EXCLUSIV Poloist român de legendă, interviu fără perdea: „Am bătut milițieni la Athenee Palace, puteam să fac pușcărie ca Sandu Boc, dar am scăpat cu un raport medico-legal falsificat”

„O dată pe lună făceam petrecere, cu lăutari, până la 3-4 dimineața. La ora 10 dimineața, făceam cel mai tare antrenament, îi omoram. Se uitau năuci. Dar eu voiam să le dezvolt tăria de caracter. Au prins încet-încet”. Bărbatul de 73 de ani cu strungăreață zâmbește, iar ochii întunecați de cozorocul șepcii se luminează. 

Dinu Popescu a fost unul dintre marii poloiști ai României - căpitanul Generației de Aur din anii ’70 care rata bronzul la Jocurile Olimpice doar din cauza unui blat - , dar a fost un poloist dur care petrecea la fel de tare cum își izbea adversarii cu genunchii sub apă. Poveștile sale spuse în direct la GSP Live prind în ele atmosfera boemă din anii de glorie ai poloului românesc.

14 titluride campion al României a obținut Dinu Popescu în cariera de jucător și apoi antrenor la Dinamo

- Într-un editorial, Cornel Dinu vă amintește numele atunci când vorbește despre spiritul lui Dinamo din anii 70. Scrie că sportivii din club ieșeau împreună la bere, se susțineau reciproc la meciuri. Acum, poloul e la pământ, fotbalul e dezastru. Unde a dispărut spiritul ăsta? 
- La mine, spiritul lui Dinamo a rămas. Mă uit și la fotbal, da. Pe vremuri, jucam polo, dar eram prieten cu Augustin, cu Florin Segărceanu. 

- Augustin, spaima sticlelor de vin.
- O să vă povestesc. “Oneață” era excepțional ca sportiv și avea tărie de caracter, dar și de vână. Într-o seară, eram la mine acasă, stăteam foarte aproape de barul Melody. Eu, Augustin și Segărceanu. Am zis să-i facem în necaz lui Viorel Păunescu, el se ocupa de Melody și era stelist mare. Am luat o găleată roșie plină cu vin, i-am pus un capac alb să fie culorile lui Dinamo, am pus un polonic și ne-am dus așa la Melody.

-  Și ce-ați făcut? 
- Am pus găleata pe masă. Păunescu a venit și se uita la noi. “Ce să vă fac, mă?!” I-am zis să bea un pahar cu noi și s-a pus la mintea noastră. A băut. Era frumos. Făceam petreceri împreună cu Andone, cu Rednic. Ne strângeam la Mateuț acasă. Băieți incredibili. Și apropo de Procuroru’. Dacă stăteai cu Dinu la masă nu trebuia să deschizi gura. Dacă o deschideai, te lua și te toca. 

- Avea gura de Târgoviște, cum zice el… 
- Eram într-un cantonament la Băile Felix cu loturile naționale, la recuperare. Stăteam într-o seară cu Procuroru’ și lângă noi erau doi ofițeri grăniceri. Ne-au spus că vorbim prea tare. Și Procuroru’ zice: “Taci, bă, din gură că ești așa de prost că nici nucul din fața casei nu te las să mi-l bați!”. Pe vremea aia, parcă era și tăria de caracter altfel. Ne mai întindeam la un șpriț, dar a doua zi la ora 10 eram la antrenament.

David Popovici are o respirație fantastică. Când înoți și tragi aer în plămâni, după mai multe cicluri obosești. Intervine bioxidul de carbon. El are capacitatea de a face schimbul de oxigen într-un mod fantastic. E chestie de antrenament, dar și nativă. E făcut ca un macrou, alunecă în apă ca un pește. Foarte rar vezi așa ceva. Mark Spitz mai înota așa. Are un viitor extraordinar 
- Dinu Popescu, căpitanul naționalei de polo în anii ’70

A hrănit-o pe Nadia cu struguri, pe ascuns

- Cine e om noaptea trebuie să fie om și ziua. Vorba lui Dinu. 
- Categoric. Îmi aduc aminte că eram la Minerva, la chinezesc, cu Andone și cu Rednic, după meciul în care Andone s-a aplecat spre tribună, unde era Valentin Ceaușescu, și a arătat posteriorul. Ando era supărat. La un moment dat vine unul de la minister și zice: “Tovarășul Andone, veniți cu noi!”. L-au chemat și l-au suspendat nelimitat. Dar au intervenit jucătorii, Lăcătuș avea o influență foarte mare la Valentin. I-a spus că avem nevoie la echipa națională. 

