Edward Snowden a ales Libertatea ca partener media al publicării autobiografiei lui în România. El povestește cum a confundat „binele statului” cu „binele țării”

Din când în când, noi, oamenii, ne aducem aminte că trăim într-o societate în care „nu guvernații trebuie să facă ceea ce spun guvernanții, ci guvernanții trebuie să asculte de cei guvernați”.

Puse în fața adevărului simplu, guvernele reacționează anapoda. Ele încearcă și reușesc să-i izoleze pe cei care rostesc regulile de bază. Izolarea are multe forme. Ea pornește prin versiunea primitivă a propagandei, “E omul altui guvern”, și merge până la edificarea minuțioasă a unei ideologii comunitare a lehamitei și fricii, bazată pe ideea că “Ce dacă serviciile secrete ne ascultă telefoanele și ne verifică e-mailurile, numai cine are ceva de ascuns are motive să se supere!”.

În 2013, pe când avea 29 de ani, Edward Snowden a ales să facă publice abuzurile guvernului SUA împotriva propriilor cetățeni, dar și împotriva cetățenilor altor țări. De atunci, Snowden a avut de înfruntat toate formele izolării. Inclusiv solitudinea propriilor remușcări. El regretă nu că a vorbit, ci că a vorbit târziu.

În cartea „Dosar permanent”, care va apărea în aceste zile în România, simultan cu lansarea în lume, Snowden descrie cum mintea și sufletul său au fost “reinițializate”. Precum un sistem de operare care e înlocuit cu o versiune “superioară”, liberul arbitru al tânărului a fost înlocuit cu un soi de patriotism nociv, de paradă, beligerant. În numele unui bine vag, promovat asiduu de guvern, Snowden povestește cum a renunțat, o vreme, la valorile esențiale democratice cu care fusese educat.

Am îmbrățișat adevărul construit pentru binele statului, pe care, în pasiunea mea, l-am confundat cu binele țării
Edward Snowden

Când a realizat că SUA alcătuiesc un sistem de monitorizare la scară globală, în care apelurile telefonice, mesajele și celelalte forme de comunicare ne sunt filtrate, antologate și devin forme de control, Snowden a rupt frontul. Și a început să facă dezvăluirile care l-au transformat în dușmanul public numărul 1 al NSA, al puterii de la Washington și al aliaților Americii.

Din fiecare țară unde cartea se lansează, Edward Snowden a ales o editură și un ziar. Editura este Nemira, iar ziarul este Libertatea. Decizia i-a aparținut lui, după ce i-am trimis un set de investigații publicate în ultimii ani.

#20 de țărivor găzdui miercuri, simultan, lansarea cărții „Dosar permanent”, autobiografia oficială a lui Edward Snowden

Alături de Guardian, NY Times, Le Monde, Repubblica, Die Welt și Der Spiegel, Libertatea poate oferi cititorilor săi, în avanpremieră, un pasaj al cărții lui Snowden.

În plus, fiecare ziar va publica un interviu diferit, realizat prin e-mail, cu cel care ne-a adus aminte că nu oamenii trebuie să facă ce spune guvernul, ci guvernul ar trebui să facă ce spun oamenii.

Dacă nu, întotdeauna va apărea un Edward Snowden.

„Dosar permanent”, de Edward Snowden

Edward Snowden

“Am început să lucrez ca web-designer pentru fata întâlnită la curs. Mae m-ar fi putut plăti cu zâmbete – pentru că eram îndrăgostit până peste cap de ea. Și, deși n-am făcut o treabă extraordinar de bună în a ascunde asta, nu cred că pe ea o deranja, pentru că n-am ratat niciodată vreun termen de predare sau cea mai mică ocazie de a-i face o favoare. De asemenea, învățam rapid. Într-o companie cu numai doi oameni, trebuie să poți face de toate. Deși aș fi putut să-mi desfășor colaborarea cu Squirrelling Industries de oriunde – la urma urmei, asta-i ideea muncii online -, Mae prefera să vin la birou, adică la ea acasă, o casă cu etaj pe care o împărțea cu soțul ei, un bărbat îngrijit și inteligent, pe care îl voi numi Norm.

