Articol de Andrei Crăiţoiu, Andreea Visu - Publicat joi, 14 noiembrie 2024 21:20 / Actualizat joi, 14 noiembrie 2024 21:24
Alina Peșu (35 de ani) este unul dintre cei mai buni și apreciați arbitri pe care îi are România în categoria „Elite”, cea mai importantă din arbitrajul mondial ♦ A venit „La feminin” direct din Champions League, unde a condus impecabil Bayern München - Valerenga din grupele Ligii Campionilor la fotbal feminin.
Născută la Craiova, Alina a jucat fotbal într-o echipă de băieți, apoi de fete, s-a îndrăgostit de meseria de arbitru, iar în paralel a fost profesor de educație fizică și sport. Alina Peșu este fără îndoială un exemplu de urmat, fiind în prezent reprezentantul de gală al României în cele mai importante competiții dedicate femeilor la nivel mondial.
Cu meciuri în Champions League, Campionate Europene și Mondiale dedicate juniorilor. Pe 20 mai 2023, Alina a debut pe prima scenă a arbitrajului românesc, la meciul dintre FC Botoșani și CS Mioveni.
Iar acum își spune povestea în cel mai recent episod al emisiunii „La feminin”.
- Bine v-am regăsit la o nouă ediție a emisiunii "La Feminin"! Invitata de astăzi este Alina Peșu, arbitru FIFA. Îți mulțumim că ai acceptat invitația noastră.
- Vă mulțumesc pentru invitație, mă simt onorată să fiu aici cu dumneavoastră.
- Înainte de a intra în arbitraj, ai jucat fotbal. De ce fotbalul?
- Mi-a plăcut fotbalul încă din copilărie și acest lucru i-l datorez tatălui meu, deoarece mă lua cu el la toate meciurile posibile, în Craiova și pe lângă Craiova, și așa m-a prins dragul pentru acest sport.
Alina Peșu: „Am jucat fotbal într-o echipă de băieți! Nu știu dacă am avut păpuși, dar mă jucam cu mașinuțele”
- Dar cum ai ajuns să practici?
- La 18 ani, am început să practic fotbalul. În acel moment s-a înființat o echipă în Craiova și am decis să și joc, nu doar să privesc. Până atunci eram doar în curtea școlii, jucam cu băieții, erau greu de găsit fete care să joace.
- Și la echipa de fotbal, pe vremea aceea, tot cu băieți ai jucat, nu?
- Făceam antrenamente, într-adevăr, cu o echipă de băieți, apoi s-a înființat doar echipa de fotbal feminin Real Craiova. Am fost prima jucătoare care s-a dus la acea echipă, am fost golgheterul și căpitanul echipei.
- Îți mai amintești primele impresii pe care le-ai avut atunci când te-ai dus într-un cadru organizat să joci fotbal?
- Da, era ciudat! Pentru că până în acel moment jucasem doar cu băieții și atunci a trebuit să schimb cumva ceva. Probabil era și vorba de încredere, cum să joci cu o fată... Apoi mi-am dat seama că multe dintre ele erau peste nivelul meu de pregătire. Făcuseră juniorat în alte orașe, erau mai bune decât mine. Și a trebuit să recunosc lucrul acesta, am prins încredere și odată cu ele mi-am dezvoltat și eu jocul.
- Și până să ajungi acolo, când te pregăteai cu băieții, ei cum se comportau cu tine știind că tu ești fată, dar joci cot la cot cu ei?
- Se comportau ca fiind una de-a lor. Nu cred că mă tratau ca pe o fată.
- Ai mai încercat și alte sporturi până să ajungi la fotbal?
- Am jucat handbal, dar o scurtă perioadă și atletism din clasa patra până în clasa a șaptea, nu foarte mult.
- Cât timp ai făcut fotbal?
- Opt ani.
- Spuneai că ai fost atacant, golgheter și căpitan. Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai?
- Sunt multe amintiri frumoase, pentru că au fost în cadru organizat, au fost cu niște fete extraordinare. Am legat prietenii foarte bune pe care le am și în ziua de azi. Am fost la nenumărate turnee, de asemenea și internaționale. Aș vrea să țin ce e frumos pentru noi în echipă.
- Poate o poveste care ți-a rămas întipărită în minte sau poate o amintire amuzantă?
- Aș putea spune despre primul antrenament, când am fost șase fete doar. Se uitau între ele și spuneau: "O, Doamne! Noi nu avem nicio șansă să facem față campionatului". Urmau să vină și celelalte fete. Și am spus: "Imposibil! Vom fi tot 11, ca și celelalte, suntem îndeajuns de bune, putem să fim și mai bune, o să facem față cu brio". Și din acel moment, doamna antrenor a spus: "Ea este căpitanul nostru". De la primul antrenament.
- Știu fetele să se motiveze mai bine decât băieții?
- Nu aș putea să fac o comparație pentru că nu știu cum se motivează bărbații, dar pe partea aceasta, cred că suntem oameni cu toții și există cumva o balanță.
- Deci antrenoarea te-a remarcat pentru spiritul de lider.
- Da, cred că ambiția a fost principalul punct pentru acest lucru.
- Cum erai tu ca fotbalistă?
- Eram așa cum azi nu-și doresc arbitrii să vadă pe teren! Ha, ha, ha! E o rușine să spun asta, dar este adevărul. Cred că eram o jucătoare-problemă.
- Erai agresivă sau la ce te referi?
- Luptam pentru orice era al nostru și, de asemenea, mă și manifestam.
- Adică reacționai la deciziile arbitrului?