- Să revnim la polo. Ați fost la trei ediții ale Jocurilor Olimpice. La prima, în 1972, s-a petrecut atentatul terorist în urma căruia 11 sportivi israelieni au fost uciși. Ce vă mai amintiți de atunci? 
- Blocul 11, în care stătea delegația noastră în satul olimpic, era lângă blocul israelienilor, blocul 9. Unii dintre israelini știau și românește, dar nu aveam afinități. Noaptea am auzit niște zgomote. Țipete, tropăituri. A doua zi era plin de mașini. S-a degajat zona, era încercuit cu poliție. Pe blocuri erau lunetiști. Au ținut totul secret. N-am mai știut nimic din ce se întâmplă. Abia după, am aflat ce s-a întâmplat. Noi oricum eram prinși cu meciurile, cu schimburile de insigne. 

- Ce insigne?
- Luam insigne de acasă, important era să aibă drapelul României. În Satul Olimpic era un târg, toți sportivii schmbau insigne. Adunasem o groază. Era un troc făcut inclusiv de americani, era parte din spiritul olimpic.

- Peste patru ani, la Montreal, ați fost martor la un eveniment istoric la nivel mondial. Performanțele Nadiei Comăneci… 
- Mi-aduc aminte ca acum. Nadia era feblețea tuturor, un copil senzațional. La restaurantul din Satul Olimpic, mergea în față cu Bela Karoly și în spate mai erau vreo doi-trei masori. Treceau prin restaurant, li se dădea gimnastelor câte o feliuță de șuncă și aia era. Aveau un regim foarte strict. Noi luam boabe de struguri și le dădeam pe la spate, când ieșeau din restaurant. Mâncau fără să știe Karoly. După performanța Nadiei, toată lumea o aplauda în satul olimpic. Pe noi, românii, ne aplaudau oamenii pe stradă în Montreal.

Secția de polo a Stelei, desființată pentru proxenetism

- Vă întorc în copilărie. Cum ați început poloul? 
- Aveam 12 ani. Am sărit de pe o magazie și mi-am paradit piciorul. Doctorul a spus că trebuie să mă duc la înot să mă recuperez. Așa am ajuns la Steaua, aveam un antrenor extraordinar, nea Feri, care a văzut potențial în mine. Făcea separat cu mine. La 19 ani, am ajuns în echipa națională. 

- Dar ați obținut marile performanțe la Dinamo, nu la Steaua. De ce? 
- A trebuit să aleg. Secția de polo de la Steaua s-a desființat. 

- Din cauza lipsei de rezultate? 
- Nu. Nu doar asta. A fost o chestie de disciplină. Unul dintre jucători, care venise de la înot, făcuse niște… (evită să spună). Făcuse ceva cu femei. 

- Viol?
- Nu, nu. Le făcea cunoștință unuia și altuia cu femei. Un fel de proxenetism. L-au prins și au desființat secția din cauza asta. A fost judecat, dar nu a făcut pușcărie (n.r. - poloistul respectiv a fost Vladimir Moraru, campion național la 10 probe de înot în 1966). Eu am rămas fără club, dar aveam o situație avantajoasă. Toată lumea trăgea de mine să mă duc la ei. Eram bun. Dinamo a vrut neapărat să mă duc la ei și m-am dus acolo. Era în 1970. 

- Dinamo era atunci neînvinsă de mulți ani, ați mai luat două titluri, dar apoi a început dominația Rapidului. La titlul lor din 1972 au fost incidente.
- Nu știu dacă e de povestit…La Rapid, era un antrenor, nea Tică Vasiliu. Nu avea studii, dar era tare bun. Eu aveam niște probleme la ochi, avusesem keratită herpetică și abia scăpasem. În timpul meciului, l-a pus pe Horia Niță să-mi bage degetul în ochi să mă rănească. Știam că ăsta e planul. M-a zgâriat și i-am spus: “Horia, dacă nu ieși din apă acum, te omor!”. A ieșit, săracu’…Apoi, a urmat ceva ce nu trebuia să fac. M-am dus în vestiar la Rapid și l-am bătut pe Horia. Colegii lui nu au reacționat, nu aveau curaj. Acum îmi pare rău, dar era vorba de ochi și puteam să nu mai joc niciodată. Era o metodă neconvențională de a câștiga un meci.

