dispoziţie pe care n-am mai întâlnit-o după ’89.
Amintirile unui Scriitor
Am avut şansa de a sta de vorbă cu mari personaje din viaţa Rapidului şi am reuşit să le captez atenţia. Organizam întâlniri pline de umor, de veselie, care ieşeau din sfera strictă a fotbalului. L-am cunoscut pe Ionică Bogdan, jucător de mare valoare, cu o biografie fabuloasă, cu ani petrecuţi prin Italia şi prin alte ţări, care a fost cel mai spectaculos vorbitor al fotbalului, era un uriaş povestitor. Ionică Bogdan, un adevărat „causeur”, monopoliza orice discuţie… Mmi-aduc aminte că la un moment dat povestea că în perioada în care juca alături de Baratky, într-o seară, au mers la un local unde cântau nişte lăutari. Cum spaţiul era restrâns, Ionică Bogdan i-a urcat într-un copac şi i-a pus să cânte de acolo.
Ioan Chirilă scria constant în programele noastre de meci. Îşi amintea cu mare plăcere despre istoria veche a Rapidului şi scria despre ea cu fervoare.
Valentin Stănescu, Zimbrul, era mai complicat de tradus în scris, dar era totodată absolut unic în exprimarea orală. Jocurile de cuvinte, asocierile pe care le făcea, erau greu traductibile.
Bazil Marian, Ioan Costea şi ceilalţi, aduceau în faţă un Rapid cu o tradiţie extraordinară, care nu se putea compara nici cu Steaua, nici cu Dinamo, care, poate e bine să ne amintim chiar cu riscul de a deranja, că erau cluburi care veniseră în fotbalul românesc odată cu instalarea regimului comunist. Legenda Rapidului e mult mai veche şi mai profundă.
Mecanicii locomotivelor care treceau pe lângă Giuleşti nu uitau niciodată să tragă sirena în semn de salut pentru public şi pentru bătrânul stadion. Era un fel de ritual salutat întotdeauna cu urale de galeria Rapidului, o galerie unică pe stadioanele din România. Mie, Giuleştiul mi-a oferit un fel de bucurie a libertăţii care uneori mă făcea să întrec o anumită măsura. Îmi dădeam seama ca exagerez, uneori chiar plăteam pentru aceste excese.