Da, Mae era măritată. Ba chiar mai mult, casa în care locuia cu Norm se afla în baza Fort Meade, la marginea ei sud-vestică, unde Norm lucra ca lingvist al Forțelor Aeriene detașat la NSA. Nu pot spune dacă e legal să conduci o afacere din propria ta casă, când aceasta este proprietatea statului și se află într-o bază militară, dar, ca adolescent îndrăgostit de o femeie căsătorită, care era și șefa mea, nu aveam de gând să fiu exagerat de formalist în privința corectitudinii.

Este de neconceput acum, dar pe atunci Fort Meade era aproape complet accesibilă oricui. Nu abunda în stâlpi opritori, baricade și puncte de control înconjurate de sârmă ghimpată.

Eu puteam merge prin baza militară care adăpostea cea mai secretoasă agenție de informații din lume în Honda mea ʼ92, cu geamurile coborâte și cu radioul cântând, fără să fiu nevoit să opresc la poartă și să prezint o legitimație

În ocaziile în care s-a întâmplat ca Norm și cu mine să ne suprapunem în cei aproximativ doi ani cât am lucrat pentru soția lui, el a fost amabil și generos cu mine, având în vedere circumstanțele. La început, am presupus că nu știa că eram îndrăgostit sau că avea o părere atât de proastă despre șansele mele ca seducător, încât nu-i păsa că rămâneam singur cu soția lui. Dar într-o zi, când ni s-a întâmplat să trecem unul pe lângă altul – el pleca, eu veneam -, a menționat politicos că ținea un pistol pe noptieră.

Întrucât deasupra capului meu atârnau ratele împrumutului făcut pentru plata școlarizării, aveam acum un motiv mai practic de a petrece timp cu Mae: banii. Am rugat-o să-mi dea mai multe ore de lucru. A fost de acord și mi-a cerut să vin de la 9.00. Era o oră șocant de matinală, mai ales pentru un liber-profesionist, motiv pentru care eram în întârziere într-o dimineață de marți.

Goneam pe Route 32 sub cerul blând și frumos, albastru ca Microsoft, încercând să nu fiu prins de vreun radar. Cu puțin noroc, aveam să ajung la Mae înainte de ora 9.30 și – cu geamul coborât și cu brațul scos în curentul de aer – simțeam că va fi o zi norocoasă.

Am deschis radioul și am așteptat ca buletinul de știri să comute pe informațiile despre trafic când a fost difuzată o actualizare despre prăbușirea unui avion în New York

Aproape 3.000 de oameni și-au pierdut viața în urma atacurilor de la 11 septembrie 2001

Mae mi-a deschis ușa și am urmat-o sus, pe scară, din holul mic și slab iluminat de la intrare, în biroul strâmt și înghesuit de lângă dormitorul ei. Înăuntru nu exista mare lucru: doar cele două birouri ale noastre, alăturate, o planșetă de desen pentru lucrările ei artistice și o cușcă pentru veverițe. Tocmai deschideam fișierele într-un editor de text simplu – noi scriam manual codul pentru site-uri -, când a sunat telefonul.

Mae a răspuns:

– Poftim?! Vorbești serios?
Pentru că stăteam atât de aproape unul de celălalt, am putut auzi vocea soțului ei. El părea să strige. Expresia lui Mae a devenit alarmată și a accesat un site de știri pe computerul ei.

– OK! Uau! OK!
Apoi a închis.
S-a răsucit spre mine.
– Un al doilea avion tocmai a lovit celălalt turn.

Imagine realizată la scurt timp după ce al doilea turn a fost lovit

Până în clipa aceea crezusem că fusese un accident. Mae a adăugat:

– Norm crede că vor închide baza.
– Adică… porțile? am întrebat. Serios?

Încă nu înțelesesem amploarea celor întâmplate. Mă gândeam că trebuia să fac naveta înapoi spre casă.

– Norm a spus că ar trebui să pleci acasă. Nu vrea să rămâi blocat aici.

Am oftat și am salvat munca pe care abia o începusem. Tocmai când m-am ridicat, telefonul a sunat din nou, de data asta conversația a fost și mai scurtă.

Mae a pălit.

– N-o să-ți vină să crezi.

Pandemoniu, haos: formele noastre cele mai vechi de teroare. Ambele se referă la colapsul ordinii și la spaima care se năpustește să umple vidul. Atâta timp cât voi trăi, voi ține minte cum m-am întors pe Canine Road – drumul care trecea pe lângă sediul NSA – după atentatul asupra Pentagonului. Nebunia se revărsa din turnurile de sticlă neagră ale agenției, un puhoi de țipete, telefoane ce sunau și mașini ce ambalau motoarele în parcări și se străduiau să iasă pe stradă.

În momentul celui mai grav atac terorist din istoria Americii, personalul NSA – principala agenție de culegere a informațiilor din semnale de comunicații a IC americane – fugea cu miile de la job, iar eu am fost măturat de talaz

După ce am ajuns pe autostradă, am încercat să șofez cu o mână în timp ce butonam cu cealaltă, sunându-mi întruna familia. Vocea mamei m-a speriat și, dintr-odată, singurul lucru din lume care a contat pentru mine a fost s-o liniștesc.

– E-n regulă. Am ieșit din bază, i-am spus.

Când turnurile fuseseră lovite, tata se afla la sediul Pazei de Coastă și, împreună cu trei colegi, a părăsit birourile din Directoratul Operațiuni pentru a găsi o sală de conferințe cu televizor, unde să poată urmări emisiunile de știri. Un ofițer tânăr s-a repezit pe lângă ei pe coridor și a spus:

– Tocmai au bombardat Pentagonul.

În fața expresiilor lor de scepticism, tânărul a repetat:

– Vorbesc serios, ei tocmai au bombardat Pentagonul!

 
Clădirea Pentagonului, după ce a fost lovită de cel de-al treilea avion folosit în atentate

Tata s-a năpustit la o fereastră lungă cât tot peretele prin care putea să vadă, dincolo de Potomac, aproximativ jumătate din Pentagon, deasupra căruia se învolburau nori de fum negru, gros.

Cu cât tata a povestit mai des această amintire, cu atât am devenit mai intrigat de replica: “Ei tocmai au bombardat Pentagonul”. Țin minte că de fiecare dată când o spunea, mă gândeam: “Ei”? Cine erau “Ei”?

Imediat America a împărțit lumea în «Noi» și «Ei» și toți erau fie cu «Noi», fie împotriva «Noastră», așa cum a remarcat memorabil președintele Bush chiar pe când molozul încă fumega

Vecinii din cartierul meu au arborat noi steaguri americane, parcă pentru a arăta ce tabără aleseseră. Oamenii adunau pahare de unică folosință Dixie roșii, albe și albastre și le îndesau în toate gardurile din plasă de sârmă de la toate pasarelele tuturor autostrăzilor dintre casa mamei și a tatei, pentru a scrie fraze ca: SUNTEM UNIȚI și SUNTEM ÎMPREUNĂ, NU UITĂM NICIODATĂ.

Uneori mă duceam la un poligon de tir, iar acum, alături de vechile ținte circulare și siluetele decupate, apăruseră efigii de bărbați cu acoperăminte de cap arabe

Pistoalele care zăcuseră ani întregi în spatele geamurilor prăfuite ale vitrinelor erau acum etichetate „VÂNDUT”.

Americanii făceau coadă, de asemenea, să cumpere telefoane mobile, în speranța că vor fi avertizați la următorul atentat sau cel puțin că vor putea spune „adio” dintr-un avion deturnat.

12 septembrie a fost prima zi a unei noi ere, pe care America a înfruntat-o cu o hotărâre unitară, consolidată de reînvierea patriotismului și de bunăvoința și simpatia întregii lumi.

Privind retrospectiv, țara mea ar fi putut profita de oportunitatea aceasta pentru a face mult mai multe. Ar fi putut trata teroarea nu ca fiind fenomenul teologic pe care îl presupunea, ci ca fapta criminală care fusese în realitate

Fotografie realizată pe 13 septembrie 2001, la două zile după atacurile teroriste | Foto: EPA

Ar fi putut profita de acest moment de solidaritate, rar întâlnit, ca să reafirme valorile democratice și să dea un imbold revenirii într-o lume conectată la rețea.

În schimb, a preferat să poarte război.

Cel mai mare regret al vieții mele este sprijinul pe care l-am acordat, în mod reflex și necondiționat, acestei decizii. Da, am fost scandalizat, însă acela n-a fost decât începutul unui proces în care inima mi-a învins complet judecata rațională. Am acceptat toate afirmațiile colportate de mass-media ca fiind fapte și le-am repetat ca și cum aș fi fost plătit pentru asta. Doream să fiu un eliberator. Doream să-i eliberez pe asupriți. Am îmbrățișat adevărul construit pentru binele statului, pe care, în pasiunea mea, l-am confundat cu binele țării.

A fost ca și cum orice politică individuală pe care mi-o dezvoltasem se prăbușise – atât etosul antiinstituțional al hackerilor, care-mi fusese instilat online, cât și patriotismul apolitic, pe care-l moștenisem de la părinți, mi-au fost șterse din sistem -, iar eu fusesem reinițializat ca un agent perfect doritor al răzbunării.

Partea cea mai dureroasă a umilinței vine din recunoașterea ușurinței cu care m-am transformat și a entuziasmului cu care am salutat transformarea

Cred că am vrut să fac parte din ceva. Înainte de 11 Septembrie, am fost ambivalent față de servirea țării, deoarece părea inutilă sau de-a dreptul plictisitoare. Țara în care am crescut era unica superputere globală și totul părea – cel puțin pentru mine sau pentru cei ca mine – prosper și stabil. Nu existau frontiere noi ce trebuiau cucerite sau probleme civice importante de rezolvat, decât online. 11 Septembrie a schimbat totul. Acum, în sfârșit, exista o luptă.

Locul gol lăsat în inima New York-ului după prăbușirea Turnurilor Gemene

M-au îngrozit însă opțiunile de care dispuneam. Mă gândisem că mi-aș putea servi cel mai bine țara din spatele unui terminal, dar un job IT normal părea prea confortabil și comod pentru această nouă lume de conflicte asimetrice.

Speram să pot face ceva ca în filme sau în serialele TV – scenele acelea de hackeri-contra-hackeri, cu pereți pe care pâlpâie leduri de avertizări de viruși, urmăriri ale inamicilor și dejucarea schemelor lor

Din păcate pentru mine, agențiile principale care se ocupau cu așa ceva – NSA și CIA – aveau cerințe de angajare formulate în urmă cu o jumătate de secol și cereau adesea în mod rigid o diplomă tradițională de colegiu, ceea ce înseamnă că, deși domeniul tehnologiei considera acceptabile diploma mea AACC și certificarea MCSE, guvernul nu era de aceeași părere. Totuși, cu cât am citit mai multe pe internet, cu atât am înțeles mai bine că lumea post-11 Septembrie era una a excepțiilor. Agențiile creșteau atât de mult și atât de rapid, în special în partea tehnică, încât uneori acordau veteranilor militari derogări de la obligativitatea diplomelor. Acela a fost momentul când am decis să mă alătur armatei terestre; unii din familia mea, din Paza de Coastă, îi consideraseră dintotdeauna pe conducătorii acesteia unchii nebuni ai armatei americane.

Când am anunțat-o pe mama, a plâns zile în șir. Știam foarte bine că n-avea rost să-i spun tatei, care-mi zisese deja apăsat, în cursul unor discuții ipotetice, că-mi voi irosi talentele tehnice acolo. Aveam 20 de ani; știam ce făceam.

În ziua când am plecat, i-am scris tatei o scrisoare – de mână, nu dactilografiată -, în care îmi explicam decizia. Am strecurat-o sub ușa de la intrare a apartamentului său. Scrisoarea se încheia cu o declarație care-mi trezește și acum o grimasă. „Îmi pare rău, tată”, am scris, „dar este vital pentru dezvoltarea mea personală”.