Provocat să-l bată pe “Asasinul” Dolgushin

- Era un polo dur, înțeleg…
- Acum nu mai e așa. Vă spun și de ce. Pe atunci era un singur arbitru. Nu avea cum să vadă tot. Acum sunt doi, sunt camere. Plus că generația noastră era mai aspră. Acum, dacă pui mâna pe adversar se dă fault. 

- Pe vremea dumneavoastră la ce durități nu se dădea fault?
-  La Olimpiada de la Montreal, stăteam de vorbă cu un arbitru american, Felix. Mă simpatiza. El spunea că poloul e prea liniștit, că ar trebui să fie mai dur. Eu am ținut minte treaba asta. La meciul cu Olanda, ne-a arbitrat Felix. Eram conduși cu 4-0 și mi-am dat seama că singura posibilitate să revenim era să-i luăm la bătaie sub apă. Meciul a devenit foarte dur și am egalat. Noi îi loveam, îi băgam la fund și Felix nu fluiera. 

Jucam cărți cu Lică Slăvei. Ne plictiseam și jucam pe castane. S-au strâns vreo 10 castane în dreptul lui și trebuia să i le dea unul care câștiga. Ăla a început să plângă, îi era frică. I-am zis să mi le dea mie. Mi le-a dat mai cu teamă. La sfârșit, Lică zice: “Mulțumesc, îmi umfla ăla capul!
 -Dinu Popescu, căpitanul naționalei de polo în anii ’70 

- Spuneți-mi trei trucuri din bazin pe care le foloseați fără să vă vadă arbitrul.
-  În primul rând, trasul de chilot. Dacă ai mâna puternică, îl apuci de chilot și îl duci unde vrei, apoi când scoți mâna afară o folosești să înoți și să ai avantaj. Doi: când adversarul avea minge te duceai și-l apăsai să-l bagi la fund. La polo, e fault doar dacă adversarul nu are mingea în mână. Și mai erau loviturile cu piciorul, pe sub apă. Nu prea se văd. În abdomen, în plexul solar cu genunchiul. 

- Povestea Ilie Slăvei, prietenul dumneavoastră, că vă certați cu el în bazin la un derby Dinamo - Rapid, ați vrut să-l bateți și ați înotat după el. El înota însă pe spate și vă lovea violent cu picioarele în gură până vă dădea sângele.
- Lui îi era frică și fugea. Înota pe spate. Striga: “Dinule, te rog frumos, lasă-mă în pace!”. Lică era foarte bun, avea o mână extraordinară. Dar ce era în bazin rămânea acolo. După, eram prieteni. Hai să vă mai povestesc una. Am avut un prieten foarte bun. Vali Țăranu. Juca la națională, era la Rapid. A murit. 

- Așa… 
- Aveam 18 ani. Eram la Steaua și ne-am dus la Leningrad, la Turneul Armatelor Prietene. Acolo, mare protocol, banchet, excursii. Apoi vine meciul cu ȚSKA Moscova. Prietenul meu, Vali, iese la margine și îmi zice: “Îl vezi pe pătraru’ ăla? Vezi că mi-a dat câteva. Ocupă-te de el!”. Eu, puști fiind, făceam ce îmi zicea “nea Vali”. M-am dus la ăla și, zbang, zbang! 

- Și ce s-a întâmplat? 
- Inițial, ăla a crezut că m-am dus la el din greșeală. Apoi, a ieșit o bătaie de s-a înroșit apa. Niciunul nu a dat înapoi. Ca să aflu după aia că au râs de mine. Ăla era cel mai mare bătăuș din poloul mondial. Aleksandr Dolgushin (n.r. - fundaș campion olimpic cu URSS în 1972, poreclit de poloiștii italieni “Asasinul”). Mi-a prins bine, de atunci nu mi-a mai fost frică de nimic. Ca să înțelegeți cine era Dolgushin…la un turneu, i-a dat un pumn ungurului Sarosi de l-a lăsat fără un dinte. Când mă întâlneam cu el, ne băteam ca chiorii în apă și după meci îmi zicea să mergem să bem ceva.

