Articol de GSP - Publicat miercuri, 01 septembrie 2021 20:30
Mircea Rădulescu a împlinit ieri 80 de ani, iar Gazeta Sporturilor i-a dedicat o ediție specială a emisiunii „Prietenii lui Ovidiu”. Fostul jucător și antrenor vorbește despre începuturile în fotbal, amintirile de la Sportul Studențesc și Universitatea Craiova, de experiențele inedite din Egipt, Siria și Algeria, dar și despre cele cărora nu le-a dat curs din Iran, Israel și Australia
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare miercuri, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Mircea, la mulți ani! Tocmai ai împlinit 80 de ani, cum te simți?
- Excelent. Așa cum se simțea și Gagarin în drumul lui istoric. Era întrebat de la baza de lansare din jumătate în jumătate de oră: "Cum te simți?". Și el de fiecare dată avea același răspuns: "Excelent". Acum, noi putem numai să bănuim ce era în sufletul lui într-o asemenea misiune, când se putea face praf și pulbere! Însă eu nu am în adâncul sufletului meu ideea că mă pot face praf și pulbere în fiecare moment.
- Lumea fotbalului te cunoaște drept "Riciu".
- Din liceu vine porecla. Atunci mă strigau, în recreațiile dintre ore, "Rădulici". Și au prescurtat-o și s-a ajuns la "Riciu". M-am obișnuit să mi se zică așa.
- Și "domn profesor".
- Chiar dacă am trecut prin toate treptele necesare, câteodată mă deranjează apelativul de profesor. La noi sunt voci ce susțin că dacă ești profesor, ești nesuferit.
- Cariera de profesionist ai început-o la Sportul.
- Da, dar fotbalul l-am început la Rapid și mă mândresc în ziua de azi cu evoluțiile lor bune de acum. Eu i-am avut antrenori pe nea Costea și pe Urecheatu. Până am intrat la facultate, atunci când am dat împreună cu Dan Coe, la Educație fizică.
- Asta la juniori! Ziceam de Sportul Studențesc, la seniori.
- Da, da. Și am prins perioada de glorie a Sportului. Am fost căpitan de echipă vreo șapte ani, am fost coleg de echipă cu Florin Halagian, cu Mircea Lucescu, în Divizia B. Perioada de la Sportul a fost una simbol. Era o echipă exigentă, modernă, cu tineri care erau preocupați să mai ia o carte în mână.
- Studenții din Regie.
- Dimineața, majoritatea mergeau la facultăți și seara la meci. Am și ajuns în finala Cupei României cu Steaua și am câștigat Cupa Balcanică, într-o finală cu Rijeka.
- Ce jucai tu?
- Am fost fundaș stânga, agresiv, dar niciodată n-am ajuns la echipa națională.
"Din cauza lui Cârțu am plecat de la Craiova"
- Ai ajuns ca antrenor! Se compensează.
- Am fost secundul lui Lucescu la echipa națională și am învățat multe de la el. În general învățăm unii de la alții, dar dacă nu recunoaștem asta, suntem niște fraieri. Eu zic că și Lucescu avea ce să ia de la mine. Dar nimeni nu poate șterge munca lui Lucescu din fotbalul românesc, venind cu multe noutăți, fiind mai apoi copiat de foarte mulți antrenori.
- Lucescu a fost un reper!
- El a introdus metoda video cu antrenamente, meciuri. Lucescu scria foarte mult și de multe ori vorbea cu Radu Nunweiller, care îi spunea unele lucruri pe care noi nu puteam să le primim în România, fiind înainte de Revoluție. El știa că trebuia să furi și a fost unul dintre intelectualii fotbalului nostru.
- Ca să respectăm istoria, pentru prima dată ai antrenat la Sportul, apoi România Under 21 și Craiova.
- La Craiova mereu cu stadionul plin. Să vă povestesc una tare rău!
- Te rog!
- Eram la o grădină de vară, după meci, cu doctorul Frânculescu. Și l-am întrebat: "Am o curiozitate! De ce publicul, la jocurile și rezultatele bune pe care le avem, scandează numele jucătorilor, dar de mine nu pomenește nimeni?". "Băi Mirceo! A aflat lumea că tu stai la hotelul Partidului. Primarul a vrut să-ți dea o locuință și tu ai refuzat-o. Și ei nu au încredere în tine, că ești pe picior de plecare".
- Ăsta era planul tău secret?
- Mie nici prin cap nu-mi trecea, dar ca să vezi câte se ascundeau în fotbal pe care nu le realizezi! Un detaliu ca ăsta conta foarte mult. Am mai avut una la un meci de Cupa UEFA, cu Galatasaray. L-am schimbat pe Cârțu, pe la jumătatea reprizei secunde. Pentru public juca bine, dar eu m-am gândit că am nevoie ca mingea să circule mai repede, să nu mai fie opriri. Era prea mult spectacol.
- Și?
- Tot stadionul m-a huiduit, era 0-0. Sorin a mai ridicat și brațele spre tribuna 1, a pus benzină pe foc, arătând că eu l-am scos, că el mai putea! A fost jucător mare și inteligent. Îmi pare rău că a ratat concurența de la echipa națională pentru că erau Lăcătuș, Răducioiu, Balint, Ilie Dumitrescu. Vreau să vă spun că din cauza episodului ăla cu Cârțu eu am plecat de la Craiova. Dar nu regret!
"Îmi pare rău că am demisionat de la națională!"
- Și de la echipa națională ai demisionat în 1992.
- Recunosc că a fost o decizie exagerată. Mi-am dat demisia în avion după un meci în Grecia, eram supărat pe mai multe lucruri, se acumulaseră multe. Am scos geanta diplomat, o foaie de hârtie și mi-am scris demisia. Aflasem unele informații din culise că urma să fiu debarcat, chiar dacă eu nu aveam nicio înfrângere și lumea spunea că prezența mea acolo era una benefică.
- Eu eram cu tine în avion...
- Am demisionat după un meci amical pierdut 0-1, după ce jucasem doar cu fotbaliști de acasă, fără cei din străinătate.
- Mircea, adevărul istoric este că eu stăteam în avion lângă tine și te-am întrebat ce faci. Iar eu nu voi uita cât trăiesc că ți-am zis: "Să n-o dai că ți-o vor aproba!". Dar tu erai foarte pornit. Nu știu de ce erai așa supărat.
- Au fost mai multe motive, unul dintre ele că în iarna aia, într-un stagiu de pregătire, nu găsisem nimic, primeam numai răspunsuri negative de peste tot. Un antrenor când simte că nu mai are în mână toate pârghiile trebuie să plece, să demisioneze. Când nimeni nu mai e cu tine, ce mai cauți? Acum, după 30 de ani, îmi pare un pic rău, dar nu mai mult de 50 la sută. Dacă aș fi în situația aia acum, poate n-aș mai pleca.
- Și după asta au început experiențele din Egipt, Siria și Algeria. Erai un antrenor scump?
- Nu cred. Nu se punea problema de salarii și prime de instalare. Pe vremea mea se mai punea vorba de-o casă sau de vreo repartiție.
- Dar nu ți-a fost teamă să pleci în astfel de țări?
- La vremea respectivă, oameni din presa noastră făceau bancuri pe destinațiile noastre care s-au dus prin Africa, Asia. Dar acolo se învârt bani și s-a dezvoltat mult fotbalul. Au avansat foarte mult. Acum echipe naționale din zone respective ar fi adversari incomozi. Eu în Egipt am ajuns într-un moment dificil pentru că nu aveau antrenori buni care să stea departe de influențele din selecție. De-asta au preferat un străin neutru. Eu, după trei luni, la o conferință de presă cu o sută de ziariști, știam toți jucătorii pe de rost.
"Am mers la nunți și sticla de whisky circula pe sub masă!"
- Cât câștigai acolo?
- Ovidiu, marea majoritate a salariilor erau de zece mii de dolari pe lună.
- Probleme n-ai avut cu antrenamentele, cu mâncarea, cu sărbătorile lor?
- Stăteam numai prin hoteluri. În Ramadan eram închis în cameră cu mâncare în frigider și trăiam după legea mea. N-am avut niciun fel de problemă, chiar dacă mă invitau să văd cum e postul lor. Mi s-a întâmplat într-o dimineață, când să cobor să beau o cafea echipa nu mai era în hotel. Am întrebat: toți erau la o moschee să se roage și mie au uitat să-mi spună.
- La nunți era cu alcool sau deloc, deloc?
- Am fost și chiar era cu alcool. Dar băutura circula pe sub masă. O sticlă de whisky care circula pe sub masă, era dată mereu cu piciorul. Dacă voiai, îți puneai, dacă nu, pleca mai departe. Se mai întâmpla și când comandai știa că vrei să bei alcool și îți punea într-un ibric de porțelan Coca-Cola, dar pe care o stropea cu alcool. Se mai făceau și d-astea.
- Ai mai avut propuneri de la naționale pe care le-ai refuzat.
- Și astăzi regret! Am avut o propunere de la naționala Iranului și am făcut și un drum până la Teheran. Chiar și la naționala Israelului am fost dorit și au existat tatonări. Și din Australia a fost interes. În Iran și Israel am mers acolo și am purtat discuții cu președinții federațiilor. De exemplu, în Iran, unde președintele de acolo avea un etaj într-un bloc, m-a primit într-o sală de protocol lungă de vreo 50 de metri în care nu era nimeni.
- Așa.
- Am intrat și m-am pus în capul mesei, iar el cu un consilier al său în capul celălalt. Vreo zece minute, fără să exagerez, n-a scos o vorbă. S-a uitat doar la mine cum arăt și cine știe ce criterii avea el. După care mi-a spus "Domnule Rădulescu, în afară de ce ne-ați trimis prin fax, din punctul de vedere al condițiilor, mai aveți ceva de adăugat?". Ambasadorul mi-a atras atenția că erau cei mai buni negociatori din lume, dar eu nu venisem chitit pe a negocia. Mi-a spus "Din ce mi-ați cerut dumneavoastră, noi putem să vă onorăm jumătate". Am zâmbit și i-am spus că "pentru o jumătate nu trebuia să vin".
- Păi, de ce doar atât?
- Discuția se purta prin octombrie, iar naționala mai avea o acțiune prin decembrie în America. Le-am mulțumit, le-am cerut să mă ajute să ajung acasă și n-a mai revenit nimeni, nici până în ziua de azi. Mulți români ar fi zis da pentru trei luni.
"Patronii au drepturi, că de-aia bagă banii"
- Cât timp ai fost antrenor nu s-a băgat nimeni peste tine?
- Niciun patron, niciun președinte. La Sportul am lucrat cu Mac Popescu, la Craiova cu Stroe, cu Cătăneanu, iar la Federație cu Sandu Mircea.
- Nici măcar Stroe?
- De morți, numai de bine! Apropo! N-am fost de acord cu o declarație pe care a dat-o și a fost publicată într-o carte a unui jurnalist din Craiova, Jianu. În cartea aia spune despre mine că eu aș fi contribuit la distrugerea Craiovei Maxima. Lucrurile n-au stat chiar așa!
- La ce se referea?
- Majoritatea celor din Craiova Maxima, ca și de alte echipe, au mai îmbătrânit și le venea vremea retragerii. Costică Ștefănescu, Beldeanu sau Donosea mai spuneau "Nea Mircea, vezi că din vară nu mai contezi pe mine". Eu încet, încet am adus jucători tineri la echipă și s-a schimbat din mers echipa. Schimbarea generațiilor din mers nu este etichetată ca fiind o distrugere a fostei mari echipe. Eu știu că în fotbal se practică faulturi d-astea nesancționate. În fine.
- Ai fi putut să lucrezi și cu un patron de tipul lui Becali?
- Eu puteam să lucrez cu oricine, cu un respect reciproc, dar patronii, și aici mă refer la Gigi Becali, patronii au drepturi, că de-aia bagă banii. Uneori s-a mai exagerat în sensul în care poate unele schimbări sau formația de început a fost dată fără comentarii. A lipsit lucrul cu diplomație!
"Dacă pui pe cineva să spună echipa națională, n-o știe nimeni"
- Pe final, vreau să atingem un pic și subiectul echipa națională.
- E multă confuzie, în special prin selecția jucătorilor. După un an cu Rădoi trebuia să fie mai exactă selecția, adică să aibă un lot lărgit, el îi vântură prea tare și se lasă influențat! De staff, de presă... La ora actuală, dacă pui pe cineva să spună echipa națională astăzi, n-o știe nimeni, nici măcar Rădoi!
- Crezi că a fost greșită numirea lui ca selecționer?
- El are în spate o carieră de apreciat, e pasionat de a antrena, dar se vede că unele decizii pe care le ia erau mai de valoare dacă se sfătuia cu un director tehnic. Dar unul jos pălăria, nu oricine...
- Păi, nu-l are pe Mihai Stoichiță?
- Stoichiță este cu viața lui și cariera lui, dar nu știu cât ascendent profesional are asupra lui Rădoi. Eu încercam cu altcineva la națională.... L-aș fi obligat pe Rădoi să mai aștepte, să antreneze tineretul sau o echipă de club. Să acumuleze, să se coacă, pentru că unele decizii sunt decisive.
- Avem antrenori buni în România care n-au licență Pro.
- Discuția este foarte lungă, dar avem nevoie și de teorie, și de practică. Degeaba ai gură mare, ai idei, dacă n-ai antrenat niciodată. Iată că astăzi avem ca tehnicieni buni practicieni care n-au teorie. Nichi Dumitriu îi recomanda lui Mihai Iosif că pună mâna pe carte, chiar dacă e bun la practică. Părerea mea că cei fără licență nu trebuie lăsați. Nu trebuie să mai facem compromisuri!
CITEȘTE ȘI
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