- Aveam discuții, dar discuții de bun-simț, însă nu tuturor le place să discute.
- Cum erai când erai mică? Erai băiețoasă?
- Eram o fată care stătea mai mult timp cu băieții la fotbal. Nu aș putea să spun băiețoasă, însă nu știu dacă am avut păpuși. Nu mi-aduc aminte să mă fi jucat cu ele, pentru că alegeam să fiu oriunde altundeva.
- Sau cu mașinuțele poate?
- Aveam și mașinuțe. Ha, ha, ha!
- Și când te jucai cu băieții, ai spus că erai una de-a lor. Nu făceau diferențe?
- Așa vreau să cred, că nu făceau diferențe, cel puțin eu nu le simțeam.
- Și asta te-a ajutat pe parcursul carierei tale pentru că n-ai avut inhibiții din punctul ăsta de vedere. Adică nu te-ai simțit vreodată inferioară băieților.
- Exclus! Pe teren mă simt doar un arbitru, atât. Nu femeie, nu bărbat. Așa cum nici pe ei nu-i văd... Sau pe ele... Văd jucători pe teren.
- Spuneai că mergeai la meciuri cu tatăl tău în Craiova. Știm cu toții că oltenii trăiesc intens fotbalul. Ai o amintire legată de primele meciuri la care ai fost?
- Nu mai știu exact cu cine juca Universitatea Craiova, însă stadionul a fost arhiplin. Peste ce se putea intra și abia am făcut rost de bilete să intrăm pe stadion. Mi-a rămas în minte faptul că erau foarte mulți spectatori și nu aveai unde să te miști. Stăteam ca sardinele acolo.
- Tu aveai un fotbalist preferat?
- Ronaldinho a fost jucătorul meu preferat. Apoi Zlatan Ibrahimovic.
- Și de pe la Craiova nu îți plăcea de nimeni din acea vreme?
- Ar fi greu să alegi din România pentru că sunt jucători foarte buni și nu aș vrea să zic doar unul singur.
- Cum te-a influențat tatăl tău în direcția asta?
- Toate vacanțele de vară mi le petreceam la bunici. Tatăl meu lua o minge de fotbal și mergea și pasa cu mine. Avea timp pentru mine. Probabil, pentru acest lucru am prins drag. De asemenea, el își dorea foarte mult un băiat și am ieșit eu. Așa că poate am vrut să și demonstrez că și fetele pot să facă acest lucru.
- Și ai intrat în arbitraj, dar ai mers în paralel cu fotbalul. Cum ai ajuns la arbitraj?
- Interesantă poveste! Pentru că nu m-am gândit la arbitraj înainte. Eram cu domnul profesor Alexandru Teuțan, antrenor de handbal, și m-a întrebat dacă mi-ar surâde ideea să merg la arbitraj. Știind că sunt pasionată de fotbal.
- Așa.
- Am stat, m-am gândit, am vorbit acasă cu părinții și am zis că ar fi o idee bună să încerc. Nu se știe dacă îmi va plăcea sau nu, dar vreau să încerc. Am mers la Asociația Județeană de Fotbal, ne-am întâlnit cu domnul Pătrașcu, vicepreședintele AJF-ului, și din acel moment a venit totul de la sine. Pentru că domnul Sorin Pătrașcu a fost și antrenorul nostru ulterior la echipa de fotbal feminin. Și mergeau mână-mână. Puteam să merg să și joc fotbal, puteam să și arbitrez.
- Găseai înțelegere cumva.
- Da, da, da. Și aveam foarte multe meciuri de arbitrat.
- Te-ai apucat de cursurile de arbitraj. Ce ți s-a părut cel mai dificil?
- Nu m-am gândit că este ceva dificil. Știam ce am de făcut, aveam Legile Jocului, pregătirea fizică era foarte bună datorită fotbalului și datorită faptului că am făcut și atletism înainte. Și atunci mi se părea totul normal. Eram unde trebuia să fiu.
- Cât e teorie și cât e practică în arbitraj?
- Cred că merg mână în mână teoria cu practica. De asemenea, contează foarte mult și spiritul jocului. Cât timp simți jocul, poți să manageriezi situația diferit.
- Câți ani aveai când ai mers la cursuri?
- 15 ani și jumătate. La 16 ani am avut primul meci.
- În ligile inferioare sau la juniori?
- La juniori am avut primul meci și mi-aduc aminte că am mers până la vestiar cu Legile Jocului în mână. Acum mi se pare amuzant că am mers cu Legile Jocului, dar atunci era ceea ce simțeam și voiam să știu totul de la primul joc. Era imposibil așa ceva, dar asta am făcut.
- Și cum a fost primul tău meci? Îți mai amintești?
- Mi-aduc aminte că în acel moment domnul președinte a intrat cu mine pe teren. Era mingea undeva în aer și eu m-am uitat după ea, în loc să mă uit la jucători. Mi-a zis: "Domnișoară, mingea nu pleacă niciunde de acolo. Important este să te uiți la contactele între jucători". Și de atunci mă gândesc la acest lucru: nu după minge, când este în aer, ci la jucători!
- Deci de la primul contact oficial cu arbitrajul ai învățat o lecție.
- Da, da!
- Și câte au mai urmat după aceea?
- Au fost destule, la fiecare meci avem ceva de învățat. Probabil și acest lucru îmi place foarte mult la arbitraj. Este o continuă dezvoltare, un continuu progres. Dacă vrei să progresezi, bineînțeles.