Blatul care a lăsat România fără bronz la Montreal

- Cum a fost în 1976? Italienii s-au dat la o parte în meciul cu Olanda și România a rămas fără medalia de bronz.
- Știu foarte bine ce s-a întâmplat. Eram prieten cu un jucător de la italieni, cu Sante Marisli. Ei jucau cu Olanda și nu trebuia să se termine egal. Am vorbit cu băieții: “Bă, ce facem?! Îi dăm niște bani lui Marsili să joace corect?!”. Au zis că da. M-am dus la Sante. I-am propus și mi-a răspuns: “Nu se mai poate! Am vorbit deja cu olandezii”. Noi voiam doar să joace pe bune. La 5-4 pentru italieni, Marsili și-a tras mâinile în jos la un șut, portarul s-a dat la o parte și olandezul a dat gol pe colțul scurt. Toată lumea știa ce s-a întâmplat. 

- Mai e o întâmplare în 1978, la Mondiale. La meciul cu URSS, România a fost sancționată să piardă cu 5-0 pentru că s-a considerat că jucătorii români au ieșit din bazin în semn de protest față de arbitraj. Ce a fost acolo?
- Rușii trebuiau să câștige. Nu mai luaseră nimic de ceva vreme. Noi jucam foarte bine așa că ne-au furat de ne-au rupt. Am dat gol la 7-7, l-au anulat. Fiind căpitanul echipei, am ieșit afară din bazin să-l bat pe arbitrul olandez (n.r. - Goose). Nu mai făceam față stresului. Era pe față modul cum au anulat golul. M-au strigat băieții și m-am potolit, altfel mă suspendau pe viață. Rușii au dat gol cu bazinul gol, cu noi pe margine și arbitrul l-a validat. Lumea din tribune nu a înțeles nimic. Au văzut că scrie 5-0 pe tabelă și…așa e în tenis (râde).

Cum făceau poloiștii bani înainte de 1989

- Se câștigau bani din polo? 
- (Râde). Noi eram avantajați. La Dinamo, câștigam bine. 

- Normal, era clubul Securității. 
-Nu era. Eu eram plătit de la Circa 8 de Miliție. Eram ofițer acolo, nu mă duceam niciodată la lucru. Am ajuns până la gradul de maior. Noi, poloiștii, eram mai șmecheri și făceam comerț cu produse din străinătate. Aduceam cafea, țigări, aparate video. Din Iugoslavia luau mohair, din Italia luam haine. Se făceau bani buni. Cel mai bine era când veneam din Italia și aveam turneu în URSS. Luam marfa din Italia și o duceam în Rusia. Acolo, era nenorocirea de pe lume. Ne cereau oamenii pulovere. 

- Și din Rusia ce aduceați?
- Luam pompe Kama și le vindeam în țară. Era bișniță dintr-un punct de vedere, dar era și o formă de recompensare sportivă. Jucam cu Steaua, aveam o primă mică, dar le spuneam jucătorilor că dacă batem mergem în Polonia în turneu. Trăgeai altfel de ei la antrenament, te ascultau altfel. 

- Nu v-ați gândit niciodată să rămâneți în străinătate. Foarte mulți poloiști au făcut-o.
- În 1976, la Montreal, stăteam cu marele boxer Victor Zilberman (n.r. - medaliat cu bronz la acea ediție a JO) la balcon și ne uitam. Îi zic: “Victore, ia uite ce mașină e jos!”. El: “Mâine mi-o cumpăr!”. Îi zic: “Bă, tu rămâi aici?”. A zis că da. “Bă, să nu spui că ai stat de vorbă cu mine”.

- Era periculos și să știi că cineva rămâne în străinătate.
- Da. A doua zi, Victor și-a luat lucrurile și a plecat. Au rămas mulți. Pe mine m-au ținut aici familia și faptul că aveam un statut privilegiat. Aveam foarte mulți prieteni. Mă duceam cu Andone la mare, aveam o vilă doar pentru noi. Mergeam la Medgidia, umpleam mașina de piersici, de vin. Lumea ne privea alfel. Ce putea să-mi ofere străinătatea?! Eram căsătorit, aveam copii. 

- L-ați crescut pe marele Vlad Hagiu. Ce a avut special? 
- Eu l-am avut pe mână când începuse să se lanseze. Foarte talentat, avea mână bună. Și cam atât. Dacă avea răutatea mea în joc, era fantastic.

