Octavian Pescaru amintește dispariția tragică și aproape uitată a patru rugbyști » „Să puneţi crucea la loc, acolo în faţa Giuleştiului!”

Crăciunul este un coşmar! Ştiu că sună îngrozitor. Suntem obişnuiţi să spunem că Naşterea Domnului e o sărbătoare şi pentru sărac şi pentru bogat. Că ne face mai buni, că e momentul din an cel mai aşteptat de copii, că vine Moşul... Sunt texte pe care le auzim an de an şi e firesc să fie aşa.

Pentru unii români însă, Crăciunul nu înseamnă altceva decat lacrimi şi durere. Florin, Bogdan, Cristi şi Petre erau în decembrie 1989 nişte băieţi ca brazii, plini de viaţă, care jucau rugby. Sportul acela, pentru unii greu de înţeles, în care, după ce sportivii se luptă precum nişte gladiatori, îşi dau mâna şi se aplaudă reciproc. „Un sport de golani practicat de domni”, aşa l-au definit englezii.
 

Florin Butiri

La fel ca mulţi alţi tineri, în decembrie 1989, Florin, Bogdan, Cristi şi Petre au ieşit în stradă strigând „Jos Ceauşescu!”. Aşa i-a dus pe ei mintea! Aveau între 19 şi 20 de ani şi de abia ieşiseră din juniorat. Florin Butiri, Bogdan Stan şi Petre Astafei jucau la Rapid, iar Cristi Toporan la Energia. După Crăciun, toţi patru se reuneau în Cimitirul Tineretului, denumire cutremurătoare, pe care a purtat-o în 1990 timp de câteva luni - actualul cimitir al Eroilor Revoluţiei de lângă Bellu.

Gloanțe și 4 locuri de coșmar

Toporan a murit împuşcat în stradă în condiţii neelucidate nici în ziua de astăzi, Stan a fost doborât de gloanţe pe lângă TVR, Astafei a pierit în Piaţa Palatului, iar Butiri a fost secerat pe strada Nuferilor, în vreme ce încerca să salveze o familie dintr-un bloc care ardea. 

Dintre toţi, Butiri a avut şi cel mai tragic sfârsit. Un glonţ în stomac şi altul în picior. Se întâmpla pe 23 decembrie 1989. Muntele de aproape 2 metri, cu plete cârlionţate, după care întorceau capul fetele ca după soare, se prăbuşea împuşcat de-nu-se-ştie-unde, de-nu-se-ştie-cine. Era o speranţă a rugbyului românesc. Juca flanker şi era evident, chiar si pentru ochiul unui profan, un mare talent.

Pe 26 decembrie, când i-am văzut numele pe ecran între morţii Revoluţiei am început să râd ca un idiot! Am suferit un şoc. Nu-mi venea să cred. Nu-mi puteam imagina că omul ăla care mă îmbrăţişase la propriu atâta vreme, eu linia a doua, el flanker, nu mai era. Nici mama nu mă ţinuse în braţe 4 ani, cât am jucat împreună cu Butiri!

Amănuntele pe care le-am aflat ulterior au fost şi mai cutremurătoare. În urma împușcăturilor, acestui monument de bărbăţie, sportivitate şi camaraderie i se amputase piciorul. La 1,97 şi 110 kg, ar fi fost constrâns să-şi petreacă restul vieţii într-un cărucior! Glonţul încasat în stomac, după unele informaţii, unul neconvenţional, i-a fost însă fatal. Împuşcat pe 23 decembrie, a murit pe 26, în a doua zi de Crăciun. 

Suferința familiilor

Tot în zilele Crăciunului ’89 au fost duşi la groapă Toporan, Stan şi Astafei. Cimitirul Tineretului... Ireală denumire... În primăvara lui 1990, clubul Rapid a aşezat o cruce în faţa stadionului în memoria celor trei rugbyşti ai săi – Butiri, Astafei şi Stan.

Astăzi, la 30 de ani de la Revoluţie, foarte puţini mai ştiu cine au fost cei trei adolescenţi care zâmbesc din fotografiile de pe cruce. Despre Toporan, nici atât... Zdrobită, umilită, disperată de pasivitatea statului român care n-a fost în stare să-i spună cine i-a ucis fratele, Galina Astafei, (argint în ’92 la Barcelona la săritura în înălţime), a abandonat România şi s-a stabilit în Germania.

În 2008, familia lui Florin Butiri a reuşit să obţină o sentinţă care condamnă statul român pentru faptul că nu şi-a dat în niciun fel silinţa să afle cine le-a stins lumina ochilor în decembrie 1989. Din noianul său de suferinţă, mama lui Bogdan Stan a scos o carte despre copilul său mort pe străzile Bucureştiului: „Trage, laşule! Carte despre eroul Revoluţiei din decembrie 1989, Şerban Bogdan Stan”.

Instituţiile sportive de resort nu fac nici o referire la puştii morţi pe baricadele Revoluţiei, deşi rugbyul este singurul sport care a dat jertfe, la propriu, pe altarul democraţiei. Părinţii morţilor trăiesc de 30 de ani, în fiecare an, un Crăciun de coşmar, Crăciunul când şi-au dus la copiii la groapă.

Cruce în amintirea lor

În urma acestor băieţi tineri au rămas un ocean de durere şi o cruce. Crucea aceea mică, de beton, pe lângă care poate aţi trecut de multe ori, aflată lângă poartă de intrare în peluza veche a Giuleştiului. Din când în când, câte cineva îşi aducea aminte să aprindă o lumânare în memoria lor. Pentru ei nu s-au organizat niciodată cupe, competiţii sau comemorări, cu toate că au murit ieşind în stradă pentru o idee, pentru că aşa le-a dictat conştiinţa, pentru că aşa au crezut ei că e bine.

La 20 de ani nu-ţi închipui că poţi păţi ceva. Te simți invincibil, de neatins. Ei nu sunt pomeniţi de miniştri şi de ministere, de şefi şi şefuleţi, de ziare şi televiziuni. De ei îşi mai aduc aminte rudele, colegii de echipă şi o parte dintre suporterii Rapidului. Mesajul din titlu le aparţine celor din urmă şi le este adresat celor care construiesc noul Giuleşti, precum şi conducerii clubului Rapid. Aşadar, să puneţi crucea la loc, acolo în faţa Giuleştiului! Să nu cumva să vă faceţi c-aţi uitat!