„Am arătat cartonașul roșu unui jucător și dumnealui în loc să vină să mă certe mi-a pupat mâna”
- După ce ai arbitrat juniori, ai mers și prin ligile inferioare. Acolo, știm cu toții, e mai complicat un pic. Tu ai avut parte de ceva incidente?
- Din fericire, nu. Sunt incidente, într-adevăr. Și am citit că și recent s-a întâmplat ceva la ligile inferioare. Dar acei oameni au aceeași pasiune ca noi. Vin acolo de drag, vin fără să fie plătiți, trăiesc fotbalul și atunci și noi trebuie să-i înțelegem. Să nu fim aroganți, bineînțeles. Atunci e vorba doar de empatie.
- Povestește-ne o întâmplare amuzantă de la un meci din ligile inferioare.
- Îmi vine în minte un moment, dar nu l-aș numi amuzant, ci mai degrabă plăcut și de bun-simț. Deși e greu de înțeles. Știu că am arătat cartonașul roșu unui jucător la Liga 5 și dumnealui în loc să vină să mă certe sau ceva la care te-ai putea aștepta, a venit și mi-a pupat mâna. Este ceva diferit! Și de atunci m-am gândit la acest lucru. Cum să faci asta?!
- Poate și-a dorit să fie eliminat, poate avea treabă în etapa următoare.
- Nu se știe, însă eu doar am aplicat regulamentul.
- A fost mai dificil în ligile inferioare decât este la nivelul la care arbitrezi astăzi?
- Este mai dificil, pentru că nu toți știu regulamentul. Și atunci trebuie să-i explici, dar cât timp avem răbdare și putem să le explicăm jucătorilor ceea ce s-a întâmplat și de ce am luat o anumită decizie, cred că se poate rezolva de la sine. Nu spun că e totul roz, pentru că nu există așa ceva. Dar nici la ligile superioare nu se întâmplă așa.
- Dar cum reacționau când vedeau că au parte de o femeie ca arbitru?
- Erau entuziasmați. Și când eram la început mi-aduc aminte că majoritatea jocurilor grele de la Liga 5 le arbitram. Și aveam brigadă de fete, cu sora mea și cu încă o fată care juca fotbal cu noi în echipă. Aveau încredere și ne lăsau la meciuri, ne dădeau meciuri importante. Probabil și jucătorii aveau un comportament diferit. Dar eram bine.
- Ai jucat și fotbal cu sora ta, ai și arbitrat cu ea. Tu ai mers mai departe, ea, din păcate, s-a oprit. Cum a fost colaborarea cu ea?
- Plecând de la faptul că este un om extraordinar, a fost un coechipier foarte bun. Eu eram atacant, ea era mijlocaș la închidere, aveam posturi diferite. Însă eram amândouă la fel de ambițioase. Din păcate, n-a mers mai departe cu arbitrajul pentru că a avut trei operații la genunchi și a trebuit să se oprească. Acesta a fost finalul.
- Cine a fost mai talentată la fotbal?
- Nu știu dacă e vorba doar de talent. E vorba și de multă muncă și amândouă ne doream foarte mult să progresăm.
- Când o aveai cu tine în brigadă, cum era? Nu erai un pic emoționată că lucrai cu sora ta?
- Nu, eram mândră că lucram cu sora mea! Știam că merg cu un om care își dă toată silința să facă lucrurile așa cum trebuie. Pentru mine acest lucru e cel mai important. Chiar dacă greșim, important e să conștientizăm, să ne asumăm și să vedem ce putem schimba. Acest lucru era important.
- Deci aveai încredere tocmai pentru că era sora ta.
- Știam cu cine merg la luptă. De asemenea, și în celălalt asistent, la fel, aveam mare încredere.
„Mami mă aștepta două ore în frig și în zăpadă să ies de la cursurile de arbitraj! O mână de la Dumnezeu”
- Ce spunea tatăl vostru? Venea la meciurile voastre?
- Erau cei mai mari suporteri ai noștri. Și mami, și tati. Și încă sunt. Toată familia venea la meciuri și ne susținea. Erau entuziasmați.
- Îi auzeați din tribune?
- Ar fi fost greu să nu îi fi auzit, mai ales pe mami.
- Și nu vă emoționați, nu vă inhibați când îi auzeați?
- Nu, pentru că știam că eram antrenate. Eram pregătite să fim acolo. Și atunci când ești pe teren, nu te mai gândești cine este în tribună. Era important să facem tot ce ținea de noi, să câștigăm jocul.
- Dar după meciuri, tatăl vostru vă mai dădea indicații, vă mai spunea ce ați greșit?
- Tati este destul de direct și nu menaja. Tocmai acest lucru îmi plăcea după meciuri, că puteam să întreb și să primesc un răspuns corect, conform cu ceea ce s-a întâmplat pe terenul de joc. Nu să mă menajeze.
- Și în ceea ce privește arbitrajul, ce părere au avut părinții despre faptul că ați intrat amândouă în domeniul ăsta?
- Mi-aduc aminte că eram la cursul de arbitraj și mami mergea cu mine la fiecare curs. Mă aștepta, deși era zăpadă afară, era frig, pentru că nu aveam cum să ajung acasă. Nu existau taxiuri. Și mă aștepta două ore în frig. Un om ca acesta nu poate să fie decât o mână de la Dumnezeu.
- Ce poate fi o dovadă mai mare de susținere decât ceea ce tocmai mi-ai zis tu acum?
- Și tati de asemenea. Un ajutor foarte mare.
- Care e cel mai bun sfat pe care ți l-au dat părinții tăi?