Bătaia care era să-l arunce în pușcărie

- Unde v-a prin s Revoluția?
- De prin 1988, nu prea mai primeam viză să ies din țară. Fusesem la un turneu la Koln și a venit un român pe care nu-l cunoșteam. L-am întrebat ce caută acolo. Nu prea știa ce să raspundă. Îi spun: “Aaaa, ești securist! Ai venit să mă urmărești!”. Am vrut să-l bat. Din cauza asta, n-am mai primit viză nici să merg în 1989 de revelion în Polonia, cu Andone. 

- Și revoluția? 
- Când a început, am luat o damigeană de 50 de litri de vin și m-am dus în club, la Dinamo. “Veniți, băăă!”. A venit securistul din club și zice: “Nu știu dacă faci bine. Dacă se întoarce roata?!”. Dacă nu cădea Ceaușescu, fugeam din țară înot peste Dunăre. Îmi făcusem planul. 

- Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după Revoluție? Am fost forțat moral să plec din antrenorat și din polo. Echipa mea a făcut o chestie care nu mi-a picat bine. Eram antrenor, am jucat cu Rapid, câștigasem și a venit președintele clubului, un neica nimeni. Zicea că a fost pe la Revoluție, se împiedicase și el de niște șanțuri pe la IGP. Le-a zis băieților că au primă de la el. Am bătut, ne-am bucurat și băieții au cerut prima. Ăsta: “N-am bani acum!”. Nebunii mei au făcut grevă la un meci, nu au vrut să intre. Nu mi-a plăcut asta și am plecat. 

Când Ceaușescu era plecat din țară, la club stăteau doi sportivi ofițeri de serviciu. Ardeam gazul în biroul președintelui. Eram eu cu Vali Samungi. Ne plictiseam. I-am zis: “Hai, mă, facem o saună?!”. Stăteam noi liniștiți și apare președintele clubului, Petriceanu. Începe să strige: “Ofițeri în pielea goală! Să vedeți ce vă fac!”. A doua zi, ședință. Petriceanu: “Clubul era singur și ăștia doi erau la saună! La garnizoană cu el!”. Dar n-am mai făcut. 
- Dinu Popescu, căpitanul naționalei de polo în anii ’70 

-Pe poloistul Vladimir Cohn, viitorul acționar la Dinamo, l-ați prins? A fost la masă cu Sandu Boc la celebra bătaie de la Athenee Palace în urma căreia Boc a ajuns în pușcărie și a ratat Mondialul din 1970
- A jucat cu mine, da. E afacerist mare. Eu am făcut același lucru, tot acolo, și am scăpat. Nu pot să vă povestesc. 

- Au trecut 50 de ani. Ce ați făcut? 
- M-am bătut cu poliția. Era într-o seară, doi colegi de-ai mei s-au luat de doi bijutieri. Ăia au dat șpagă la poliție, iar polițiștii au venit să ne omoare. Au greșit. I-am bătut. Noroc că a venit Tolea Grințescu și m-a oprit din bătutul lor. 

- Cum ați  scăpat? 
-Era belea mare să loviți milițienii. Pe mine mă iubea șeful Sectorului 4, colonelul Gherman. El avea în subordine Institutul de Medicină Legală. În raportul medico-legal, echimoza mea s-a făcut atât (arată o urmă cât fața), iar la ăia s-a mișcorat. Când a venit ministrul, le-a zis polițiștilor: “Ce-ați avut, bă, cu băiatul ăla? L-ați omorât!”. Era s-o pățesc rău. Dar nu ajungeam la pușcărie ca Boc, pentru că fugeam peste Dunăre. Era noiembrie, grănicerii nu erau atenți la apă. 

- Am senzația că, deși spuneți că nu v-ați gândit niciodată să plecați din țară, ați vizualizat de multe ori cum ar fi fost să treceți Dunărea înot. Dar ați fi avut probabil probleme cu curenții puternici. 
- Era supapa mea de refugiu. Nu ar fi fost o problemă să o înot. Pentru un poloist e ușor, puteam să o trec și cu un om în spate. Te învârte un curent, dar nu e periculos. Uite, am fost în Brazilia, pe Copacabana. Erau niște valuri, mamă-mamă! Au venit ungurii și au intrat în apă. L-a luat un val pe unul și l-a dat cu capul de mal de i-a făcut mască de carnaval pe față. L-a nenorocit. Dar noi am intrat, ne aruncau valurile de zicea lumea spunea că suntem nebuni. N-a pățit nimeni nimic. Niște oameni obișnuiți ar fi fost duși de curenți. 