- Tot timpul ne-au îndrumat cât au putut de bine și ne-au sfătuit să alegem ceea ce ne place în viață. Nu faptul că vor ei să fim doctori sau orice altă profesie. Am dat doar un exemplu. Să alegem ceva și să facem cât de bine posibil putem. Indiferent ce alegem. Și atunci, de fiecare dată când am avut pe ales între X și Y, am ales ceea ce am simțit și ceea ce am gândit că este bine pentru mine. Sfatul acesta a fost principalul pe care l-am primit.
„Când am debutat în Liga 1 i-am mulțumit bunului Dumnezeu că unul dintre visuri mi-a fost îndeplinit!”
- Și ai ajuns în Liga 1. În mai 2023, ai debutat într-un FC Botoșani - CS Mioveni. Spune-mi întâi cum ai primit această veste, că vei debuta în Liga 1 la fotbal masculin?
- Cu Internetul deschis. Îmi doream foarte mult să primesc mail cu delegarea. Și atunci când am primit-o eram entuziasmată. I-am mulțumit bunului Dumnezeu că unul dintre visuri mi-a fost îndeplinit. Am fost foarte bucuroasă. Atât pentru mine, cât și pentru familie. Știam că își doresc la fel de mult ca și mine.
- Cum a fost primul meci în Liga 1?
- Am fost entuziasmată. M-am bucurat de fiecare moment. Am avut brigadă de fete cu Daniela Constantinescu și Petruța Iugulescu. În acel moment mergeam și cu ele la meciuri internaționale. A fost extraordinar pentru noi. Mai ales că a fost un meci bun pentru toată brigada, fără greșeli mari.
- Au fost alte emoții față de ce știai tu înainte?
- A fost diferit pentru că a fost primul meci la Liga 1, însă nu emoții peste măsură, doar emoții constructive.
- Cum a fost impactul cu jucătorii din Liga 1 raportat la ceea ce mi-ai povestit despre cei din ligile inferioare?
- Dumnealor știau ce au de făcut. Cunoșteau și mai bine Regulamentul. Însă i-am tratat tot ca pe niște jucători. Și am primit același respect și din partea lor.
- Ce le spui tu, ca femeie arbitru, înainte de meciuri?
- Instrucțiunile acum sunt să le transmitem căpitanilor faptul că în funcție de diferite situații vom vorbi cu dumnealor, să nu vină de la distanță alți jucători, să nu ceară explicații. Lucruri în plus nu am de spus. Pentru că nu sunt acolo ca arbitru femeie, sunt doar ca arbitru.
- Tu înainte de acel prim meci în Liga 1, ai făcut ceva deosebit? Te-ai încurajat tu pe tine într-un mod special?
- Nu am făcut nimic în plus față de ceea ce fac de obicei. Și mă încurajez în fiecare zi, nu doar înainte de meciuri. Repet aceleași lucruri, poate. Știu că sunt antrenată, știu că fac în fiecare zi ceea ce trebuie și atunci când primesc meci, nu pot să fac decât maximum din ceea ce pot.
- Dar ai o rutină specială înainte de meci? Unii, de exemplu, ascultă o anumită melodie...
- În vestiar, îmi place să am liniște, nu ascult muzică înainte de meciuri. În cameră, înainte să plec la meci, ascult Unstoppable și atât, nimic deosebit.
- Ce presupune pregătirea unui arbitru?
- Pregătire fizică, antrenamente, pentru că, deși nu pare sau mulți spun că nu ai mare lucru de făcut, trebuie să fim foarte bine pregătiți fizic. Pentru a putea fi aproape de joc și de a avea poziționarea bună, de a avea unghiul bun, în măsura în care trebuie să luăm deciziile conform cu realitatea. Și atunci, trebuie pregătire fizică, pregătire teoretică. Avem o platformă unde domnul președinte ne pune clipuri de la diferite jocuri cu tot ceea ce trebuie să știm. Decizii tehnice, disciplinare și e mult mai ușor pentru noi să putem să ne dezvoltăm având totul la îndemână.
- Pregătirea asta fizică în ce constă? Este ca un antrenament de fotbalist?
- Aproximativ, dar fără minge. În funcție de meciurile pe care le avem, când primim delegarea. Cam cinci antrenamente pe săptămână, dar nu știu exact dacă avem sâmbăta, duminica sau când avem meciurile.
- Și pe partea teoretică ce faci? Îți repeți Legile Jocului?
- Mă uit la faze, avem diferite considerente pe care trebuie să le luăm în seamă atunci când luăm decizia și le repet de fiecare dată, nu cumva să uit ceva. Deși se poate întâmpla, bineînțeles.
- Suntem oameni până la urmă. Bănuiesc că ți s-a întâmplat să ai un astfel de moment. Cum ai reușit să te redresezi?
- Dacă am greșeală, îmi spun că este un moment și mai am din meci. Important este ce se întâmplă dincolo de acel moment și să nu rămân cu greșeala în minte.
- Corect.
- Pentru că așa cum jucătorii pot greși în fața porții cu poarta goală, poate și noi avem greșeli. Din păcate, la noi se vede diferit pentru că sunt două echipe care se pregătesc, luptă pentru puncte și când vine cineva și are o greșeală, nu vezi cu ochi buni.
- La arbitru o decizie bună nu este lăudată, doar cea greșită este văzută și criticată.
- O decizie bună este un nivel așteptat al jocului, deci nu se ia în seamă.
- Dar după meciuri rămâne sentimentul ăsta cu tine că puteai mai bine sau ai mustrări de conștiință?
- Sunt mustrări de conștiință și de fiecare dată îmi pare rău când greșesc. Dar știu că în momentul acela am făcut cât am putut de bine și atunci văd de ce am greșit. Asta este important. De ce? Dacă am avut poziționare greșită, dacă trebuia să deschid unghiul... Și pentru meciul următor pregătesc diferit.
- Ce ți-a fost cel mai dificil să înveți? Poate o anumită regulă, ofsaidul de exemplu...
- Cu privire la Regulament nu a fost nimic deosebit, ceva ce aș spune că mi-a fost foarte greu de învățat. Ofsaidul, deși este pentru arbitrii asistenți, și noi trebuie să-l cunoaștem și noi trebuie să-i ajutăm pe ei, pentru că întotdeauna este vorba de munca în echipă.
- Tu ai o prietenă bună în arbitraj?
- Am mai multe prietene, însă dacă aș putea să aleg una foarte bună este Daniela Constantinescu. Am avut multe meciuri împreună, am avut multe momente în care a trebuit să ne sprijinim reciproc și cred că acest lucru este foarte important. Să poți să găsești un om care să te înțeleagă și care să fie lângă tine atunci când poate mulți pleacă, tocmai pentru că e greu. Iar eu am găsit ceea ce mulți și-ar dori să aibă.
- Spuneam că este o lume a bărbaților. Cât de important este ca femeie să ai parte de o persoană de genul ăsta, care să fie mereu lângă tine și să știi că este acolo?
- Este important, dar așa cum am zis, nu doar ea a fost lângă mine. Sunt multe doamne care sunt în fenomen și sunt foarte amabile, care oferă atât cât de mult pot. Și pot să primesc sfaturi dacă cer. Am de la cine să primesc.
- Tu ai avut un model în arbitraj?
- Atunci când eram în liceu, profesor de educație fizică și sport am avut-o pe doamna Ion Fevronia, arbitru asistent internațional în acea perioadă. Pentru mine era minunat să merg la școală și să știu că o am aproape. Îmi povestea de la meciuri... Era diferit pentru că era o discuție plăcută și puteam să învăț de la dumneaei foarte multe lucruri.
- Până să debutezi în Liga 1, deja aveai meciuri internaționale în palmares. Ai arbitrat în Campionatul European U19 feminin și în Liga Campionilor, tot la fete. Cum a fost pentru tine prima experiență internațională?
- Destul de interesantă pentru că delegarea am primit-o de ziua mea. Meciul a fost de ziua mea. Și atunci, ce cadou poate fi mai mare decât să ai primul meci internațional de ziua ta? A fost un dar și am știut, sau poate așa am vrut să cred, că acesta este drumul meu. Chiar dacă înainte a fost destul de greu, din acel moment totul s-a schimbat pentru mine.
- Cum a fost impactul cu fotbalul feminin internațional?
- A fost diferit de ceea ce vedeam în țară, în acel moment, pentru că acum lucrurile s-au schimbat foarte mult în bine. Am văzut fete puternice, cu o tehnică foarte bună, cu o viteză a jocului bună. Am fost surprinsă plăcut.
- Ce diferențe ai sesizat atunci între fotbalul internațional și cel din România? De infrastructură poate...
- Da, stadioanele erau mult diferite față de ceea ce aveam noi atunci. Organizarea diferită, era altceva. Puteai să spui că mergi la un meci de bărbați. Dar acum, așa cum am spus, totul este spre bine în fotbalul feminin. Și mă bucură foarte mult lucrul acesta, pentru că atunci când jucam, nu aveam aceleași condiții.
- Acum crezi că ne apropiem și noi de nivelul acela la fotbalul feminin?
- Cred cu tărie că o să fie lucrurile mult mai bune. Și mergem în direcția bună. E minunat ceea ce se întâmplă.
- Nouă ne-a luat un pic mai mult.
- Nu contează ce a fost. Important este ceea ce se va întâmpla de acum încolo. Și fotbalul feminin este în regulă.
- Revenind la primele tale meciuri internaționale, au fost emoții diferite?
- Am început cu Under 17. Acolo era puțin mai dificil, să spun, de arbitrat, pentru că fetele erau în creștere. Tehnica nu era la fel de bună, nu știai exact când greșesc sau nu greșesc, era imprevizibil totul. Deși arbitrajul în general este imprevizibil, dar acolo era diferit.
- Dar este mai dificil să arbitrezi fete sau băieți?
- N-aș spune că e dificil pentru că jocul este același. Trebuie să fii concentrat din prima secundă până în ultima. Atunci greșeli pot fi și de-o parte, și de cealaltă.
- Acum mă gândesc și din punct de vedere fizic, că atunci când arbitrezi un meci de băieți, de seniori în special, poate depui mai mult efort.
- Da, într-adevăr, viteza jocului este diferită la meciurile de bărbați în ligile superioare. Însă suntem pregătiți, pregătite să facem față oricărui joc.
- La emisiune ai venit direct de la aeroport. Ai avut un meci de Liga Campionilor, tot de fete.
- Am fost la Bayern Munchen – Valerenga. Echipa gazdă a bătut cu 3-0. Un meci foarte bun de fotbal feminin, jucătoare care fac parte din echipele naționale, jucătoare puternice. Mi-a făcut plăcere să merg la acel joc.
- Cum a fost pentru tine ca arbitru să fii acolo? Ai întâmpinat ceva probleme, faze dificile?
- Din fericire pentru mine, și faptul că am venit la emisiune exact după meci și zâmbesc înseamnă că a fost un meci bun pentru întreaga brigadă. Ha, ha, ha! Totul a fost exact cum trebuia să fie. Nivel așteptat, bineînțeles, normal.
„Un om nu poate să facă nimic doar cu talentul! Mă bucur la fiecare delegare ca și cum ar fi prima”
- Spuneam că ai arbitrat și la juniori, ai fost la un Campionat Mondial de fete Under 17. Cum a fost?
- Am venit săptămâna trecută de la Campionatul Mondial Under 17, a fost în Republica Dominicană. Am fost cu Daniela Constantinescu, cea de care v-am spus mai devreme. Primul nostru turneu internațional organizat de FIFA, primul nostru Campionat Mondial. Cred că am făcut față cu brio. Am arbitrat o semifinală, Statele Unite - Coreea de Nord. Totul a fost la superlativ. Deși a fost nou, a fost extraordinar pentru noi.
- Acum te mai mișcă în vreun fel când vin delegările internaționale?
- Mă bucur la fiecare delegare ca și cum ar fi prima!
- Dar nu te mai miră...
- Nu mă miră, nu. Este ceva așteptat. Se pune problema doar când. Atât.
- În arbitraj, contează să ai și talent sau e doar muncă?
- Cred că merg mână-n mână talentul și munca. Un om talentat poate să rămână doar la stadiul de talent și atât. Nu poate să facă nimic doar cu talentul. Un om doar cu muncă are ceva care se vede că îi lipsește. Cred că talentul plus munca dau ceva extraordinar. Au un rezultat foarte bun.
- Te întrebam unde este mai dificil să arbitrezi, la fete sau la băieți, dar altceva vreau să te mai întreb legat de fete. Nu este mai dificil să colaborezi cu fete? Că de obicei femeile sau fetele sunt mai rele între ele.
- Nu mi-a fost dificil pentru că vin de pe terenul de joc și probabil cunosc unele situații care se pot întâmpla și pot să previn. Și atunci, încerc pe cât posibil să previn, să discut cât mai mult cu ele pentru că au nevoie de comunicare. Și primesc asta din partea mea.
- Care este calitatea principală pe care trebuie să o aibă un arbitru?
- Ar fi greu să spun doar una. Sunt mai multe calități pe care trebuie să le ai. Dar cred că comunicarea este foarte importantă în afară de faptul că trebuie să fii foarte bine pregătit. Dar să fii doar pregătit și să nu poți să ajungi la jucători e destul de greu. Deși iei decizii bune, nu sunt acceptate. Și atunci, trebuie să ți le "vinzi" cumva.
- Unii sunt mai dificili, alții mai ascultători. Trebuie să știi să te mulezi cumva după fiecare în parte, nu?
- Într-adevăr! Este în funcție de jucătorii pe care îi ai în față. Dar acum avem tehnologie, putem să știm exact cu cine avem de vorbit. Și putem să ne pregătim meciurile diferit. Dar când ai empatie față de oamenii din jurul tău, nu cred că pot fi situații foarte grele. Deși nu poți, tot timpul, să le gestionezi.
- Apropo de tehnologie, VAR-ul ne ajută cu adevărat?
- Din câte am văzut, da! VAR-ul ajută și este benefic fotbalului, pentru că simți cumva un ajutor de pe teren. Dacă ai greșit, știi că vine VAR-ul în ajutorul tău și iei decizia bună. Fotbalul este pentru jucători, nu pentru noi, pentru mine ca arbitru. Și atunci, vreau să iau decizia bună pentru jocul respectiv.
- Aș vrea să te duc într-o zonă un pic mai sensibilă. Tu dacă ai fi pe teren într-un moment dificil, cum au fost cele cu Ekeng și Hîldan, crezi că ai putea să duci la bun sfârșit acel meci?
- Grea întrebare.... Este destul de trist ceea ce s-a întâmplat. Când a murit Cătălin Hîldan aveam 11 ani. În 2016, cu celălalt jucător, am simțit diferit pentru că deja pot să spun că eram matură. Dar este destul de greu. Însă trebuie să facem față oricărei situații. Și atunci răspunsul ar fi da, aș putea să continui jocul.
- E mai dificil pentru o femeie să facă față pe partea asta emoțională?
- Vreau să cred că nu. Nu mergem cu emoții la joc, nu mergem pe partea emoțională. Trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt.
- Tu cum reușești să gestionezi situațiile astea dificile? Se mai accidentează un jucător, mai vezi sânge...
- Probabil, plec de la ideea că nu sunt medic, nu știu ce pot să-i fac jucătorului sau jucătoarei și atunci chem medicul să vadă ce poate să facă. Eu nu am nimic de făcut. Poate doar să mă rog să fie în regulă persoana respectivă.
- Sunt meciuri în care apar genul ăsta de situații și îi vezi afectați și pe colegii celui accidentat și e cumva mai dificil să îi gestionezi pe ei...
- N-au cum să nu fie afectați dacă se întâmplă ceva mai grav, însă și ei știu de ce sunt pe terenul de joc. Dacă continuă jocul, atunci trebuie să fie concentrați la ceea ce au de făcut.
„Mănânc lucruri pe care poate ar trebui să le evit uneori” + de ce nu mai predă: „Sută la sută pe arbitraj”
- Pe lângă antrenamentele despre care mi-ai spus deja, tu cum reușești să te menții în formă? Bănuiesc că și nutriția este importantă.
- Într-adevăr, este foarte importantă și nutriția. Încerc pe cât posibil să nu mănânc foarte mult, câte puțin din fiecare. Nu foarte târziu, însă mai mănânc și lucruri pe care poate ar trebui să le evit uneori, cum ar fi ciocolata, dar e bine că nu exagerez.
- Dar nu ai o dietă anume?
- Nu, nu. Mănânc câte puțin din fiecare.
- Și acea plăcere vinovată ar fi ciocolata sau ai un aliment anume care te face să păcătuiești?
- Deserturile în general.
- Ce eviți întotdeauna?
- Nu mi-aduc aminte acum ceva ce e de evitat și care ar face rău și l-aș evita.
- Dar ce aliment nu lipsește din alimentația ta?
- Probabil, proteinele nu lipsesc. Pe cât posibil încerc să mănânc.
- Înainte de meci ai o masă specială? Mănânci ceva anume? Sau iei anumite suplimente, proteine care să te ajute?
- Nu este ceva special. Încerc să nu schimb mare lucru înainte de meciuri.
- În paralel, știu că ai fost și profesor de educație fizică și sport. Acum, ai luat o mică pauză. Cum s-au împăcat cele două meserii?
- A fost extraordinar, pentru că am avut parte de colegi buni care m-au ajutat pe cât posibil și atunci am putut să merg și la meciuri, deși aveam puține în timpul săptămânii. Dar puteam să merg liniștită cu gândul că cineva este acolo și mă ajută.
- Și ce era mai dificil? Să faci sport cu copiii sau să arbitrezi?
- Dificil? Niciuna dintre ele nu mi se pare, pentru că fac de drag ceea ce fac. De asemenea, mergeam la școală cu gândul că văd copii bucurându-se. Poate și meseria aceasta de profesor de educație fizică ne face să fim pozitivi, cu zâmbetul pe buze.
- Ei știau cine ești și cu ce te ocupi?
- Da, majoritatea știau, nu știu dacă era cineva care nu știa.
- Și a venit vreodată vreun elev la tine să-ți spună că te-a urmărit la vreun meci?
- Da, urmăreau jocurile de obicei. Eram plăcut surprinsă. Anul trecut am avut ore la Colegiul Național "Elena Cuza" din Craiova și aveam și la liceu ore. După meciul Italia - Spania, la femei, m-am întors în România, am fost la școală și au venit copiii la mine și mi-au spus că au urmărit jocul. Și știau deja jucătoarele din echipa Spaniei, pentru că aveau și foarte multe cunoscute. Am rămas plăcut surprinsă că au văzut un joc de fotbal feminin.
- Poate l-au urmărit pentru tine. Știau că vei arbitra acolo și au vrut să fie cu ochii pe tine.
- Cred că și pentru jucătoare, pentru că le cunoșteau. Mi-aduc aminte că aveam la clasa a șaptea o elevă care și juca fotbal la Craiova și știa majoritatea jucătoarelor. Atunci, cred că a fost cumva și pentru mine, și pentru jucătoare.
- Acum, de ce ai ales să pui pauză meseriei de profesor?
- Din septembrie o să fiu un an doar pentru arbitraj, deocamdată. Era destul de dificil să plec de la școală, mai ales că am avut în Republica Dominicană o lună de stat, aproximativ. Apoi am venit și am plecat. Am avut meci în Champions League, probabil urmează și alte meciuri. N-ar fi fost corect să merg cu ambele în paralel.
- Deci vrei să te dedici arbitrajului.
- Da, vreau să fiu sută la sută pentru arbitraj, să pot să mă pregătesc pe cât mai bine posibil.
- Dacă n-ar fi fost nici arbitrajul, nici meseria de profesor de sport, poate nici fotbalul, ce crezi că ai fi făcut?
- Greu de răspuns, pentru că nu m-am gândit la altceva. Din clasa a zecea, de când am început să arbitrez, acesta a fost marele meu obiectiv: să ajung la cel mai înalt nivel. În clasa a 12-a, când am avut Bacalaureatul, am avut și examen pentru promovare în Liga 3. Și atunci am zis că dacă o să promovez la Liga 3, facultatea va fi cea de Educație Fizică și Sport. Atunci s-au legat toate, drumul mi-era ales. Nu a trebuit să mai gândesc la altceva.
- Nu te-ai gândit ce meserie ți s-ar fi potrivit în afara sportului?
- Nu m-am gândit. Tot ce era în capul meu era legat de fotbal, de sport. Și, bineînțeles, să am note foarte bune la școală, pentru că altfel nu puteam să merg la fotbal. Nu m-ar mai fi lăsat. Atunci, note mari, jucat fotbal!
- Cum s-au împăcat școala, fotbalul și arbitrajul? Ai reușit să faci față cu toate?
- Da, cred că merg mână în mână. Nu poți doar să fii sportiv, fără să pui mâna pe o carte. Te ajută foarte mult în dezvoltarea personală, de asemenea. Trebuie să ai o siguranță dincolo de ce se poate întâmpla.
„De câte ori ai fost trimisă la cratiță?”. Alina Peșu: „Nu vreau să fac un schimb de energie cu ceva negativ”
- Te întrebam despre diferențele dintre fotbalul din România și cel internațional. Ne putem referi și la felul în care sunt văzute sau tratate femeile. Știi și tu foarte bine că în România sunt foarte multe cazuri de misoginism. Tu de câte ori ai fost trimisă la cratiță?
- Aș vrea să fi avut urechi, să aud când se spunea cuvântul cratiță, dar n-am avut urechi pentru ce era din tribună. Și atunci, dacă nu vreau să fac un schimb de energie cu ceva negativ, nu-l am.
- Dar bănuiesc că au ajuns la urechile tale tot felul de discuții din media despre declarațiile pe care le-au avut unii oameni din fotbal.
- Cred că este destul de trist să fii văzută astfel și ar putea să gândească faptul că suntem acolo pentru aceeași pasiune, atât. Nu contează că suntem femei. Poate pentru noi uneori este mult mai greu să fim la nivelul domnilor pentru că trebuie să muncim mai mult. Și atunci când vezi un om că muncește, trebuie să-l apreciezi.
- Deci nu te-ai simțit niciodată victimă a misoginismului?
- Nu mă simt victima misoginismului pentru că știu ceea ce sunt, știu cine sunt și știu că merg acolo cu mare drag. Poate cu drag mai mare decât alții.
- Dar ai asistat la scene de genul acesta?
- Au fost, probabil au fost. Știm foarte bine și din media că s-au întâmplat. A fost un gust amar. Dar oamenii nu-i poți schimba și atunci trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, să ne canalizăm pe ceea ce avem noi de făcut, iar dumnealor pe ceea ce au de făcut. Așa cum am spus, nu vreau să fac un schimb de energie negativă.
- Dar dacă ar fi să le transmiți un mesaj celor care trimit femeile la cratiță, care ar fi un acesta?
- N-ar fi un mesaj direct, pentru că fiecare face ceea ce simte și cum se simte. Dacă tu ești bun cu tine, n-ai cum să fii rău cu alții. Și atunci, dacă tu nu ești bine cu tine, cum aș putea eu să-ți cer să fii bun cu mine? Exclus! Să fie ei înșiși. Doar să încerce să se dezvolte personal. Atât.
- Tu cum te-ai descrie pe tine în trei cuvinte?
- Omul lui Dumnezeu. Sau fiica lui Dumnezeu.
- Care crezi că sunt calitățile tale principale ca om?
- Empatia, ambiția. E foarte greu să vorbesc despre mine așa cum am vorbit înainte de emisiune, pentru că e mai bine să-i lași pe alții să vorbească.
- Ce faci în timpul liber?
- Îmi place să mă plimb, să citesc pe cât de mult posibil, să urmăresc filme.
- Unde-ți place să călătorești? Ce destinații preferi de obicei?
- Oriunde sunt alături de oamenii dragi mie. Persoanele contează foarte mult. Atunci nu contează că merg în fața blocului, că merg în vacanță undeva extraordinar. Important e să fiu cu oamenii dragi.
- Din Craiova te-ai mutat la Mangalia. E mai frumos la mare?
- Este foarte frumos la Mangalia. Este un oraș liniștit și mă regăsesc acolo.
VIDEO. Alina Peșu: „Urmează ani importanți pentru mine în arbitraj. Vreau să ajung la cele mai importante Campionate”
- Te-ai gândit vreodată ce vei face după retragere?
- Deocamdată, vreau să canalizez toată atenția pe ceea ce am de făcut acum. Urmează ani importanți pentru mine în arbitraj. Vreau să ajung la cele mai importante campionate și după aceea o să văd ce pot să fac. Însă aș vrea să rămân în acest fenomen.
- Care ar fi obiectivele? Unde ți-ai dori să ajungi?
- Primul obiectiv este Campionatul European, care este anul următor și pentru care mă pregătesc intens. De aceea am și spus că anul acesta o să fiu sută la sută pentru arbitraj. Apoi, în 2027, va fi Campionatul Mondial. Acestea ar fi principalele. Dar cel mai important este să fiu sănătoasă, să nu am accidentări și sunt sigură că totul va veni de la sine. Cât timp ești serios, rezultatele vin.
- Până acum ai fost ferită de accidentări?
- Din fericire, da. Nu au fost accidentări grave.
- Ce mesaj sau ce sfat ai avea tu pentru fetele care vor să se apuce de arbitraj?
- Dacă vor să se apuce înseamnă că le place fotbalul și atunci au toate mijloacele posibile pentru a ajunge la cel mai înalt nivel. Este cea mai frumoasă meserie și dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș alege din nou arbitrajul.
- Există o vârstă optimă la care să te apuci de arbitraj?
- Atunci când te simți pregătit. Eu am început la 16 ani și cred că am făcut foarte bine. A fost o vârstă în regulă pentru această meserie.
- Adică nu este o regulă. Poți să te apuci și la 20 de ani, de exemplu.
- Bineînțeles. Și la 20 și ceva poți să te apuci dacă atunci vrei să începi cariera de arbitru.
- Tu cum ai vrea să te țină minte oamenii? Dacă ar fi să îți poți face singură pagina de Wikipedia și să scrii ceva anume despre tine...
- Aș vrea să știe doar că am făcut ceea ce mi-a plăcut. Și că am făcut atât cât de bine am putut.
- Alina, în final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră!
- E greu de ales, pentru că sunt multe femei. Însă în viață, în fiecare zi mă inspiră mama, sora și mătușa, sora mamei mele. Sunt trei femei extraordinare, puternice, curajoase, pozitive, care mereu sunt cu zâmbetul pe buze, chiar și atunci când poate lucrurile nu merg exact așa cum ar trebui. Pentru mine reprezintă o inspirație zi de zi.
- Și în carieră?
- Ceea ce avem acum în arbitrajul feminin poate fi și datorită faptului că înaintea noastră au fost arbitri femei extraordinari și n-aș vrea să uit pe cineva, dar spun doar câteva nume: Ion Fevronia, Irina Mârț, Cristina Dorcioman, Cristina Ionescu, Teodora Albon, doamne care au fost la cel mai înalt nivel posibil. Și atunci, pentru noi e mult mai ușor acum, că venim din România și avem deja în spate acele nume.
- Mulțumim că ai fost alături de noi!
- Mulțumesc pentru invitație!