Fata mea e cea care a urcat pe scenă lângă Michael Jackson, la concertul din 1992. Am fost și eu la concert. Bodyguarzii au ridicat-o pe scenă. Michael a ținut-o în brațe. Nu avea cuvinte să spună ce i s-a întâmplat. Când au făcut DVD-ul, au tăiat-o pe ea și au pus o rusoaică. Aia plânsese pe scenă, fata mea nu a știut ce să facă
 - Dinu Popescu, căpitanul naționalei de polo în anii ’70

Blat cu Crișul Oradea, pe aprobări de televizoare

- Se aranjau meciuri în campionatul intern? 
-(Râde) Cine avea posibilități, mai făcea. Dinamo își mai permitea. 

- Cum se aranja un astfel de meci? Știu o poveste cum că dumneavoastră personal v-ați dus la niște adversari să le propuneți bani, dar v-au refuzat… 
- Cum se duce vorba! (râde). N-a zis nimeni nu. Se mai făceau, dar nu la lupta pentru titlu. Îi mai ajutai cu un televizor, cu una, cu alta. Nu ne mai umflam ochii. Scăpau de bătaie și rămâneam prieteni. Jucam odată cu Crișul Oradea și m-am dus la pauză la ei. Le-am spus: “Patru televizoare! E bine?”. Le propuneam patru aprobări pentru televizoare celor mai buni patru jucători de la ei. Mă rugaseră mai demult să le fac rost. Le-am rezolvat aprobările, era un favor. 

- Și au pierdut! 
- (Se amuză) Am câștigat noi! De ce vă e mai dor din cariera de jucător? Să nu-mi spuneți că de bătaie. Nooo. Am fost un jucător foarte dur, aveam și tehnică, dar cel mai dor îmi e de momentele când câștigam campionatul. Aveam poze să vă arăt, dar le-am pierdut. Mi-a ars casa. 

Un singur exemplu aş vrea să dau: cum în acele vremuri era mare restricţie la curent, Dinu Popescu reuşea să obţină aprobare nu ştiu de unde pentru a ne putea antrena la piscina Dinamo până după ora 22:00 seara, un lucru greu de crezut pe atunci. Acest lucru a contat enorm pentru noi” 
- Vlad Hagiu, cel mai mare poloist român din istorie

- Cum așa?
-  S-a întâmplat o chestie autentică, poate nu o să o credeți. Dar sunt om serios, trecut prin viață. Mi-a luat foc casa de la un pisoi. A ros cablul de la televizor, a făcut un scurtcircuit și a ars casa când eram plecați. Au venit pompierii, ăștia sunt niște mari eroi. Au reușit să stingă focul. În casă, am doi pereți cu icoane. Nu o să vă vină să credeți, dar cu pereții ăia nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar un fir de fum nu i-a atins. A rămas singurul loc intact din casă. 

- Erați credincios înainte de asta?
- Da. Mie mi-a schimbat viața părintele Arsenie Boca. M-am dus în vizită turistică la Prislop acum 10 ani, voiam să văd și eu de ce se duce lumea. Acolo, am avut niște trăiri care m-au făcut să mă schimb total. Mi s-a încleșat gura, voiam să vorbesc și nu mai puteam. Îmi curgeau șiroaie de lacrimi din senin. De atunci, nu mai pot să fac rău, nu mai pot să mint.

-  Care e cel mai mare rău pe care l-ați făcut în viața dumneavoastă înainte de acest moment? 
- (Stă pe gânduri) Am fost foarte păcătos, nu pot să povestesc. Se leagă de intimitatea mea și nu vreau să vorbesc. 

- Credeți că poloul românesc se va mai ridica vreodată? 
- (Ferm) Nuuu! Nu mai avem sport de masă. La Dinamo, unde avem bazin descoperit și bazin acoperit, nu se mai întâmplă nimic. Nu mai are echipă. Poloul este sport olimpic, dar noi nu avem un om capabil să se bată pentru acest sport și pentru echipa națională. 
 

Am făcut meciuri foarte bune în carieră. E un 6-5 cu Iugoslavia în care am marcat cinci goluri. A mai fost un meci cu Dinamo Moscova în Cupa Campionilor. Tot 6-5, am marcat cinci goluri 
- Dinu Popescu, căpitanul naționalei de polo în anii ’70

VEZI MAI JOS EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU DINU POPESCU: